Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
literatură mare, oameni mărunţi de Daniel Cristea-Enache

Ana Selejan, Literatură mare, literatură mică, articole şi studii literare, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017, 438 pag.

spre deosebire de alţi istorici literari şi cercetători care se specializează într-o epocă literară şi istorică, ieşind rareori din cuprinsul acesteia, Ana Selejan are multiple competenţe istoriografice. În Literatură mare, literatură mică, volum masiv cuprinzând articole şi studii scrise pe durata unui sfert de secol (1991-2016), câteva inedite, majoritatea publicate în reviste, unele şi în cărţi ale autoarei, sumarul descrie un arc larg de cerc, de la Alecu Russo şi Alecsandri la Blaga şi Cioran, de la G. Călinescu la componenţii Cercului Literar de la Sibiu, şi de la Radu Gyr la Petru Dumitriu, văzut, acesta din urmă, nu numai în apogeul său realist-socialist, ci şi în faza postrevoluţionară, când revine în literatura română după decenii de exil şi punere la index de către autorităţile pe care le slujise. E drept că sintagmele din titlu nu sunt prea bine lămurite, chiar dacă, încă în primul articol din volum, Literatura mare, se spune că „marea literatură a ţinut cont de morala timpului care a generat-o” şi că valoarea estetică „presupunea şi o accentuată coloană morală a operei”; „şi nu numai a operei – adaugă Ana Selejan –, ci şi a autorului ei, perceput de societate ca o veritabilă conştiinţă cetăţenească a momentului” (p. 7). Dacă „etica societală” este legată, într-un fel sau altul, de literatura „mare”, se presupune că absenţa ei ne-ar face să vorbim despre o literatură „mică”, pe care autoarea o vede „din 1990 încoace” şi căreia îi spune „postmodernă”. „Trei sunt subiectele de interes ale autorului postmodern: trecutul comunist, prezentul social şi experienţa intimă, toate văzute prin lupă mizerabilistă, minimalistă, sexualistă, cu referenţialitate şi autoreferenţialitate joase”. Şi mai explicit: „Autorul postmodern uită o importantă lecţie a literaturii: pornografia n-a generat valoare literară” (p. 12).

Aşa este, dar a pune postmodernismul literar sub semnul pornografiei şi a-i atribui o lupă „mizerabilistă” ori „sexualistă” de ficţionalizare e o eroare ce trebuie corectată. Ana Selejan suprapune aici două generaţii literare distincte, manifestate într-un acelaşi interval, dar cu diferenţe de estetică şi de scriitură considerabile. Chiar dacă „optzeciştii” şi „ego-prozatorii” publică romane în aceiaşi ani, din 2000 încoace, şi chiar dacă poeţii de afiliere postmodernistă şi cei iconoclaşti ai generaţiei următoare îşi scriu versurile în acelaşi context de libertate totală, după dispariţia cenzurii din regimul trecut, ei diferă unii de alţii mai mult decât seamănă. Inclusiv în interiorul generaţiei mai tinere, „mizerabilismul” şi „sexualismul” nu sunt caracterizante decât pentru unii autori, nu pentru toţi (ce ar fi „mizerabilist” în romanele lui Filip Florian, de pildă?). În fine, pentru a face distincţiile necesare şi cu privire la un anumit tip de scriitură, accentele „mizerabiliste” ori „sexualiste” nu elimină din discuţie valoarea artistică a textelor. Iar „etica societală” nu o garantează. Bogza îmi pare mai valoros şi mai autentic literar în poemele lui avangardiste, pline de sex şi de provocări ale burghezului, decât în textele sale „cuminţi” şi false de după instalarea la noi a comunismului. Iar versurile lui Marius Ianuş, cele mai pregnante, sunt tocmai acelea post-avangardiste; când autorul devine „fratele Marius” şi începe să scrie poeme religioase, străbătute de fiori, poezia lui îşi pierde greutatea şi interesul. De observat că „optzeciştii” sunt într-adevăr preocupaţi de subiecte precum „trecutul comunist”, „prezentul social” şi „experienţa intimă”, fără însă ca aceasta să constituie un element diferenţiator. Majoritatea scriitorilor, indiferent de generaţie şi de grupare literară, sunt interesaţi, în operele lor, de trecutul istoric, comunitar şi familial, de prezentul social şi de experienţa intimă, utilizând diferite „lupe”. Dar a susţine că autorul postmodern – generic – îşi vede subiectele „prin lupă mizerabilistă, minimalistă, sexualistă, cu referenţialitate şi autoreferenţialitate joase” e o evaluare greşită, cu un diagnostic eronat.

mai prudent este să nu legăm valoarea unei opere literare nici de „etica societală”, nici de caracterul autorului ei, fiindcă avem atâtea exemple ilustrative pentru asimetrie, încât, cu tot regretul, trebuie să ne resemnăm cu această idee: o literatură mare poate fi scrisă de oameni mărunţi, după cum oameni extraordinari, cu un comportament ireproşabil, îşi pot pune numele pe nişte cărţi slabe. Probe avem, destule, chiar în cartea Anei Selejan, în care mari nume ale literaturii române sunt văzute şi în alte împrejurări şi manifestări decât cele canonice. Iată-l pe Sadoveanu, unul dintre scriitorii noştri de vârf, recunoscut ca atare în epoca interbelică, înşirând „impresii” din Uniunea Sovietică într-o carte din 1946 prin care s-a grăbit să semnaleze noului regim că se poate baza pe el. Ana Selejan merge la ediţia princeps din Caleidoscop, şi bine face, dat fiind că versiunea din Opere (1959) a fost „grosolan” expurgată. În 1959, chiar mai înainte, se va schimba iarăşi direcţia vântului şi nasul fin al conformistului Sadoveanu dădea semnale de autocenzură. Iată-l însă în 1946, când genuflexiunile simbolice în faţa modelului sovietic erau executate de marele scriitor cu graba omului mărunt de a nu pierde trenul istoriei: „Ca apostolul Pavel odinioară am avut revelaţia adevărului. (...) Am avut o revelaţie oarecum mistică citind Constituţia din 1936 a Uniunii Sovietice”; „Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruie balaurul îndoielilor mele. În acelaşi timp sbuciumul meu sufletesc renăştea, căci proiectam întocmirea aceasta nouă din Răsărit asupra poporului meu” (p. 294). „Mă adresez – scria Sadoveanu în 1946 – tuturor acelora care socot că-şi iubesc neamul, tuturor celor ce s-au socotit şi se socotesc democraţi. Căci o lumină nouă se revarsă din Răsărit” (p. 292). Adevărul, oricât de dureros, este următorul: un mare scriitor precum Sadoveanu a devenit, fără să-l fi forţat nimeni în acest sens, un propagandist zelos al regimului sovietic. Extensia acestuia urma a fi instalată, prin alegerile fraudate din noiembrie 1946, în România, iar în anii cei mai crânceni ai totalitarismului, când închisorile politice au fost pline, omul mărunt Sadoveanu a avut parte de toate onorurile noului regim.

cazul lui Călinescu este ceva mai complicat, dar nu pentru că marele critic n-ar fi avut zelul lui Sadoveanu, ci fiindcă acomodarea cu regimul nu a fost pe bază de reciprocitate. Călinescu a făcut tot ce „trebuia”, în direcţia serviciului „credincios”, numai că, oricât de mic s-a dovedit omul predispus la compromisuri, critica lui estetică era atât de impunătoare, încât ea nu putea fi „radiată” din sistem decât odată cu eliminarea lui din Universitate. Călinescu nu putea rămâne la Catedră pentru a ţine cursuri studenţilor, chiar dacă articolele lui „pe linie” semnalau obedienţa. Riscul „contaminării” tinerei generaţii era prea mare. Personalitatea călinesciană era atât de puternică, încât simpla comparare cu unii dintre noii profesori devenea strivitoare pentru aceştia din urmă şi „înălţătoare” pentru autorul Istoriei din 1941.

În cartea Anei Selejan se pot vedea însă nu numai „cronicile optimistului” iniţializate în 1955 în „Contemporanul”, ci şi texte ale lui Călinescu scrise şi publicate din 1944 în periodice conduse chiar de el. „Optimismul” de după 1955 a fost, evident, unul conjunctural şi deloc blamabil, având în vedere faptul că regimul comunist se instalase deplin la noi, ocupând tot, iar Călinescu fusese scos de la Catedră şi pus pe o linie „moartă”. În schimb, textele din anii 1944-1949 din „Tribuna poporului”, „Lumea”, „Naţiunea” arată piruetele uimitoare ale unui intelectual care, cu numai câţiva ani înainte, îşi publicase Istoria la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. „Tribuna poporului”, cu numărul 1 pe 15 septembrie 1944, este „primul cotidian nou apărut (şi nu reapărut) în România, după evenimentele din august. Scînteia, chiar, va apărea câteva zile mai târziu, în 19 septembrie” (p. 144); iar directorul ziarului, Călinescu, semnează articolul-program. Urmează o intensă, frenetică activitate publicistică, prin care marele critic, sesizând noul curs al istoriei, se arată foarte sever, ironic, muşcător cu reprezentanţii partidelor istorice. Aceştia reprezintă trecutul, de care Călinescu se desparte râzând, alergând pentru a se încolona în slujba noului regim: „colhozul nu e străin firii poporului român”, „Trăiască mareşalul Stalin!”... Era oare în 1944-1948 Călinescu un intelectual idealist şi cu capul în nori, care nu ştia ce făcea?

Excelent documentată şi cu bune, în general, nuanţări critice, cartea Anei Selejan este un instrument de lucru şi de orientare într-o problematică delicată şi dificilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara