Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
lumini şi umbre de Irina Petraş

Maria Pal, Încotro se grăbeşte cuvântul, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 108 pag.

spuneam altă dată că poemele Mariei Pal îmi par aşezate între copertele unei cărţi mai degrabă din dorinţa de ordine şi bună rânduială decât din cea de comunicare. Expresia de sine, de o cuminţenie ne-prăfuită, se consumă toată în pagină, între eu şi tu. Cititorul se poate recunoaşte în acest monolog cu două feţe, dar nu-şi poate reprima sentimentul intruziunii. S-ar putea spune – şi s-a spus – că avem de-a face cu o poetă discretă. Afirmaţie valabilă dacă ţinem seama de toate sensurile termenului: o oarecare încăpăţânare de a rămâne în umbră, arta de a nu ieşi în evidenţă şi de a-şi apăra tainele; dar, pe de altă parte, discretus e participiul lui discerno şi înseamnă a distinge, a scoate în evidenţă, a deosebi lucrurile unele de altele. Asta face Maria Pal, chiar dacă vocea se păstrează într-o delicată surdină.

Cartea cea nouă se aşază în continuarea plachetelor succesive – Nesomnul metaforei, Preludiu pentru tăceri, Străpuns de negăsire, Cuibul flăcărilor, Tristeţi nimbate, Între două bătăi de secundă, Măsura cenuşii, Ore de umbră, Dincolo, Măşti de opal, O carte răsfoită de vânt, Cu lumina în palme, Cărări spre niciunde, Recviem, Pasărea greier sau pseudonimul unui poet, Cheia, Noapte în oglinzi – nemodificând portretul poetei, ci doar adăugându-i o doză de urgenţă şi un mai apăsat fior. Tăcerea, tristeţea, cenuşa, umbra şi lumina revin şi de această dată obsesiv deconspirând o aşezare statornică sub semnul morţii intravitale, subminată de seninătatea imperturbabilă şi laconică a descrierii. Privirea se opreşte scurt pe lucruri şi divaghează concentrat în marginea lor:„în aerul dens ce poate fi tăiat de-un cuţit / privighetoarea nu mai mută frumuseţea în triluri / lumina îşi micşorează caierul / vântul mătură umbre / dar nu tulbură mesajele ciocănitoarei / nici tristeţea / ce urzeşte pânze de păianjen pentru cuvinte / să nu cadă precum cenuşa peste Pompei / fără a se sfii de oglinzi / întunericul îţi sfâşie carnea”. Eul poetic exersează rând pe rând impersonalizarea şi înstrăinarea în faţa spectacolului lumii, dar le valorează cu tuşe de intimitate şi apartenenţă: „o poartă se închide brusc peste aşteptări / stingând luminile / curios tragi cu ochiul de după poemul / ce se aşterne pe hârtie înfricoşat”; „ochi orbi stau aţintiţi către tine / privesc venele cum torc tristeţe din inima ta / ca dintr-un fuior nesfârşit / ciorile cum ceartă sperietori în pieptul câmpiei / ploaia ţârâind cu rugină din obosite burlane / umbre tot mai curioase redefinesc totul iar şi iar / ajutate de crengile / ce nu ghicesc niciodată intenţia vântului / tu rămâi un fel de epitaf ce nu-şi găseşte calea / cu gândurile ca o pulbere dând ocol clopotelor”. Rămâne definitorie o anume pudoare a confesiunii, interioarele vulnerate nu se dezvăluie brutal, ci semnalizează în răsfrângeri înalte, metaforizând molcom: „scrisul tău devine mai negru decât bezna / prin care scapără câte-o aripă de înger / / spaimele rod orizontul”; „în poemul ce moţăie cu capul pe prag / pâlpâie o lumânare / obosită de întunericul dens / ce i-a zdrobit umerii”; „eşti ca oceanul fără corăbii / şi baţi din palme să vină dragonii / călare pe valuri / dar fără să-ţi dai seama / măreşti întunericul / cu alt întuneric ce creşte în tine”; „în tine se sting luminile toate / fruntea şi tâmplele dau rădăcini scot ramuri / pentru arborii în care vor poposi păsări migratoare / cu stele în triluri / ca nişte lumânări aprinse de noapte-n zăpezi / privighetorile te închid într-un zid de tăceri”. Observasem în volumele precedente frecvenţa verbelor spunerii, gureşe şi crizice (vocile/glasurile din poeme turuie, croncăne, bolborosesc, murmură, gâlgâie, bocesc, hohotesc, bâlbâie, plescăie, şoptesc, scâncesc, şuieră, vuiesc, clănţăne, duduie, răpăie, urlă, sporovăiesc), care freamătă în fundalul versurilor incantatorii şi surdinizate, cu o melodie frântă, cu note bacoviene. De data aceasta, „herghelia de sunete” e mult mai potolită, aşteptarea fără nume, calm-înfrigurată dă tonul, iar lumina se strecoară sub măşti nenumărate, contrapunctând, câteodată cu un vag iz blagian, spaimele: „Adulmeci ploile: din când în când câte o frunză mângâie aerul / ca un fluture jucăuş / călcând uşor printre pietre / umbrele dau lecţii de răbdare mormintelor / ce cască de plictiseală / un necunoscut aprinde lumina agăţată în meri / printre ţipetele coţofenelor / adulmeci misterioasele ploi / ce îmbrăţişează mesteacănul înmugurit / lângă tâmpla ta”; „înfruntă zilnic un nou labirint / prăbuşindu-te în iadul spaimei cu toate luminile”.

O poezie de interior, cu mesaj încuibat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara