Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Kant şi măcelarul din autocar de Dragoş Carciga

acum câteva luni am plecat spre Germania cu autocarul. Lângă mine a stat un măcelar specializat în tranşarea vacilor. De la Braşov până la graniţă, acest om a vorbit fără întrerupere despre diferitele feluri în care se împlântă cuţitul în vacă, despre diferenţa dintre cuţitele de tranşat oaia şi cele de tranşat vaca, despre mirosul şi gustul puroiului care îi năvălea pe faţă când tranşa o vacă bolnavă. Apoi, câteva ore mi-a povestit cum, progresiv, a ajuns să cunoască din ochi vacile cu puroi şi a conchis că, dacă eu nu am ajuns să am această putinţă, am trăit de pomană. Nici după intrarea în Ungaria nu se oprise, vorbea în continuare neîncetat despre vaci, porci, oi, cuţite, sânge şi metode de furt din abator, fără să ţină cont de faptul că mă uitam în altă parte sau încercam să dorm. Nu am ce face, mi-am spus, nu o să se oprească şi trebuie să-l suport până la destinaţie.

Şi totuşi a tăcut. În timp ce vorbea, a întors capul o fracţiune de secundă spre fereastră şi ceva l-a făcut să rămână deodată nemişcat şi tăcut. Timp de 5 minute nu s-a mişcat şi nu a spus nimic. Pe fereastră se vedea un apus de basm cu nori roşiatici-gălbui. După cele 5 minute a mai vorbit puţin şi a adormit. După ce a adormit mi-am pus următoarele întrebări: ce a fost acel ceva care l-a putut opri din vorbit pe acest ins sfătos şi ce l-a făcut să se întoarcă asupra lui însuşi? Ce a generat bruma de reflexivitate în mintea acestui om? A fost fireşte apusul, dar ce din apus? A fost, se pare, frumuseţea apusului. Dar ce este frumuseţea din acest apus şi de ce a putut ea să îi schimbe brusc direcţia minţii? Şi mai ales, ce fel de timp este timpul celor 5 minute de tăcere?

Un pasaj din Critica facultăţii de judecare a lui Kant poate sugera un răspuns la toate aceste întrebări: „Noi zăbovim în contemplarea frumosului, întrucât această contemplare se potenţează şi se reproduce pe sine; ea este analoagă aceleia produsă de o atracţie în reprezentarea unui obiect ce trezeşte în mod repetat atenţia, în timp ce mintea rămâne pasivă.“ (§12). Acest scurt text are rădăcini foarte adânci care ne duc la conceptul de timp din Critica raţiunii pure. Felul în care starea mentală a măcelarului s-a schimbat de la vorbirea activă despre vaci la zăbovirea pasivă în contemplarea apusului este identic felului în care conceptul timpului se transformă în trecerea de la prima la a treia Critică, mai exact, în trecerea de la timpul teoretic al succesiunii la timpul estetic al zăbovirii.

în Critica raţiunii pure întâlnim o intelectualizare progresivă a timpului. Kant pleacă de la timpul ca pur, unuldupă- altul, şi ajunge la timpul ca succesiune de unităţi, cu alte cuvinte de la simpla trecere a timpului pe care nu poţi să o vezi la timpul pe care îl vezi în afara ta, în ceas, în poziţia soarelui sau în altă intuiţie externă. Această capacitate de a determina timpul prin intuiţii externe transformându-l într-o entitate măsurabilă şi divizibilă este rezultatul acţiunii intelectului asupra imaginaţiei, acţiune în urma căreia putem introduce unităţi în timp (secundă-minut-oră, dimineaţa-prânz-seara, zi-lună-an etc, toate aceste delimitări fiind gândite în timp fără să îi aparţină în mod intrinsec). Tot acest proces începe printr-o mişcare simplă: trebuie să gândim timpul prin spaţiu, mai exact să reducem timpul la imaginea unei linii. Astfel, putem gândi segmentarea timpului şi putem să ne reprezentăm şi trecutul şi viitorul ca fiind date într-o imagine. Procedeul de determinare a timpului prin linie poate fi apoi extins.

Există o singură proprietate a timpului, afirmă Kant, care se pierde prin spaţializarea lui: faptul de a fi unul după altul. Relaţia de „după“ a momentelor, care este esenţa timpului, devine una de tip „lângă“ a segmentelor liniei. Se pierde cu alte cuvinte purul fapt de a trece al timpului.

Avem aşadar două concepte: unul al timpului ca simplă trecere şi unul al timpului ca succesiune de unităţi măsurabile. Problema lui Kant este că trebuie să renunţe la primul concept pentru a putea să îl construiască pe al doilea. Pentru a putea gândi timpul ceasului, care poate să stea, trebuie să renunţi la timpul ca pur unul-după-altul care nu poate sta.

Dar tocmai acest timp al purei treceri, netematizabil în cadrul raţiunii teroretice, apare în momentul contemplării estetice: timpul zăbovirii. Măsurabilitatea timpului îşi pierde aici semnificaţia, pentru că zăbovirea în contemplare nu poate fi delimitată sau segmentată. Nu poţi spune: pentru a percepe frumuseţea acestei păduri sunt necesare 5 minute. Ci, în contemplare faci un pas înapoi dinspre timpul în spaţiu înspre timpul în timp. Timpul nu mai este în acest caz o linie care poate fi cunoscută, ci o trecere care poate fi simţită. Cauza acestei transformări stă în diminuarea activităţii intelectului, care îşi retrage determinaţiile cu care structurase timpul. De ce face acest lucru? Pentru că are de-a face cu o unitate estetică.

Există două tipuri de unităţi pe care intelectul le primeşte: unităţi teoretice care sunt epuizabile conceptual şi unităţi estetice care sunt inepuizabile conceptual. O unitate teoretică este de exemplu o masă; nu zăboveşti prea mult în perceperea ei, pentru că nu îţi poate oferi nimic nou. Obţii rapid unitatea ei conceptuală, ştii ce, cum, pentru ce este ea. Dar în cazul unui apus frumos ca cel văzut din autocar? Pentru ce este el? Prin ce concept să îl determini? Intelectul nu poate să obţină unitatea lui prin nici un concept şi atunci preia pur şi simplu unitatea estetică dată de imaginaţie şi o confirmă ca unitate. Mai mult nu poate face, pentru că ceea ce îi e dat are atât de multe semnificaţii încât e copleşit, iar activitatea sa e diminuată. De aceea frumosul „ne apare în fiecare moment ca ceva nou“, de vreme ce intuiţia sa nu e epuizată de nici un concept posibil. Prin umare, timpul se schimbă în funcţie de tipul de unitate pe care intelectul o primeşte. Schimbarea timpului duce şi la schimbarea tipului activităţii de reproducere, de la o reproducere activă se trece la o reproducere care se auto-activează.

Un exemplu de reproducere activă este activitatea de a sintetiza 5 bătăi din palme. Atunci când baţi ultima dată trebuie să reproduci ultimele 4 bătăi în imaginaţie pentru a o vedea pe ultima ca fiind a 5-a. Dacă ai uita primele 4 sau nu le-ai sintetiza, atunci bătaia a 5-a ar fi percepută ca fiind prima. Dar contemplarea, spre deosebire de sinteza intelectuală, „se reproduce pe sine“ pentru că din lucrul contemplat ies neîncetat noi semnificaţii din cauza cărora activitatea intelectului e aproape suspendată. Nu e nevoie să sintetizezi tu experienţa, ci totul curge de la sine din intuiţia frumosului. Acest lucru este la originea sentimentului că natura frumoasă „îţi vorbeşte“. (De la acest fenomen porneşte şi filosofia naturii a lui Schelling). Frumosul natural este ceva „de la sine înţeles“ în sensul că înţelesurile pornesc din el însuşi. Şi atunci trebuie să îl laşi să ţi se dea, mintea devenind pasivă. O pădure frumoasă îţi vorbeşte şi tu trebuie să laşi timpul să treacă pentru a o asculta. Timpul este astfel lăsat să se reproducă pe sine, el nu are nevoie de activitatea subiectului pentru a se mişca, ci o face de la sine. Timpul şi frumosul se întâlnesc în acest „de la sine“.

de aici trebuie înţeleasă această reproducere de sine: intelectul vede că unitatea care i se dă e una estetică, deci preaplină şi de la sine înţeleasă, şi lasă timpul în pace să se reproducă de la sine pentru ca acest preaplin să fie desfăşurat. Cu alte cuvinte, timpul este lăsat să treacă pentru ca infinitudinea de înţelesuri ale frumosului contemplat să poată să se desfăşoare. Infinitul intră astfel în timp.

Ce s-a întâmplat în momentul infintezimal în care măcelarul a intrat în cele 5 minute de contemplare? El a tăcut pentru că frumuseţea apusului a început să îi vorbească. Activitatea lui conceptuală s-a diminuat şi a lăsat timpul liber pentru a primi înţelesurile pe care intelectul nu le poate cuprinde. Sinele lui s-a contopit pentru 5 minute cu „de la sinele“ timpului frumosului. Privind apusul, el nu mai era numai în timpul autocarului. Era în acelaşi timp altcândva, preluat într-un timp care nu mai era al lui. Uitase de puroi, de împlântarea cuţitului şi de ochii animalelor bolânde.

Ajunşi la Stuttgart, mi-am dat seama că acest om pe care l-am perceput la început ca pe un chin, a fost de fapt o binecuvântare: am putut vedea în el Critica facultăţii de judecare. Pentru că filosofia nu este numai în cărţi. Este peste tot.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara