Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Legendele femeilor de ---

Jocul de mărţişor de anul ăsta aduce, aşa potrivindu-se propunerile editoriale, patru figuri de prim-plan istoric, la feminin. Regine, împărătese, prinţese, în mreje de războaie, trădări, neînţelegeri şi dezamăgiri, găsind căi diferite de a răzbi şi de a pierde. În urma lor rămân, mai adevărate sau mai nedrepte, legendele femeilor. Spuse de contemporani, de portretiştii vremii lor şi respuse, pentru noi, de pasionate ale romanului istoric, reînvestit cu viaţă plină de nuanţe, ca Hilary Mantel şi Phillipa Gregory, de un istoric de artă, Ángeles Caso, îmbinând biografia cu imaginile care povestesc, la rându-le, parcursul unei vieţi şi, în pagini de jurnal, de Regina Maria a României însăşi. Patru din colaboratoarele noastre scriu despre istoria pe care o uităm şi despre femeile care au făcut-o. În colţuri diferite ale lumii. (S.V.)


Joc în trei: sfetnic, rege şi regină Scriitorii englezi nu se satură şi nu se plictisesc să-şi reviziteze istoria, să reînvie subiecte bătătorite şi personalităţi intrate deja în conştiinţa colectivă, ca domnia lui Henric VIII şi căsătoriile, cu divorţuri şi condamnări care au creat biserica anglicană, au răvăşit relaţiile ţării cu puterile europene. O scriitoare de mare forţă, Hilary Mantel a primit Man Booker Prize de două ori (performanţă unică până acum!) pentru cele două volume ale trilogiei dedicate lui Thomas Cromwell – Wolf Hall (2009, traducere de Monica Nechiti, Editura Litera, 2010) şi Bring up the Bodies (2012, O regină pe eşafod, traducere de Carmen Toader, Editura Humanitas fiction, 2015). Acţiunea celor două romane a devenit subiectul unei miniserii de şase episoade lansate în 2015 de BBC Two.
Titlul ales inspirat pentru ediţia românească, O regină pe eşafod, apărută în colecţia „Raftul Denisei” sugerează povestea ştiută a ambiţioasei Anne Boleyn, dar în realitate Hilary Mantel filtrează o întreagă epocă prin ochii lui Thomas Cromwell, ajuns din fiu de fierar şi aventurier fără seamăn om de încredere al suveranului englez. Se poate ghici în epica romanului jocul periculos al celor trei – sfetnic, rege şi regină, cu descoperirea treptată a dramei regelui puternic, dar lipsit de puterea elementară de a avea fii, drama reginei, capabilă de orice pentru a-şi păstra privilegiile, marea problemă a secretarului general de a sesiza toate schimbările, în oricare dintre tabere, de a fi pregătit să facă faţă tuturor combinaţiilor de interese şi dorinţe.
Nu reconstituirea istorică este miza cea mare, ci meditaţia asupra istoriei, partea cea mai pasionantă a romanului o dau observaţiile şi reflecţiile lui Thomas Cromwell. Spre deosebire de marii lorzi, grupaţi în funcţie de familii, alianţe şi interese, preocupaţi de prosperitatea lor, Cromwell vede mult dincolo de prezent şi de cercul strâmt al vieţii de curte, crede că există căi ce asigură transformarea ţării într-o forţă uriaşă: „Idealul său este o singură ţară unită, o monedă unică, o singură metodă de a cântări şi măsura, şi, mai presus de orice, o singură limbă pe care s-o ştie toată lumea. ş...ţ Însă cea mai mare ambiţie a lui este următoarea: regele şi toate teritoriile de sub stăpânirea lui să aibă o voinţă unitară.”
Thomas Cromwell pare un om care se află mult înaintea vremii sale, gândirea lui aparţine epocii moderne şi pentru cei din jur este de neînţeles, chiar periculoasă, fiindcă loveşte în multele privilegii. Îi înlesneşte lui Henric Tudor să urce treptele spre absolutism, creează precedentul ce zguduie Europa, al monarhului care devine capul propriei biserici, recurge la tactici diplomatice abile ca adversarii Angliei să nu se alieze ori coalizeze, citeşte în purtările regale semnele plictisului ori poftelor, acţionează pe o tablă de şah unde înlocuieşte o regină cu alta fără scrupule sau remuşcări.
Cromwell vede în Henric al VIII-lea o personalitate carismatică (statura impresionantă, curajul dovedit în turniruri, farmec irezistibil de cuceritor şi mai ales inteligenţă) şi face toate manevrele ca să-i împlinească tot ce- şi doreşte de la o etapă a vieţii la alta. Numai aşa are cât de cât şanse ca proiectele gândite să prindă viaţă, aşa supravieţuieşte, conştient că averea- i sporeşte, dar i se înmulţesc şi duşmanii, iar ei aparţin celor mai vechi familii ale Angliei. El a făcut-o pe Anne regină, tot el o trimite la eşafod, şi odată cu ea întreaga reţea de admiratori. Doar unul dintre adversarii săi sesizează că nobilii condamnaţi îl batjocoriseră cândva pe cardinalul Wolsey, binefăcătorul său, şi pentru întâia oară îl consideră pe Cromwell gentilom, căci şi-a dovedit o loialitate ce trece dincolo de moarte.
Hilary Mantel a anunţat că romanul ce încheie trilogia se va intitula The Mirror and the Light, şi va relata ultimii ani din viaţa lui Thomas Cromwell. Se ştie că a sfârşit şi el, ca şi Anne Boleyn, decapitat, implicat într-un alt joc de-a sfetnic, rege şi regină (în care s-au tot schimbat reginele, ca nişte păpuşi dorite şi apoi distruse de un băieţel capricios!), dar interesul cititorilor se îndreaptă spre semnificaţiile actelor sale. Şi n-ar fi de mirare ca romanul să apară în 2015, ţinând cont de ritmul în care au apărut primele două. Dar ar fi cu adevărat uimitor ca să-i aducă scriitoarei al treilea Man Booker Prize!

Elisabeta Lăsconi


Maria, Regina României

Am stat mai bine de o săptămînă captivă a istoriei ţării mele. O istorie despre care nu am învăţat la şcoală. O istorie cu şi despre oameni despre care nu am învăţat la şcoală. Am făcut un pas înapoi din istoria recentă şi am încercat să înţeleg o Regină şi parte din vremurile ei complicate. De douăzeci şi cinci de ani, familii şi cîteva edituri s-au străduit să recupereze memoria acestui popor. S-au publicat jurnale, amintiri, scrisori. Din fragmente mici putem să refacem imagini mai clare despre ce şi cum a fost. Despre oameni şi timpuri. Despre laşităţi şi trădări, despre norme ale civilizaţiei greu de încălcat. Cîndva. Uneori, dacă faci abstracţie de limba veche şi dacă nu te uiţi la anul în care au fost notate observaţiile, poţi să juri că totul se petrece astăzi. Dezamăgiri. Citind atent printre pagini de istorie şi jurnale, ai şansa să devii un om întreg. Pete negre, uriaşe, îşi recapătă conţinutul. Imaginea se limpezeşte, necunoscutul se îmblînzeşte. Se lasă cucerit. Cum am putea, oare, să le mulţumim tuturor celor care, cu o răbdare infinită, ieşiţi din vîrtejul imediatului ne-au redat, în toţi anii aceştia, subconştientul? Cărţile de memorii sînt instrumentele împotriva minciunii care a otrăvit, aproape genetic, poporul meu. Sînt o călăuză printr-un hăţiş beznos, care, an de an, s-a defrişat, s-a luminat. Teritoriul suspendat, spaţiul nimănui din istoria ţării mele şi-a recăpătat identitatea. Şi, în felul acesta, fiecare dintre noi.
Dacă nu aţi citit încă volumul Maria, Regina României. Jurnal de război 1916-1917 luaţi-vă un răgaz din orice, mergeţi la orice librărie şi luaţi această carte memorabilă, un document necesar pentru ieşirea din slăbiciunea sufletească faţă de propria istorie. Cu toate ale ei. Ediţia apărută la Editura Humanitas este excepţională! Din toate punctele de vedere. Jurnalul de război al Reginei Maria este, pagină cu pagină, impresionant. Am recuperat nu doar memoria unui timp, portretul unor oameni politici şi nu numai, parfumul unei femei cu o putere fabuloasă, marca unor decizii sau lipsa lor, am recuperat cuvîntul patriotism. M-a durut cedarea mea de ani şi ani, ruşinea pe care am sim- ţit-o cînd minţeam că sînt româncă, lepădarea mea de neamul meu şi de trădările lui şi de întunericul în care i-a plăcut şi, vai, îi mai place să trăiască. De curînd, am văzut două spectacole construite în jurul ideii de război, un fel de omagiu celui dintîi război mondial. Amîndouă, Frontul şi Războiul, o producţie germană şi o co-producţie engleză-rusească, pun în prim plan ideea de conflict major între viaţă şi moarte. Amîndouă vorbesc, diferit şi complementar, acut, despre disoluţie, despre pierderea identităţii, despre o lume normală care s-a scurs, uşor, uşor, din noi spre nicăieri. Tulburătoare spectacole. Am pierdut noi, oamenii de pe acest pămînt, umanitatea profundă. Şi normalul oricărui gest. Regina Maria a României străbătea ţara în lung şin lat, a creat spitale şi un sistem de ambulanţe, mergea şi stătea la capul bolnavilor, răniţilor, îl invita pe George Enescu să le cînte ofiţerilor ca să-i încurajeze sau ca să le însenineze trecerea. Sînt zeci şi zeci de pagini în care nu ştiu dacă am respirat. Regina este ubicuuă. Se luptă cu politicienii, cu Ferdinand, se implică total în spatele frontului, îşi pune în joc inteligenţa, relaţiile şi abilitatea pentru ca României să-i fie bine. Să se judece ferm şi rapid, lucid. Să nu se abdice de la demnitatea acestui popor. Nu este scutită de interpretări eronate şi nu scuteşte pe nimeni de păreri tăioase. Plînge morţii României şi moartea fiului ei Mircea, mort de febră tifoidă. La Buftea, unul din locurile bîntuirii din timpul războiului cunoaşte un doctor simpatic, devotat şi modest, Voiculescu. Poetul Vasile Voiculescu este unul dintre doctorii care l-au îngrijit pînă la capăt pe Principele Mircea. Personalităţi şi oameni obişnuiţi îşi regăsesc portrete mici sau mai mari în însemnările Reginei. Traducerea din engleză a doamnei Anca Bărbulescu, munca pentru migăloasele note de subsol, dăruirea istoricului Lucian Boia de a face această ediţie impecabilă, fără cusur, mă copleşesc. Acest volum, necenzurat, tradus superb, elegant cu hîrtie rafinată, cu un corp de literă de bun-gust, cu fotografii selectate cu grijă, cu facsimile, este un act de cultură remarcabil. În el există vibraţia istoriei, a subiectivităţii unui personaj excepţional: Regina Maria a României. Nimic nu mai este la fel după ce închizi ultima pagină a Jurnalului.

Marina Constantinescu


Între Westminster şi Camelot

Cititorul dornic să redescopere farmecul primelor lecturi, să se sustragă din real şi din prezent, trăind prin procură întâmplări nemaipomenite, va descoperi în romanul recent apărut al Philppei Gregory (acum şi în versiune românească), un mijloc cum nu se poate mai nimerit de a-şi înlesni evaziunea. La fel ca în precedentele cărţi, multe dintre ele devenite best-seller-uri şi traduse în întreaga lume, inclusiv la noi (Editura Polirom a publicat deja titluri ca Surorile Boleyn, Regina roşie, Moştenirea Boleyn, Fiica eminenţei cenuşii etc.), autoarea – una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice de ficţiune istorică – recurge la o reţetă care cu greu ar putea da greş: surprinde personajele marii istorii în concretul unor situaţii umane, le dă un chip şi o voce particulară, restituind, fie şi fragmentar, partea goală de dinăuntrul Istoriei, ne-întâmplarea creată de imaginaţie în jurul unei enigme, dintr-o „perspectivă afectuoasă şi plină de respect asupra poveştilor nespuse şi a personajelor necunoscute”, după cum mărturiseşte.
Suntem în Anglia lui Henric al VII-lea, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, într-o lume – nu cu mult diferită de aceea a romanelor lui Dumaspère sau Sir Walter Scott – unde intrigile se ţes cu abilitate, pedepsele cumplite nu descurajează uneltirile, pretendenţ ii la tronul regatului apar asemenea ciupercilor după ploaie, iscoadele forfotesc pretutindeni, iar cei puternici se străduiesc din răsputeri să-şi disimuleze slăbiciunile sub măştile grandorii sau ale cruzimii.
Ceea ce deosebeşte însă ficţiunea Philippei Gregory de mai vechea melodramă cu subiect istoric (şi, în genere, de proza etichetată, peiorativ, drept „istorie romanţată”), este luciditatea şi abilitatea cu care scriitoarea reuşeşte – fără a ocoli cu tot dinadinsul locurile comune – să dozeze tensiunea, găsind totodată perspectiva adecvată şi tonul just. Documentarea temeinică (la sfârşit ni se oferă chiar o bibliografie consistentă de studii istorice „serioase”), nu exclude un anumit scepticism cu privire la pretenţiile discursului istoriografic de a deţine „adevărul”. Deloc întâmplător, în paginile cărţii revine, ca un laitmotiv, tema ficţionalizării istoriei. În primul rând Henric Tudor, regele complexat, neîncrezător şi nesigur de sine, se dovedeşte un maestru neîntrecut când vine vorba de a inventa ficţiuni (auto)legitimatoare, poveşti prea puţin verosimile, mistificări în toată regula, menite să-i consolideze puterea şi să- i compromită rivalii (şi în primul rând pe băiatul fără nume, presupusul frate al soţiei sale, Elisabeth de York, enigmaticul pretendent la tronul Angliei, care, indiferent dacă se numeşte prinţul Richard sau Perkin Warbeck, posedă – spre deosebire de rege – atuul unui farmec cu adevărat princiar).
Reflectând asupra fervorii fabulatorii a soţului ei, Elisabeth de York, prinţesa albă, personajul-cheie din perspectiva căruia sunt relatate întâmplările teribile ale acestui tulburat fin-du-siècle englez, remarcă, nu fără amară ironie: „Acesta e Henric plăsmuitorul, nu Henric regele adevărat.” De altfel nu sunt multe episoadele în care Henric Tudor să apară în ipostaza de „rege adevărat”; în schimb soţia sa se dovedeşte o prinţesă autentică, lucidă, inteligentă, născută să fie regină, capabilă să înveţe – pe parcursul a cincisprezece ani de mariaj regal – să-şi consolideze influenţa şi să-şi reprime sentimentele, să treacă prin situaţii umilitoare fără să se simtă umilită, să suporte ceremonialurile obositoare ale curţii, inclusiv pe cele ale deselor retrageri pentru naştere, cu izolarea de rigoare, să o înfrunte pe regina-mamă, Margaret Beaufort cea autoritară, şi mai cu seamă să urmeze deviza mamei sale, soţia lui Edward al IV-lea: „când te temi de un lucru, du-te spre el cu paşi înceţi şi neşovăitori; şi zâmbeşte.” Recunoaştem în această replică unul dintre atuurile principale ale romanului Philippei Gregory: abilitatea de a mânui un limbaj sentenţios şi totodată extrem de accesibil.
Un altul – mai subtil – ţine de dexteritatea scriitoarei de a jongla cu mai multe paliere de semnificaţie: urmaşe ale Melusinei, vrăjitoarea apei, cele două Elisabeth – mamă şi fiică – se dovedesc la fel de pricepute când vine vorba să ţeasă o vrajă sau… un complot. Intuiţiile infailibile, capacitatea de a descifra semnele rău-prevestitoare, farmecul lor răpitor şi misterios, sunt tot atâtea indicii că Philippa Gregory îşi construieşte personajele pe muchie de cuţit între convenţia romanului istoric şi aceea a fantasy-ului: între prinţesa albă din neamul York şi vrăjitoarea Viviane, regina lacului din legendele Camelotului distanţa este mai mică decât ar putea părea la prima vedere.

Catrinel Popa


Inima unei regine

De fapt, Elisabeta de Austro-Ungaria e împărăteasă, în una dintre cele mai strălucitoare capitale ale Europei romantice. Lipsită, însă, de vocaţia frivolităţii şi de simţul măsurii. Contemporanii au tratat-o cu răceală, pe măsura sarcasmelor ei. Posteritatea a fost şi mai crudă, legându-i numele de o imagine contrafăcută şi persistentă – „Propria ţară a cărei neobiş- nuită împărăteasă a fost a transformat- o, cu ajutorul acestui mare creator de fals strălucitor care este cinematografia, în sinonimul a tot ceea ce ea detesta: prostia, nazurile, rochiile pline de mătăsuri şi panglici şi flori, valsurile lui Strauss, frivolitatea, alămurile aurite ale palatelor şi până şi dragostea eternă, cu final fericit prin căsătorie.” Am citat din cartea-album apărută la Corint, Sissi. Biografia împărătesei Elisabeta de Austro-Ungaria, semnată de Ángeles Caso, istoric de artă şi biograf neconvenţional al femeilor artiste. Volumul, extrem de elegant şi însoţit de o consistentă secţiune de fotografii comentate, tradus din spaniolă de Elena-Anca Coman, reconstituie, pe cât se poate, viaţa adevărată a unei fiinţe care a dorit mult şi altceva decât epoca ei putea să-i ofere şi a primit, bineînţeles, prea puţin. De la copilăria într-o familie ciudată şi complicată, la care fuge, însă, mai târziu, de fiecare dată când nu mai suportă viaţa de la Curte, la libertatea pierdută prin căsătoria cu Franz Joseph, o coincidenţă ca-n filme, însă de rău augur, la calvarul de la Curte, sub supravegherea strictă a arhiducesei Sofia, mătuşă şi soacră, la crize şi absenţe, la politica îndoielnică, la moartea prinţului moştenitor şi, în cele din urmă, la propria ei, stupidă, moarte, de mâna unui italian obscur, dornic să se remarce. Un adevărat tur de forţă, concentrând o biografie cu multe umbre şi păreri în nici o sută de pagini. Călăuză sigură îi sunt, lui Ángeles Caso, poeziile scrise de Sissi (traduse din germană de Roland Schenn), puse ca motto momentelor critice din viaţa ei. Urmează viaţa în imagini, o diaporamă cu străluciri efemere şi suferinţe a căror acuitate rămâne şi după moarte. Imagini în sepia de oameni şi de locuri, de prieteni şi de refugii, tot atâtea căutări, zadarnice şi triste, ale libertăţii. Câteva prietenii, între care cea cu Carmen Sylva, Regina Elisabeta a României, cu tânărul lector de greacă, Christomanos, care a admirat- o fără rezerve, şi al cărui jurnal, citit de Cioran, i-a revelat o femeie de o ironie supremă, răsfrântă chiar şi asupra ei însăşi, colorează, întrucâtva, portretul unei împărătese fără loc în istorie. Veşnic neînţeleasă şi prost plasată, prin propriile-i, nu o dată, scandaloase alegeri, cât, mai ales, prin prejudecăţile cu care au ţinut-o mereu la distanţă iubitorii de etichetă, apărătorii moravurilor pe care le sfida. Încercarea, de bună seamă riscantă, la care Ángeles Caso se prinde încă din primele pagini, aceea de a o reduce pe complicata împărăteasă la o trăsătură la fel de pregnantă ca frumuseţea ei, reuşeşte, în rânduri ca acestea: „Dacă Elisabeta a fost îndrăgostită de ceva, cu siguranţă este vorba de libertate, cuvânt care apare de nenumărate ori pe buzele ei şi în scrierile sale. Grea dragoste pentru o femeie din secolul al XIX-lea...”. Dragoste terminată cum nu se poate mai prost, cu o ultimă şi eternă victorie a convenţiei asupra nuanţei: „Îşi manifestase dorinţa de a fi îngropată în Itaca sau în Corfu sau în oricare alt loc lângă mare, în aer liber. A fost înmormântată în cripta întunecoasă a Habsburgilor de la Viena, sub pământul unui oraş care mereu a crezut-o nebună şi rea.”
Istoria nu poate să nu se mai repete, iar legendele, fie ele negre sau roz, nu stau în loc de portrete peste timp, oricât de documentate şi de empatice. Însă cartea pe care am închiso, care leagă două regine şi mai multe lumi, interese mărunte din politica mare, neurastenii iscate de o sensibilitate prea acută şi mari drame deadevă ratelea, arată, în tristeţile şi mizele ei de revanşă, cum era femeia de dincolo de istorie. Toantă pentru unii, isterică pentru alţii, nefrecventabilă pentru cei mai mulţi. Singură, cu ambiţiile ei intelectuale, într-o lume care se grăbea spre dezastru. Fără cumpănire şi fără nuanţe.

Simona Vasilache

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara