Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Libarca pe valuri de Florin Toma

Parlamentarii britanici, în luările lor de cuvânt, se adresează unii altora nu cu „domnule”, „doamnă” sau „măi, Victore”, nu. Ci cutuma îi obligă să folosească două formule, care, unora li se par, sunt convins, năucitoare, căci respectă atât politeţea, cât şi tradiţia: my right honourable colleague sau my honourable and learnt colleague. NOT|: insist, cu bună-cuviinţă, fireşte, asupra determinantului learnt!...

Imaginaţi-vă, aşadar, că, de la anul 1265 (iaca, pe 20 ianuarie taman ce se făcură 751 de ani de atunci!), aleşii din Parlamentul britanic vorbesc aşa. Numai aşa. Vă daţi seama ce dezmăţ al plictisului, ce desfrânare a sastiselii se petrece acolo, în Camera Comunelor şi în Camera Lorzilor, la auzul unor asemenea aceleaşi singure vorbe?! Şi nu de azi, de ieri, ci de trei sferturi de mileniu!...

Dacă aluzia mea este prea zefirelnică, atunci, în cele ce urmează, o voi spune pe şleau. De-a dreptul. Fără ocolişuri...

Deci, de câţiva ani încoace, o boală cumplită (şi se dovedeşte că sunt şanse puţine de eradicare a ei, oricâte eforturi sanitare s-ar depune!) loveşte, nemiloasă, impostocraţia din marginea scrisului românesc. E mâncărimea aprigă a şezutului. Erizipelul, chipurile intelectual, al aflării în treabă. Pruritul propriei şi extrem de serioasei băgări în seamă.

Maladia – ce pare că i-a atins pe toţi cei părăsiţi de bunul-simţ al măsurii şi civilităţii, locul acestuia fiind luat de mistuitoare frustrări şi stricăciuni de suflet – e foarte vioaie. Şi se manifestă sub numeroase forme, care de care mai noi, mai bizare, mai necunoscute, la fel ca un virus mutant, degrabă şi în regim de urgenţă schimbătoriu la tulpină, în faţa pericolului de a fi anihilat.

Această oaste de strânsură care, de ceva vreme (şi cu accente tot mai penibile!), se ridică împotriva legitimităţii Uniunii Scriitorilor din România, îmi pare ca o populaţie fără obârşie. Ca o etnie lipsită de mitul originar. Ca o istorie fără illo tempore. Ca o generaţie spontanee, apărută doar prin roboteala gospodărească a sporilor.

Pe de altă parte, există, fără doar şi poate, Cineva care îi strânge, îi adună, fiindcă ei n-au acces la fondul principal de idealuri, năzuinţe şi aspiraţii, pe care-l are, de regulă, un grup de acţiune recunoscut. Ei, ca mercenari culturali bine plătiţi (cu dregătorii, burse, premii etc.), sunt lipsiţi şi de deschideri de conştiinţă ample, şi de grandioase spectacole de sunet şi lumină aurorală. Ei respiră într-un registru minor. Şi atunci, anevoie. Încetişor. Sub-economicos. Sunt aproape anaerobi, ca nişte melanogasteriţe a căror menire e una singură: să deprecieze, să împută locul, să schimbe starea de agregare a plăcerii, adică să facă, din vin, oţet. Prin urmare, ei n-au decât nişte mici tresăriri zbârnâicioase, cvasisesizabile.

Ar mai fi de remarcat faptul că, în locul unor operaţii pe scenă deschisă, la lumină şi ca reacţie firească la critica delaţiunii pure, normală, bărbătească, aidoma epopeilor cavalereşti (unde onoarea ţine loc de Weltanschauung! ), încrâncenaţii reformatori de opinie, de fapt, imprecatori de profesie, preferă nu argumentul, ci expectoraţia; nu raţionamentul, ci şoapta de după perdea (pe care, ca bonus, se şi şterg!); nu elocuţia, ci bârfuliţa de budoargarnitură Crucea de Piatră. Iar, ca refugiu, interstiţiul întunecos, crăpătura de adăpost tipică pentru blatodee. Altfel spus, libarca e pe valuri!

Atacurile la adresa conducerii Uniunii Scriitorilor, uneori în termeni de mahala, au atins culmile unei mojicii şi lipse de respect greu de descris. Iar intrarea în absurd se face, cum ar zice cineva, fastuos (conform antologicei urări, folosite indiferent de auspicii, fie ele chiar şi funeste: Să aveţi o zi fastuoasă! ). Şi, de aici, absolut memorabil. Fiindcă e de domeniul strict al pieselor lui Ionesco situaţia de a face parte dintr-un organism de conducere, dintr-o entitate, dintr-un sistem eligibil şi, în acelaşi timp, de a fi cel mai înverşunat partizan al desfiinţării acestuia. În numele schimbării, relata să distrugă sistemul – absurd legal!

Însă în spatele pretinsei reforme, se ascund nu doar instigatorii reumatici ai acestei revuluţii demne de Conu Leonida (ironia lui nenea Iancu este nimicitoare, Leonidas fiind eroul spartan de la Termopile!) – inspiratori care se ştiu, se cunosc unii cu alţii, căci sunt atârnaţi de aceleaşi ramuri ale congregaţiei – ci şi manifestulprogram, redus la apoftegme sau logouri tradiţionale, aflate în variaţie liberă, de la Dă-te tu, ca să m-aşez eu! la Muri-ţi-ar capra, vecine!.

În stadiul actual, puseul bastillard de dinamitare a Uniunii Scriitorilor (ştim: organism învechit, relicvă comunistă etc.), acest ambâţ al capriciului unora, se face, din păcate, în acompaniamentul asurzitor al surlelor şi tobelor de mahala. Periferia logicii şi a bunului-simţ, dispreţul şi, uneori, chiar ura împotriva liderului incontestabil al acestei bresle, sunt adevăratele figuri de stil ale numeroaselor articole defăimătoare. De fapt, un epistolar deplorabil, cu accente poate lirice, însă de un autentic prost gust, în care se ascund subliminal îngrijorătoare tulburări de postură (nu poţi să fii ceva ce logica refuză!). Caz şi mai grav de lichelism, ele nu sunt epistole olografe, nici scrisori asumate şi responsabile, ci sunt scrise de mâna altuia. Şi, pe deasupra, şi sub dictare!

Aş încheia cu un text celebru, despre care, nu ştiu dacă ştiţi, se spune că e atât de desăvârşit întru sacerdotala îmbiere a îndemnului (numai atunci când e citit cu voce tare în grădina gândului!), încât are un efect taumaturgic. De schimbare, că tot veni vorba. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin...

Vă simţiţi deja mai bine, domnilor imprecatori?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara