Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
La despărţirea de un mare artist de Ada Brumaru


Înţeleg abia acum, când David Ohanesian nu mai respiră lângă noi, că el plecase de mult, voluntar, de pe scena teatrului de Operă. Rămăsese încă o "prezenţă" viguroasă, retorică, emanând o vitalitate contagioasă şi un spirit critic neşovăitor. Venea la Operă, în sală, ca spectator iniţiat, cu aceeaşi pasiune cu care îşi trăise acolo înzestrarea "a fi" mereu alt erou în fabulele lirice unde baritonul este - cel mai adesea - încărcat de tensiuni dramatice şi elocinţa tragică. Marele talent al lui Ohanesian a fost harul actorului înnăscut înfiltrat personalităţii vocale.
Când împlinea 70 de ani, o aniversare tonică a fost aceea, am scris despre el mai multe rânduri cu gândul de a i le dărui. Acum după 10 ani nu cred că aş putea să compun mai bine ceea ce - sper eu - reuşise atunci să-l mulţumească. Iată-le:
La vremea bilanţului, atunci când sub linia finală a socotelii rezultatul este o saga în care zeci de roluri compun toate povestea aceluiaşi personaj, artistul, cronicarul pe acesta trebuie să-l restituie cititorului său.
David Ohanesian a împlinit 70 de ani; nu intră în atâta spaţiu cât poate cuprinde o rubrică de presă biografia lui, fie ea şi sumară. Date şi cifre multe ar fi puse să vorbească de la sine. în locul lor încerc să-l readuc în decorul meu, să-mi amintesc măştile pe care le-a schimbat de atâtea ori. înrobit patimei care acolo - pe scândurile scenei - transformau fiecare clipă în respirare a unei existenţe imaginate. A avut norocul unor profesori de aur: Aurel şi Victoria Costescu-Duca. A învăţat meserie chiar şi de la un idol între cântăreţii generaţiei antemergătoare: Dinu Bădescu. A avut şansa de a găsi la Opera Română, aşa cum exista ea la Cluj şi la Bucureşti în deceniul al şaselea, un mod de a trăi - integral - în teatru. Acolo unde un miracol se întruchipa.Trecător. Seară de seară altul. Fără o astfel de credinţă, devoratoare, profesiunea aceasta nu poate să se convertească în artă creativă. El era în fiecare seară prezent, pe scenă sau în sală.
Când a venit la Bucureşti, în 1958, avea treizeci de ani. Cântase roluri importante. A fost ales pentru "Oedipe" de George Enescu. Simplu? La vârsta aceea, cu o experienţă scenică de numai opt ani şi un repertoriu bun, dar tradiţional. Constantin Silvestri care a corporalizat în coloane sonore acel text, închis în enigma unei partituri tăcute, a lucrat cu un glas viguros, rezistent, adecvat evoluţiei timbrale a eroului tânăr care atinge o senectute iluminată. Ohanesian avea o rezistenţă redutabilă în faţa dificultăţilor până atunci neîntâlnite, era capabil de reconsiderarea valorilor ştiute, o voinţă aprigă de "a fi", cu adevărat, cel ales. Un gladiator. Aruncat în arenă şi-a consumat, în extaz, jocul tragic cu instinct al conceptului artistic despre destin, chiar miraculos.
Rolul Oedipe, care a însemnat imediat consacrarea totală, i-a fost şi partener de existenţă cotidiană. Ceva mai târziu a plecat de la Atena, pe câmpia Megaridele, la Corint, pe unde curge pârâul Casalia, la Teba. Când l-a cântat pe Acropole, la arenele Herodius Atticus a fost zdruncinat de gândul că strigătul, glasul lui ar putea să fi întâlnit, undeva în cosmos, spaţiul de rezonanţă al legendei. Obsesie care îl vizitează şi astăzi.
Toate acestea pentru a spune că şi fiecare altă mască i-a smuls un efort pasional. L-am ascultat des menţinând în formă glasul de bariton cu timbrul întunecat, strălucire oţelită, forţă şi volum mare, o greutate specifică a declamaţiei şi a frazei lirice. Niciodată indiferent, niciodată plat, niciodată şovăitor. Era Boris, avea viziunea acelei nebunii vinovate. Era Posa, îi reuşea demnitatea unui spirit independent. Era Rigoletto, se schilodea pentru a apăra o unică speranţă. Era Telramund, intra în noaptea wagneriană a intrigilor malefice. Era Scarpia, compunea bigotismul dar insinua perfidia erotică. Nu ştiu, pe scenă, un Amonasro mai credibil decât el.
Juca pe Tonio, rostea prologul operei "Paiaţe" ca pe o confesiune. Putea să fie şi autobiografică. în fine, când era Marcello, se simţea cât de autentic îi este cultul pentru prietenie.
După peste 40 de roluri şi aproape 30 de ani de carieră (dintre care 10 ca solist permanent angajat la Opera din Hamburg), David Ohanesian cere în 1977, direcţiei Operei din Bucureşti, pensionarea. Era încă în bună formă. A apărat însă un cod al comportamentului neconcesiv care stă în firea lui pătimaşă. Şi-a apărat propriul model. Oha! Puiu!, cum îi spun cei apropiaţi, are în el însuşi o vistierie de daruri omeneşti. Mai întâi arta de a fi prieten, cultul prieteniei. Nimic mai frumos decât frăţia lui cu Nicolae Herlea în şirul orelor petrecute împreună, beţie a cântului frumos (bel canto), revărsat în difuzoare de înaltă fidelitate: vocile ilustre. Nimic nu este în el banal. Când e cazul are o cruzime în fraza replică la un dialog care îl scoate din fire (regizorii care învârtesc totul!). Compensat de o bunăvoinţă copilărească, de cel mai simplu mod de a se arăta un om ca toţi ceilalţi. El, care este o vedetă. Atâta zvârcolire, atâta geamăt, atâta tulburare pe scenă, când de fapt este felul lui vesel, zburdalnic, hâtru, contagios în bună dispoziţie. Şi câte mai ştie să facă tocmai cu mâinile lui: o casă întreagă, bricolaj şi meserii de tot felul...
îl reaud, la telefon, în ziua când împlineşte 70 de ani. Tot energic, tot pe vorbă delicată, sperând la proiecte inteligente, mulţumit că ne-am amintit prilejul. Cum să-l uităm?
(Cotidianul, 13 ianuarie 1977)



P. S.: O fotografie care a apărut în presa noastră în ziua de 2 octombrie mi s-a părut, mie şi unui număr considerabil de cititori nedumeriţi, o eroare. Sau o gravă indecenţă. Mi s-a confirmat că era el într-o ultimă adunare la Operă; care, oricum, avea un caracter intim. Suferind, împuţinat, o mască zguduitoare care nu-i semăna. Cu un minim efort profesionist redacţiile noastre ar fi putut avea şi multe alte imagini ale marelui artist care a fost David Ohanesian şi în aspectul lui fizic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara