Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
La Budapesta, printre fantome de George Banu


Sosesc la Institutul de Teatru într-o zi mohorâtă din iarna lui 2008, o iarnă ce pare să nu se mai sfârşească; cerul e plumburiu şi mă tem că în curând s-ar putea să plouă ori chiar să ningă. Sunt însoţit de Zsuzsa Szebeni, tânăra doamnă care m-a invitat. Bun, şi acum ce urmează să fac? Ce caut eu aici? Când intru, celebrul "Circulaţi, nu e nimic de văzut" îmi vine brusc în minte şi simt cum mă năpădesc cele mai sumbre presimţiri. Vizita începe fără ca deocamdată să fi reuşit să-i găsesc vreun rost, o motivaţie anume. Ne ducem mai întâi la bibliotecă, unde fişierele de modă veche, cu sertare, şi fişele scrise de mână trezesc în mine amintirea Bibliotecii Arsenalului din Paris, vestită, între altele, pentru fondul de carte consacrat artelor spectacolului: e o adevărată încântare să vezi că operele lui Craig sau Copeau, de pildă, s-au păstrat aici până astăzi în starea lor iniţială. Plăcere a vetustului şi orgoliu al rezistenţei la modern, protest împotriva tiraniei calculatoarelor! O oază, o livadă de vişini... au devenit atât de rare! În această încăpere unde ordinea riguroasă a unei biblioteci face casă bună cu dezordinea unei camere de lucru, zăresc deodată numărul din Theater Heute pe a cărui copertă e portretul lui Grüber, de curând plecat dintre noi. Şi atunci îmi dau seama că vizita mea va sta sub semnul morţii. Că voi înainta, pas cu pas, pe tărâmul ei, plasat de la bun început sub umbra tutelară a lui Grüber şi a frazei sale pe care, cu ani în urmă, o alegeam ca titlu al cărţii lui: "teatrul trebuie să treacă prin lacrimi". Intrasem, aşadar, într-un veritabil Institut al Melancoliei. Ne îndreptăm spre sala de documentare, unde, aşezat la o masă, un domn în vârstă consultă câteva tăieturi de ziar îngălbenite; bărbatul se ridică, se fac prezentările: e marele istoric al teatrului maghiar, a cărui operă colosală (care îmi este arătată) se opreşte în 1948. "Dar de ce?", îl întreb eu, mirat şi nedumerit. "Pentru că atunci au venit la putere comuniştii, aşa că ar trebui să mă apuc să revizuiesc toate informaţiile. E rândul altora să facă treaba asta". Se apleacă din nou asupra tăieturilor de ziar, iar eu mă întorc să-l mai privesc o dată, după ce aflu că omul ăsta, resemnat dar senin, are veritabila vârstă de 90 de ani. Ceva mai încolo, în aceeaşi sală, o doamnă trecută de prima tinereţe, micuţă şi timidă, îmi întinde un dosar pregătit special pentru mine: e dosarul de presă al tuturor montărilor Livezii de vişini în Ungaria. Gest de o delicată atenţie, pe care îl apreciez (dacă nu cumva micuţa şi sfioasa doamnă nu a făcut altceva decât să se conformeze indicaţiilor energicei mele însoţitoare, care cunoştea versiunea maghiară a cărţii pe care o consacrasem operei testamentare a lui Cehov!). În dosar, reviste vechi, cronici, eseuri, anunţuri... le răsfoiesc gândindu-mă că ele reprezintă, într-un fel, o invitaţie la responsabilitate, căci tot ceea ce s-a scris despre un autor se cuvine păstrat cu grijă, ca o mărturie peste timp a talentului ori a mediocrităţii unui critic. Mă uit la micuţa doamnă care stătuse în timpul ăsta un pic mai departe, nevrând să mă stingherească, şi care seamănă atât de bine cu un personaj cehovian, unul dintre acele personaje ce-şi petrec viaţa îndeplinind conştiincios tot felul de sarcini aparent minore. Ca şi acestea, ea aparţine familiei fiinţelor "de planul doi", discrete, modeste, aproape umile, pe care Cehov le îndrăgea nespus. Micuţa doamnă ce veghează asupra colbului aşternut peste arhiva Livezilor pare deplin mulţumită de ea şi de viaţa ei. Ne continuăm vizita şi ajungem în magazia cu relicve, unde ne întâmpină o altă doamnă, şi ea în vârstă (s-ar zice că e o condiţie obligatorie a funcţiei!). Regăsesc aici acelaşi fetişism al obiectului care mă surprinsese odinioară în muzeul de la Burgtheater: acolo, într-o vitrină, era păstrată proteza dentară a unui actor celebru! La Budapesta poţi vedea pantofii unei mari actriţe, evantaiul alteia, pălăria de husar a celui mai faimos seducător... vestigii ale unor glorii dispărute, cărora doar memoria istoricilor le mai poate restitui semnificaţia avută în epocă. Sunt aici şi tablouri, portrete de actori puse claie peste grămadă, dovezi ale unei vanităţi deşarte pe care timpul a surghiunit-o în întunericul unui beci. Burghezii ăştia scorţoşi şi rigizi să fi fost oare celebrităţile scenei maghiare? Nu, îmi spun în sinea mea, asta e cu neputinţă, tablourile mint: oamenii aceştia au fost, la vremea lor, veseli, nebunatici, trăzniţi, au făcut beţii de pomină, şi-au petrecut nopţile hoinărind ori chefuind... Cine sunt ei de fapt, aceşti străini de teatru, aceşti inşi care pozează într-un rol ce nu li se potriveşte, nu e al lor? Trecem mai departe şi intrăm în depozitul de costume, unde - ca peste tot, de altfel - gazdele ţin să-mi arate obiectele cele mai de preţ aflate în posesia Institutului: mantia unui renumit Don Carlos, în care mă fotografiez (aşa cum mă fotografiasem în '90, la Snagov, îmbrăcat cu halatul de casă a lui Ceauşescu), bereta lui Karl Moor... Costumele stau adunate aici, golite de prezenţa actorilor, dar păstrând încă ceva din consistenţa personajelor. Actorii mor, costumele lor - niciodată. Şi, surpriză neaşteptată, iată că mi se arată câteva dosare ce cuprind documente rare, chiar unice, descoperite la Sopron, oraşul "fidelităţii", care, deşi situat la graniţa cu Austria, a votat în 1921 pentru a rămâne oraş unguresc: sunt planşe ce ilustrează teatrul didactic al iezuiţilor, cu decorurile şi cu emblemele lui. Veritabile parafe ale memoriei unui teatru, pentru mine strict mental, imaginar... Cine le-a desenat? Cine le-a salvat? Enigmă încă nedezlegată. Astăzi, restaurate, planşele sunt învelite într-o hârtie specială, menită să le protejeze de orice degradare. Urmele teatrului vor fi întotdeauna fragile. Continuându-ne călătoria prin acest inperiu al efemerului, ne îndreptăm spre magazia unde sunt depozitate marionetele... complexele, fascinantele marionete. Căci cum să nu rămâi uimit în faţa unei marionete care-şi poate lua oricând zborul şi de a cărei jupă gonflabilă e prinsă o nacelă în care s-a urcat un june curajos? Ori în faţa acestor chipuri cioplite în lemn ai căror ochi mobili îşi schimbă brusc expresia? Fireşte, creatorii de marionete trebuie să găsească necontenit noi şi noi mijloace de a-şi lăsa publicul de gura căscată! De data asta custodele este o tânără entuziastă, ea însăşi mânuitoare a acestor corpuri în aparenţă inerte; fata îmi spune că şi ea a mers cu cercetarea doar până în 1947, căci "după această dată, comuniştii au interzis practica spectacolelor private date de păpuşari ambulanţi. Totul a trecut sub controlul statului". Stigmatele comunismului sunt încă prezente. O altă doamnă - din nou o vârstnică! - ne primeşte în sala dansului, unde au fost îngrămădite desene şi tot soiul de documente; ne aflăm într-o adevărată peşteră pe pereţii căreia se proiectează umbrele unor corpuri surprinse în poziţii coregrafice. Punctul final al vizitei - arhiva fotografică (aici, în sfârşit, custodele e un bărbat!). Întorc paginile "albumului" în care el a adunat tot ceea ce i s-a părut mai semnificativ: postúri retorice, gesturi tragice, pline de patetism, atitudini comice, un inventar la care şi-au adus contribuţia toate vechile scene ale Europei, într-un cuvânt limba de lemn a actorului epocilor trecute! Lucrurile se schimbă de îndată ce se conturează mai precis identitatea artistului modern, vizibilă, iată, într-o fotografie ce-mi reţine privirea şi care reprezintă chipul neliniştit, frământat, al unei actriţe. "Era extraordinară. S-a sinucis". Informaţia îmi confirmă, o dată mai mult, faptul că, uneori, fotografia izbuteşte totuşi să capteze partea de mister a unei fiinţe, secretul ei cel mai ascuns. Părăsesc Institutul emoţionat de întâlnirea cu toţi aceşti admirabili păzitori ai unor crâmpeie din memoria teatrului. Ca să veghezi asupra lor, să le păstrezi intacte, e nevoie, într-adevăr, de devoţiune. Şi ei o au. Mi-e teamă doar să nu-i alunge cineva din acest templu... să nu uite că ei nu sunt negustorii, ci salvatorii lui! Oare capitalismul liberal va înţelege asta? Şi va voi el să ocrotească aceste temple, vinovate, în ochii lui, de păcatul pe care îl detestă cel mai mult, acela al aparentei inutilităţi?

A doua zi vizitez Muzeul teatrului, creat la iniţiativa unei mari actriţe care nu a găzduit aici decât... actriţe. Niciun bărbat nu a fost admis. În fiecare încăpere sunt reunite obiecte şi piese de mobilier, fotografii şi costume care au aparţinut câtorva dintre stelele epocii...amante celebre sau tragediene neîntrecute, victime ale unor soţi asasini sau idoli ai unor generoşi mecena. Mă uit la aceste mărturii disparate, la aceste frânturi de biografie pornind de la care eu, vizitatorul, trebuie să fac să retrăiască acele făpturi a căror viaţă a însemnat o neîntreruptă călătorie între scenă şi lumea reală şi pe care le numim actori. Înţeleg atunci că orice muzeu al teatrului este un muzeu al absenţelor, un muzeu al umbrelor, pe care nu-l poţi vizita decât sprijinindu-te pe amintirile tale, pe cunoştinţele tale şi pe dorinţa ta de a reînvia fantomele adăpostite între zidurile lui. La ieşire, găsesc pentru un prieten cartea consacrată marelui regizor Harag; pe coperta ei revăd tunelul morţii, simbolul tutelar al spectacolului său cu Livada de vişini, tunel a cărui imagine mă însoţeşte de ani buni de zile. La Budapesta nu m-am plimbat decât printre fantomele teatrului. Până în ziua în care soţia mea, expertă în fantome, a rămas fără grai în faţa clădirii Radioului, de unde pornise Revoluţia din 1956, şi a fotografiat-o cu modestul ei aparat fotografic... vrând să fixeze pe peliculă, doar pentru ea, fantoma unei istorii reale ce continua să o bântuie.

Printr-o ciudată coincidenţă, s-a întâmplat ca tocmai la Budapesta să citesc această frază dintr-o carte a lui Frédéric Boyer, recent apărută: "cel ce ştie să le vorbească propriilor lui fantome devine viu. Renaşte".