Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
lumea pierdută de Daniel Cristea-Enache

Ion Horea, Până- ntr-o zi, Editura Ardealul, Târgu- Mureş, 2017, 72 pag.

tradiţionalismul nostru poetic nu a fost decât rareori „pur“, ci în interferenţe şi împrumuturi reciproce cu modernismul ce ar fi trebuit să-l disloce. Schimbarea de paradigmă, în interbelic, nu s-a putut face tocmai fiindcă ele erau amestecate şi, la unii poeţi, decantarea lor a rămas extrem de dificilă. E unul dintre motivele „violenţei“ programatice a lui Barbu din textul său dedicat poeziei „leneşe“: era un modernist purist şi ar fi dorit ca peisajul poetic înconjurător să-i semene.

Nu-i semăna. Nu-i seamănă nici astăzi, când elementul tradiţional regăsit în tematică şi în problematică, în felul în care un poet sau altul îşi selectează subiectele, asociindule anxietatea şi angoasa, ţine mai degrabă de un sentiment profund al dezrădăcinării decât de alienarea expresionistă, chiar şi aceasta marcată, la Blaga, de proiecţia simbolică a unui sat anistoric, într-o „zarişte“ cosmică. La Ion Horea, ca şi la alţi autori ardeleni, dezrădăcinarea devine dintr-un subiect, printre altele, al unei poezii, o temă a liricii în întregul ei. Poetul se întoarce mai mereu spre un trecut personal şi comunitar transfigurat de emoţii şi idealizat; iar prezentul, dezamăgitor şi întristător, este văzut cu un realism depresiv care îl face astfel. Până-ntr-o zi, placheta de faţă, nu înfăţişează un poet „obiectiv“, fiindcă tradiţionalismul îşi creează tot cu un program ideologic şi artistic un repertoriu tematic şi anumite deziderate pe care versurile le servesc. Dacă însă, în alte volume, asistam la o „imposibilă întoarcere“ în spaţiul paradisiac-rural, cu expresia stilistică a lui Horea, acum poetul recuperează mai multe limbaje şi tonalităţi lirice, actualizându-le insolit. Eminescu, Goga, Bacovia şi chiar melosul popular au parte de relecturi şi revizitări simbolice, autorul punându-se între paranteze până la a uita de sine. Iată o foarte frumoasă Vedenie, în care melodicitatea textului şi repetarea obsesivă a unor versuri au ceva de bocet ritual: „Hotaru-i umbros/ Livezi au apus/ Prin gardul dinjos/ Prin gardul dinsus// Mai trece Iisus/ Cu chip dureros/ Prin gardul dinsus/ Prin gardul dinjos// Dar toate s-au scos/ Şi toate s-au dus/ Prin gardul dinjos/ Prin gardul dinsus// Rămâne Iisus/ Călcând luminos/ Prin gardul dinsus/ Prin gardul dinjos“.

Hotarul e „umbros“, livezile au „apus“, toate „s-au scos“, toate „s-au dus“. Paradisul „în destrămare“ figurat de Blaga în tensiunea de sens a expresionismului se reface aici în jurul lui Iisus „călcând luminos“. Mântuitorul este cel care păstrează sensurile şi le restaurează. Dar poezia e tot melancolică şi depresivă, fiindcă tradiţionalismul are capacitatea de a suferi şi a extrage semnificaţii din chiar această suferinţă. Numai sămănătorismul, care îi oferea lui Lovinescu numeroase ocazii de „execuţii“ critice, rămâne vesel şi fals. Un Psalm îi dă lui Horea prilejul să-i facă o vizită liric-ritualică lui Goga. Scena strângerii la cină şi a punerii bucatelor pe masă va fi văzută, de la o distanţă temporală dureroasă, de martorul care o transcrie liric: „Erai acolo-n fiecare sară/ Pe laviţă când ne strângeam la cină/ Şi faţa ta, cu lampa doar vecină/ Se-asemăna zăpezilor de-afară.// Când auzeai, aşa, fără pricínă,/ O vorbă mai nedreaptă, mai amară,/ Părea că te-ncovoi sub o povară/ Ori ca un pom tăiat din rădăcină.// Şi umbra lămpii seaduna sub grindă/ La gândul tău ivit să ne cuprindă,/ Cum se-aşezau bucatele pe masă.// Ai fost apoi durere şi-nsoţire/ Pe calea lor de care nu am ştire/ Eu, martorul, ori umbra lor rămasă.“ Poemul se eminescianizează progresiv, Horea comutând subtil perspectiva şi apropiind-o de cea a sonetelor lui Eminescu. Tabloul descriptiv şi „obiectiv“, deja marcat de jalea dezrădăcinării a lui Goga, primeşte în final un influx de melancolie reflexivă; pe ultimele versuri, lumea pierdută se îndepărtează tot mai mult de cel care a pierdut-o.

în Rugăciune, Horea uită de lirismul ardelenesc şi intră decis în spaţiul simbolic şi expresiv al lui Eminescu. Chiar titlul poemului e edificator. De data aceasta, nu sonetele eminesciene sunt revizitate, ci Scrisorile, dar poetul de azi surprinde din nou prin perspectiva pe care o deschide. El nu mai e conştiinţa sau vocea exterioară a versurilor, cel care priveşte şi descrie lucrurile din afară, ci capătă trăsăturile unui personaj din Scrisorile eminesciene: „bătrânul dascăl“. Numai că acesta devine credincios şi, la persoana I, i se roagă lui Dumnezeu să-i răspundă „înainte de-a începe să-nsereze“. „Bătrânul dascăl“ devine aici protagonist şi psalmist: „Doamne, spune-mi rugăciunea, s-o învăţ pe dinafară/ Dac-ar fi să se-nţeleagă şi în graiul tău ceresc/ Întunericul din mine, nu din casă ori de-afară/ Este cel prin care caut şi te strig să te găsesc/ De pe tronul tău pe care mi-l închipui printre nouri/ Mai în şoaptă ori în ţipăt, cum ar fi să te-nţeleg/ Şi prin golurile mele, nesfârşitele ecouri/ Într-o clipă să-mi dezlege universul tău întreg/ Căi pe care nime-n lume n-ar putea să le străbată/ Ca-n poveşti să mă aştepte până-n pragul tău să urc/ Şi să uit ce va să-nsemne nicidecum şi niciodată/ Ori să calc pe semilună rătăcit prin veacul turc/ Semnul crucii-l fac, umilul, şi-n genunchi rămân o oară/ Dac-ar fi să-ntreb în ce fel ai putea să-mi şi răspunzi/ Înainte de-a începe să-nsereze şi să doară/ Vorba ta-nţeleasă numai de nebuni şi muribunzi/ Doamne, dac-ar fi să fie scris de mâna ta în carte/ Şi un nume dintre cele mai alese cât de cât/ Şin a cărui pomenire l-aş vedea şi mai departe/ Prin hotar, la drumul ţării, în ogradă şi pe rât/ Înţeleg c-ar fi primită rugăciunea mea de-acuma/ Să-mi îngădui din poveste să mă-ntorc la ce mai sunt/ Şi cu anii mei alături grămădiţi, mai albi ca spuma/ De nimicul vorbei mele când îl ştiu să mă-nspăimânt“.

Poemul, spre final, ia un uşor colorit ruralregional („în ogradă şi pe rât“, adică de-a lungul râului), însă accentul „local“ se pierde în meditaţia aceasta intensă şi dureroasă a celui cu anii „alături grămădiţi“. Înainte de Rugăciune este în sumar un Psalm intitulat chiar aşa, cum sunt mai mulţi în placheta unui autor care, aproape nonagenar, continuă să scrie o poezie surprinză toare şi subtilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara