Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meditaţii despre credinţă, meditaţii despre psalmi de Grete Tartler

Cartea preotului francez Michel Kubler, care a condus o vreme cotidianul La Croix şi din 2010 a contribuit, la Bucureşti, la reînfiinţarea comunităţii asumpţioniste (ţinând şi cursuri la Facultatea de Teologie Romano- Catolică şi coordonând Centrul de Studii Bizantine şi Întâlniri Ecumenice), tradusă de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu mi-a readus în amintire şi Meditaţiile la psalmi de C.S. Lewis, tradusă de Emanuel Conţac, apărută tot la Editura Humanitas în ultimul an. Ambele au în comun o voită simplitate a adresării – un dialog prietenesc cu cititorul, deschizând calea spre dialogul cu Dumnezeu; ambele au puncte de vedere apropiate de ecumenism (deşi Lewis a rămas în cadrul bisericii anglicane, totuşi abordează subiecte care sunt judecate asemănător şi de catolici); ambele scrutează adânc, prin departe-văzătoarea privire religioasă, firea omului şi, nu în ultimul rând, ambele sunt cărţi admirabil traduse.
Ce înseamnă a crede, conţinutul şi simbolurile credinţei, asemănarea dintre a crede şi a celebra, istoria şi temeiurile sacramentelor, cu dimensiunea lor antropologică, ecumenică, socială şi spirituală – iată câteva puncte de greutate abordate de Michel Kubler în cercetarea relaţiei cu Dumnezeu şi a relaţiei cu aproapele. Privirea omului asupra lucrurilor şi asupra fiinţelor, care „riscă întotdeauna să fie marcată de invidie, de poftă, de gelozie,” poate fi purificată de o „asceză pozitivă, care constă nu în a face jertfe, ci în a discerne şi a respecta tot ce este sacru – adică ţine de Dumnezeu – în celălalt, ca şi în mine”.
O contemplare modernă a interdicţiilor străvechi scoate la iveală şi noi ramificări ale sensurilor. De pildă, furtul, de al cărui caracter păcătos „suntem cu toţii convinşi”, are în zilele noastre faţete asupra cărora „poate nu e superfluu să ne punem întrebări”: „între altele, frauda fiscală, munca la negru, abuzarea de bunul public”. Credinţa pe care o mărturisim astăzi are mai multe de înfruntat într-o lume secularizată.
Michel Kubler îl invocă pe Papa Ioan Paul II, după care „areopagurile moderne sunt mass-media, implicarea în efortul pentru pace, dezvoltarea şi eliberarea popoarelor, drepturile omului şi ale popoarelor, mai ales drepturile minorităţilor, promovarea femeii şi a copilului, salvgardarea creaţiei, fără a uita de lumea culturii, a cercetării ştiinţifice, a relaţiilor internaţionale”. Căutările spirituale moderne, New Age şi, mai recent, islamul „ieşit la rampă în Occident” – „sparg modelul clasic al apartenenţei religioase instituţionale – vezi expresia socioloagei anglo-saxone Grace Davie, believing without belonging – credinţă fără apartenenţă – căruia îi opun o doctrină aparent mai simplă”. De citit cu atenţie sunt paginile despre legătura dintre mântuire şi sănătate, problema mântuirii fiind iluminată şi de o întrebare pe care şi-o punea Papa Benedict al XVI-lea: „Poate că astăzi mulţi refuză credinţa pur şi simplu pentru că viaţa veşnică nu le pare un lucru de dorit. Ei nu vor defel viaţa veşnică, ci viaţa prezentă, iar credinţa în viaţa veşnică pare, în acest scop, mai degrabă un obstacol (Enciclica Spe Salvi, 2007)”. În căutarea lui Dumnezeu, de la privirea augustiniană spre propriul suflet (Noverim me, noverim te. Să mă cunosc şi să te cunosc. – Augustin, Solilocvii 2.1.1..) – privire legată de vechii greci, prin filozofia arabă – poate porni şi modul de a ne ruga: „De la Dumnezeu nu trebuie să-l ceri decât pe Dumnezeu. Cere altceva dacă găseşti ceva mai bun” (Ps. 32)
Dar subiectul care deschide o foarte vie dorinţă de comentariu e compararea spiritualităţii răsăritene trinitar-pnevmatologice, de tradiţie bizantină, cu aceea apuseană, de tradiţie latină. Părerea lui Michel Kubler e că, faţă de protestantism, unde spiritualitatea ar fi „exigentă, dar cvasidezincarnată”, în Orient ea ar trece mai degrabă prin simţuri – vederea icoanelor, cântările, mirosul tămâiei, pipăitul prin sărutarea icoanelor, moaştelor, mâinii preotului, mişcarea (multe semne ale crucii, aplecări şi prosternări). Într-adevăr, pietatea orientală ar putea fi văzută ca „foarte fizică”, dar nu e vorba numai de cea creştină. Şi în islam chemarea la rugăciune, scandarea muzicală a Coranului, versetele scrise întro caligrafie cu semnificaţii simbolice şi mai ales prosternările dau o dimensiune sensibilă – dimensiunea exteriorităţii, ar fi spus Ibn Sina (Avicenna). După părerea filozofului persan de limbă arabă, prosternările şi în general mişcările din timpul rugăciunii au rolul de a armoniza trupul cu sufletul, dându-i celui dintâi posibilitatea de a accede acea lume spirituală care să-i poată da şansa mântuirii. Şi acolo e vorba, în paralel, de o spiritualitate ascetică. E dimensiunea interiorităţii, care o completează întotdeauna pe cea exterioară. Dar, desigur, comparaţia se opreşte aici, cea mai nouă religie monoteistă neavând în centru „trăirea în Hristos”.
Cât de „fizic” concretă şi totodată profund interioară e spiritualitatea Orientului a observat şi C.S. Lewis. Criticul cunoscut şi pentru operele de apologie creştină, precum şi pentru seriile de literatură pentru copii priveşte Psalmii ca pe nişte poeme iluminatoare şi locuite de har, dar care reflectă nu doar mulţumirea, căinţa, jalea, speranţa, încrederea în Dumnezeu, ci şi negura blestemelor, mâniei, violenţei. E o lume care priveşte înviorător dragostea de lege, dreptatea de aşteptat – nu prin teamă de pedeapsă – dar care clocoteşte şi de subiecte dure, pe care nu mulţi îndrăznesc să le atingă. Psalmii în care pot fi găsite bucuria de răul altuia, asemănarea laudei de Dumnezeu cu panegiricele de Curte, zdrobirea pruncilor babilonieni de pietre, furia, iubirea, sunt şi de o forţă frustă, fără mască, dar şi căi de căutare a mântuirii. Papa Benedict al XVI-lea i-a numit „o şcoală a rugăciunii”: în cuvintele noastre pătrund treptat, prin Psalmi, transformându-ni-le, cuvintele Domnului. E o lume plină de mişcare, de sentimente contradictorii, dar şi de puritatea ascezei. C.S. Lewis o priveşte – cum el însuşi recunoaşte încă de la început – cu nedumeririle unui cititor de literatură, nu ale unui specialist în religie. Totuşi, e vădită buna cunoaştere a viziunii creştine în toate paralelele pe care le trasează. De pildă, analizând „Judecata” la psalmi, vorbeşte despre Psalmul 9 unde ni se spune că Dumnezeu „judecă lumea cu dreptate”, fiindcă „îşi aduce aminte de cei nenorociţi, nu uită strigătele lor”. Însă creştinii îl cheamă pe Dumnezeu „cerând mai degrabă milă decât dreptate”; iar ceilalţi, implorând mai degrabă „dreptate decât nedreptate”. Pentru Lewis, „închiderea ochilor” înseamnă nu numai perindarea unor imagini în cerneală de „răutate şi fărădelege”, ci şi pandantul lor sonor: „aproape că auzi continua şuşoteală, flecăreală, minciună, gâlceavă, linguşire şi cum se răspândesc zvonurile”. Fără să uite nici o clipă că prin Dumnezeu omul se poate salva, „deşi nu e uşor să birui creatura sălbatică, fiinţa lacomă, înfricoşată, când plecată, când ameninţătoare – creatura căreia Dumnezeu i-ar putea spune foarte bine: „Ţi-ai închipuit că eu sunt ca tine?” (Ps 50:21).
Celebra carte este tradusă într- o limbă română foarte bogată, citatele provenind atât din Psaltirea cea mai apropiată de stilul celei britanice, publicată de Dumitru Cornilescu în 1920 şi inclusă apoi în ediţiile Bibliei care îi poartă numele, cât şi – unde era nevoie pentru a pune în evidenţă modifică rile de sens – din Psaltirea tradusă de preoţii Gala Galaction şi Vasile Radu. Astfel, de pildă, lectura şi interpretarea Psalmului 19, din finalul capitolului al VI-lea, devine un punct de greutate al cărţii, dar şi unul dintre cele mai realizate estetic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara