Înapoi la pagina curenta

Cartea de proză:
Măceşaru, proză scurtă de Adrian G. Romila

Ciprian Măceşaru, Şi se făcu întuneric, Editura Next Page, Bucureş ti, 2018, 109 pag.

dacă ar fi să găsesc o continuitate în proza lui Ciprian Măceşaru (nu c-ar fi obligatoriu să existe!), aş zice că noul volum de proză scurtă continuă mai degrabă tipologia din romanele Portbagaj (2014) şi, poate, din Superhero (2012), decât pe cea din Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (2016). Ultimul roman era o distopie centrată pe socio-politic, pe când celelalte erau exact caracterologice. Era vorba în ele de patologia anti-eroului, de loser-ul care, prins în ţesătura unui cotidian mobil şi-n asperităţile propriei existenţe, nu reuşeşte să se mai ridice. Scăparea nu se vede nicăieri şi din toate părţile vin capcane şi drumuri fără capăt.

Şi se făcu întuneric cuprinde opt povestiri, cu opt protagonişti care ilustrează, de asemenea, ratarea. Decupajul realist e succint (cu excepţia prozei care dă titlul, mai lungă şi mai generoasă în trimiteri transparente la actualitatea politică românească de ultimă oră, celelalte au doar câteva pagini şi sunt, aş zice, reduse, ca imaginar), obiectele sunt puţine, la fel stările şi gesturile care subîntind naraţiunea. Evenimentele se succed într-un decor minimalist, iar tăietura de final nu satisface întotdeauna eventualele aşteptări hermeneutice. În Delay, iubita eroului îl părăseşte pentru vecinul de deasupra, la fel de împătimit de fotbalul televizat, trăit foarte vocal. O discuţie lămuritoare cu fosta, acum însărcinată, nu poate avea loc, iar vântul care şuieră noaptea prin geamurile delabrate ale apartamentului confirmă singurătatea. În Leoaica, iubita e credincioasă, castă şi îndrăgostită de poezia lui Nichita Stănescu. Când protagonistul vrea s-o convingă de farmecul poetic al diferenţelor de opinii (în loc de Dumnezeul religiei, se poate pune „sinele” sau „porţile” simţurilor stimulate de tot felul de vicii), ea îl numeşte „un monstru” şi fuge, oripilată. Lecţia e povestea unei predanii iniţiatice eşuate în absurd (pe numai trei pagini, e cea mai concentrată bucată a volumului). Maestrul înţelept, suprapus ironic peste un iniţiat în jocul de table, calcă în faţa ucenicului pe o viperă pentru a-şi demonstra puterea, umilinţa şi imunitatea la pericolul morţii. Aplombul demonstraţiei e acelaşi cu bucuria unui „şase-şase, poartă-n casă!”, rostit cu emfaza unei revelaţii mistice. Fabrica de draci e construită în jurul drăcuitului şi al adormitorului legănat din picior. Fiul e deţinătorul unei memorii care adună poveştile familiei, mai ales ale tatălui beţiv şi ale istoriilor sale ciudate. Amintirile mamei, ale fiului şi ale tatălui se contopesc şi trimit unele la altele, iar ceea ce rămâne e, totuşi, neputinţa iertării. În Caii (cea mai reuşită, simbolic vorbind) copilăria sfârşeşte cam brutal la întoarcerea de la şcoală (unde pionierii fuseseră puşi să recite poezii de 8 martie) prin enervarea mamei şi arderea unor cai din plastic în sobă. Sex e despre... sexul care, pe un fond muzical eclectic, nu se poate împlini, fiindcă el e prea abulic şi prea frustrat de propriile neputinţe.

prietenul ilustrează cel mai bine tipologia de care vorbeam mai sus. Adversar al convenţiilor sociale (mai ales ideea de căsătorie sau de cuplu stabil), amicul protagonistului se îmbolnăveşte fatal şi-l cheamă la spital, înainte de-a muri. Deşi sănătos, căsătorit şi presupus fericit, în starea lui de burghez în plină îngrăşare şi chelire, eroul n-are satisfacţia celui care va rămâne în viaţă. „Desigur, moartea care avea să-l răpună atât de devreme nu dovedea că libertatea sa nu fusese autentică. Şi nici nu simţeam că aş fi în vreun fel învingător. Îl priveam şi din nou mă încerca o ciudată fascinaţie. El putea să dispară într-un mod atât de special. Moartea mea o să fie banală, eram sigur de asta. Şi atunci am înţeles. După ce prietenul meu îmi spusese ce înseamnă viaţa adevărată, acum sosise momentul să-mi vorbească despre moarte. Îl uram şi-l invidiam pentru puterea de a fi atât de categoric. Nu părea surprins de ceea ce i se întâmpla, totul era în logica lucrurilor. O moarte adevărată, asta îmi spuneau ochii ăia holbaţi, o moarte cum tu n-ai putea avea.” (s.a.)

Viaţa e-n altă parte, în lumea prozelor lui Ciprian Măceşaru, moartea celorlalţi înseamnă şi ea ceva, iubitele dezertează în braţele prietenilor, locuinţele sunt strâmte şi apăsătoare, banii nu ţin nici ei mult, bucuriile, când apar, se sparg imediat, precum baloanele de săpun. Ţara însăşi e un loc greşit, dacă eşti foarte condiţionat de el. („Aş fi putut foarte bine să nu exist. Nu ar fi fost nicio pagubă. Chiar nicio pagubă”, se confesează protagonistul în deschiderea uneia dintre povestiri). Cum se petrece-n bucata eponimă, o melancolică şi precipitată plecare departe pare a fi soluţia. Până atunci, doar banalitate, pierdere, invidie şi slăbiciune. Întuneric, mai pe scurt. Jucându-se cu acestea în jurul câtorva personaje, autorul a reuşit să facă încă o carte bună de proză. De găsit, citit şi văzut!