Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Liviu Leonte: "în manuale trebuiesă spunem adevărul..." de Guy Cherqui

- Domnule Liviu Leonte mi-aţi fost profesor la Universitatea din Iaşi. Predaţi pe atunci (1965) Istoria literaturii române contemporane. Deschiderile dumneavoastră erau şi sînt mult mai largi. Aţi dobîndit reputaţia celui dintîi specialist în Costache Negruzzi. Aţi reeditat integral, în ediţii critice, opera celui care reprezintă una dintre coloanele prozei româneşti. În palmaresul Domniei voastre figurează 17 ediţii, din care 3 critice de referinţă, încununate cu prestigioase premii, precum"Perpessicius" acordat de Muzeul Litraturii Române, "Iulia Haşdeu" al Academiei Române sau cel al Uniunii Scriitorilor. V-aţi îngrijit de scoaterea la lumină a creaţiei acestui scriitor emblematic, dar aţi şi reflectat asupra locului acestuia în scrisul românesc în monografia exemplară pe care i-aţi închinat-o. Profesorul de vocaţie s-a ilustrat nu doar în România, ci şi în Franţa, la Montpellier, unde lectorul român a cules simpatie şi respect şi a fost invitat să ţină cursuri ca maître de conference. Între 1990 şi 1994 la Universitatea din Toulouse v-aţi numărat printre profesorii invitaţi. După această eboşă v-aş propune să ne îndreptăm spre nişte orizonturi evocatoare. M-aş opri la anul 1947, cel al terminării Liceului Internat din Iaşi, o şcoală ilustră. Sfîrşitul studiilor liceale era o perioadă foarte tulbure şi dramatică. Scăpaseţi ca liceean de apropiata bătaie a ceasului năucitor şi devastator al reformei învăţămîntului din 1948, dar se simţeau semnele unei rupturi tragice pentru societatea românească.

- Da, într-adevăr, a fost un moment de răscruce în viaţa culturală şi literară a ţării, conturat cu şi mai multă claritate în anul următor absolvirii liceului, în 1948. Dar întreaga perioadă, în care am făcut eu liceul, n-a fost una calmă. Vă imaginaţi că de prin '39 s-au întîmplat multe şi în viaţa politică şi în celelalte domenii, sociale, economice, chiar culturale. Eram oarecum deprins să văd multe schimbări. Meritul Liceului Internat, unul de elită, a fost acela că a putut trece cu bine prin acele perioade agitate.

- O oază, unde furtunile de afară ajungeau stinse sau nu pătrundeau de loc.

- Aceasta datorită faptului că învăţămîntul era conceput în aşa fel încă de la Spiru Haret, ca să nu intre în dependenţă de alţi factori, în special cel politic. Aici era şi o atmosferă cu totul specială. Una de liberalism, care, oarecum surprinzător, încuraja tocmai detaşarea de ceea ce era în imediata apropiere.

- Aţi intrat în Universitate într-o perioadă de mari convulsii, marcată de excluderi, de umilinţe pentru marii noştri intelectuali. Pot fi date multe nume, de la profesorul Gheorghe Ivănescu la Petre Caraman, sau Teofil Simenschi, pentru a cita doar pe cîţiva. A fost o vreme extrem, extrem de traumatizantă pentru învăţămîntul academic. Mai rămăsese ceva din prestigiul Universitătii?

- Da, rămăsese. Prin cîteva nume, cum sînt cele ale profesorilor Alexandru Dima şi N. I. Popa la literatură şi marele lingvist Gheorghe Ivănescu. Toţi mi-au fost profesori. Ei puteau servi ca modele, dar în alte împrejurări. N-au fost decît parţial modele, pentru că nu aveau voie să fie modele, aşa cum le dicta şi pregătirea, autoritatea şi contribuţiile ştiinţifice.

- În timpurile bune, normale, ale şcoli, marii profesori adunau în jurul lor ucenicii, pe care îi iniţiau. Mai era cu putinţă aşa ceva în vremea studiilor dumneavoastră universitare?

- Se mai putea, dar oarecum semilegal şi cu circumspecţie din partea profesorilor, care erau practic urmăriţi. Am asistat la nişte şedinţe îngrozitoare. Nişte analize de curs, care s-au făcut cu public, cu studenţi. Cel în cauză era profesorul Dima. Un urmaş al lui Ibrăileanu a sărit asupra lui cu invective, cu acuze, care atunci puteau avea şi alte urmări decît cele ale criticării unui curs sau a unei metode. Am asistat la judecarea profesorului Ivănescu.

- Care a fost şi alungat din Universitate.

- A fost după aceea alungat. Fusese supus judecăţii pentru că era cel mai îndîrjit în susţinerea propiilor convingeri. A încercat atunci să explice că limba nu este suprastructură, aşa cum o dicta un lingvist sovietic, Marr. După doi ani de la acea şedinţă memorabilă, pe care o am şi acum în minte, chiar cu actorii de atunci, conducerea Universităţii şi el, acuzatul, s-a petrecut intervenţia lui Stalin, prin articolul"Marxismul şi problemele lingvisticii", care spunea nişte lucruri de bun simţ, ştiute de toată lumea, şi critica tocmai pe Marr.

- O critică salvatoare pentru mulţi lingvişti români, nu?

- Tocmai că n-a fost salvatoare. Asta-i partea paradoxală. Cu profesorul Ivănescu m-am întîlnit în acele zile pe culoarele Universităţii şi mi-a spus:" Domnule, am învins, uite Stalin spune că limba nu e suprastructură". Asta era în 1952, în aprilie, dacă îmi amintesc bine, ca în iulie să fie dat afară fiindcă fusese marrist. Acum pare hazliu, dar a fost tragic. L-am regăsit pe profesorul Ivănescu la Academie, unde ajunsesem şi eu după mai multe peripeţii, la colectivul de lingvistică şi am avut într-adevăr un model lîngă mine şi am înţeles ce a însemnat el pentru ştiinţa limbii în România şi ce pierdere a reprezentat pentru învăţămîntul din Iaşi scoaterea lui de la catedră. După aceea s-a dus la Bucureşti. La secretariatul unei Comisii pentru istoria limbii.

- I-a sărit în ajutor Iorgu Iordan.

- A fost dat afară de Graur . A ajuns la Craiova şi apoi la Timişoara şi abia în anii '70 s-a reîntors la Iaşi.

- V-am ascultat la Universitatea din Bacău, unde, împreună cu profesorul Constantin Ciopraga, ne-am întîlnit cu studenţii, rostind răspicat ceea ce credeţi cu privire la manulele şcolare şi la prezenţa în paginile lor a literaturii.

- în primul rînd vreau să spun că manualele acestea alternative erau necesare faţă de manualele anterioare, în care se povestea conţinutul unui text şi aşa mai departe. Însă aceste manuale nu pot face abstracţie de o serie de criterii indispensabile în discutarea literaturii:criteriul istoric, cel valoric. În manualele de clasa a IX-a, căci despre ele era vorba, aceste criterii aproape că absentau şi atunci în mintea elevului, după opinia mea, se produce o confuzie, apelîndu-se la criteriul accesibilităţii, al plăcerii, neapărat. Sigur că există şi acesta, dar nu poţi să elimini din literatura română scriitorii din perioada veche.

- Poate s-a revărsat prea mult subectivism şi fantezie în locul unei rigori, ce este de neînlocuit într-o asemenea chestiune?

- E vorba şi de grabă, cu siguranţă.

- Sînteţi adeptul respectării cronologiei?

- Bineînţeles că da. Pentru elevii din clasele a X-a pînă la a XII-a s-a introdus, aşa cum este firesc, un criteriu al cronologiei şi singurul lucru cu care nu sînt de acord, este că se face pe genuri. Într-un an istoria poeziei, în alt an istoria prozei. Eu cred că trebuie predat totul la un loc. Un lucru bun e că, existînd un număr de scriitori care sînt obligatorii, şi nu poate fi altfel, se lasă şi la latitudinea profesorului să aleagă după preferinţele lui, ale elevilor, eventual, şi o serie de nume, de opere, care, facultative fiind, interesează poate uneori mai mult decît celelalte.

- Aceste corijări s-ar putea face şi manualele vor răspunde mai bine nevoilor educaţiei.

- Sigur că da. Dacă se va reduce numărul, şi după cîte am înţeles asta a început să se întîmple, fiindcă se ajunsese la nişte aberaţii, ca în cazul manualelor de istorie, cred că vor fi premise pentru a intra în normalitate. Ideea asta de a mitiza, de a demitiza, nu-şi are rostul. Un manual, un studiu istoric, nu mitizează, spune adevărul. Asta-i tot. Mituri fac poeţii. În manuale trebuie să spunem adevărul, plăcut sau neplăcut, şi acesta e singurul criteriu. Discuţia e falsă şi n-am înţeles-o niciodată. Au apărut nişte năzdrăvănii prin manulele de istorie. Acestea se cer neîndoios eliminate. Nu se poate. Sînt nume a căror prezenţă e de discutat. Să mai treacă timp, să vedem dacă rămîn în conştiinţa noastră. Nu poţi strecura, aşa, la colţ de masă, pe prietenul din copilărie în paginile unui manual.

- În şcoala franceză, pe care o cunoaşteţi destul de bine, există mai multă rigoare şi măsură?

- Chiar exagerat de multă. Ei ajung foarte greu în conteporaneitate. Merg pe scriitorii clasici, care sînt încetăţeniţi în conştinţa criticii, a istoriei literare, a publicului. Aici poate este un exces al lor, după cum cred că nu este bun sistemul acesta de a lăsa, la universitate vorbesc, profesorului libertatea de a face orice la curs. El dacă se ocupă de limbajul obscen, să zicem, prin literatura portugheză din nu ştiu care secol, face cursul la universitate. Asta s-a întîmplat la Toulouse, dacă vă interesează. Aici, la noi, pericolul este celălalt. S-a comprimat în ultima vreme, tot după un model occidental, în doi ani, studiul literaturii, dar nu ne-a obligat nimeni la aceasta, şi atunci, avînd vechea mentalitate, se studiază o literatură străină în acest răstimp, cu jumătate de pagină despre un autor important, jumătate de pagină sau de oră despre altul. Nu, nici aşa nu se poate. Selectezi cîţiva autori, din ceilalţi dai la bibliografie, te ocupi de un curent.

- Şi excesele acestea cum vor putea fi temperate?

- Eu cred că se poate realiza în cadrul fiecărei catedre. La Universitatea din Iaşi, la Catedra de literatură română s-a refuzat această limitare a timpului în care să se predea disciplina. În patru ani. Atunci ai o perioadă în care selectezi numele de care nu te poţi lipsi, dacă eşti specialist în domeniul literaturii române. Iar la cursurile opţionale poţi să te ocupi de ce vrei, în condiţiile a ceea ce am discutat mai-nainte

- Măsură în toate.

- Exact.

- Am discutat oarecum mai tangenţial despre literatură. Aş dori să ne oprim puţin şi la acestă îndeletnicire a Domniei Voastre. Ar fi interesant de cunoscut ce rol credeţi că ocupă azi valoarea în judecarea literaturi ?Adresez întrebarea unui critic cu antene extrem de fine. Asta cu atît mai mult cu cît criticii trăiesc în România mai tot timpul sub imperiul revizuirii.

- Problema revizuirii a pus-o cel dintîi Lovinescu, cu talentul şi competenţa lui de critic şi mai ales cu moralitatea lui impecabilă. La noi acum selecţia valorilor ia conotaţii cu totul străine de literatură. Nu putem confunda ce a făcut empiric omul cu ceea ce a rămas în operă. Nu-l putem judeca pe Călinescu pentru ceea ce a scris el despre A. Toma. O operă este o operă.Opera lui Sadoveanu este cea pe care o cunoaştem. Marile cărţi ale lui şi nu Mitrea Cocor. Dar eu cred, pe de altă parte, şi am convingerea chiar, că selecţia valorică s-a făcut şi în critica de pînă la 1990. Acum rămîne numai să mai nuanţăm, să mai explicităm ceea ce nu se putea spune atunci în critică. A schimba, a zice că Moromeţii nu este o carte de valoare, sau Bietul Ioanide, sau Groapa, e imposibil, fiindcă o carte vorbeşte prin ea însăşi, nu prin ceea ce a făcut omul care a scris-o. Faptele celui în cauză n-au intrat în operă. De aceea sînt eu pentru ediţiile critice, pentru că dacă vom avea astfel de ediţii şi pentru scriitorii contemporani, atunci se va vedea exact care este impactul conjucturii asupra operei şi ceea ce rămîne valabil. Aici nu încape nici un fel de discuţie. Nu trebuie să închidem ochii la ceea ce-au făcut scriitorii, sînt destui care privesc la ei ca nişte procurori, cu o competenţă pe care nu ştiu de unde şi-au luat-o, dar în acelaşi timp nu ne este îngăduit să nu vedem valoarea, s-o relevăm şi să încercăm să o argumentăm.

- Ediţiile critice, la care faceţi referire ca la un instrument esenţial în magistratura critică, sînt în suferinţă. Editura care le tipărea, "Minerva", a dispărut în condiţii scandaloase şi pe deasupra am început să nu prea mai avem oameni dispuşi să se consacre acestui travaliu important, dar de loc preţuit pe măsura însemnătăţii sale. E o îndeletnicire ce cere devoţiune benedictină. Norocul culturii române că mai există cîţiva editori de talia dumneavoastră şi instituţii precum Academia Română, că altfel ediţiilor critice li s-ar fi cîntat cu totul prohodul.

- Ediţiile critice începute trebuie continuate şi completate. Asta-i datoria noastră faţă de clasici. Iar faţă de contemporani, se impune să începem odată şi să ne asumăm obligaţiile pe care le are fiecare parte. Editorul să muncească şi să facă o muncă nu totdeauna apreciată la valoarea ei, iar instituţiile respective, de stat sau private, au datoria să înţeleagă ceea ce înainte, totuşi, s-a mai înţeles, că o asemenea carte, o ediţie, nu este rentabilă la modul imediat. Se poate face bugetul editurii cu cărţi vandabile rapid şi acoperi cheltuielile pentru ediţiile critice. În toată lumea se subvenţionează asfel de proiecte.

- Ce se întîmplă cu ediţia critică Negruzzi?

- Deocamdată m-am încurcat, ca să spun aşa, cu un scriitor francez, abdicînd de la vechile mele păreri că nu poţi să spui tu român despre un străin ceea ce spun ai lui şi am două proiecte în această direcţie. Unul priveşte domeniul în care mă pricep mai bine, şi anume ecoul, receptarea operei lui Proust în România. Am trufia de a scrie acestă carte în limba franceză, să vadă colegii mei de la secţia de specialitate cît pot în această direcţie. Celălalt este o carte pentru publicul român despre Proust într-o perspectivă şi mai veche şi mai nouă, nu un constructor, aşa cum se spune acum, nu catedrală, ci o aglutinare de fragmente, care a făcut să apară o carte ce a schimbat faţa prozei, a literaturii, în secolul al XX-lea.

- Şi aţi constatat că Proust a fost foarte bine receptat în România şi că opiniile critice privitoare la acest scriitor novator au avut altitudine în critica românescă?

- E recunoscut că un scriitor de talia lui Camil Petrescu, de pildă, a integrat primul fenomenologic opera lui Proust, iar eu am citit cu atenţie pe Ibrăileanu, pe cei de la "Viaţa Românească", şi am văzut că o serie de opinii din Creaţie şi analiză, care este o capodoperă în miniatură, au fost, prin referirile la personajul lui Proust, reluate, dacă vreţi, fară să ştie nimeni despre ceea ce a scris Ibrăileanu, de critica franceză de la mijlocul secolului al XX-lea, Picon, Genet. Aproape merg cu aceleaşi cuvinte despre personajul la Proust, aceleaşi cuvinte folosite de Ibrăileanu.

- Iată, ne apropiem de sfîşitul divanului nostru. Aş vrea în încheiere să vă întreb, ca pe un om care a străbătut un lung drum prin istoria românească, unul marcat de multe rupturi şi prăbuşiri, de pierdere a speranţei binelui, cum vedeti ziua de mîine a românilor?

- Bună, dacă fiecare dintre noi îşi va face datoria acolo unde lucrează.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara