Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
jurnal din anii târzii de Gabriel Dimisianu

Mircea Eliade, Jurnal, Pagini regăsite 1959- 1962, ediţie îngrijită, adnotată şi prefaţată de Cristian Bădiliţă, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2017, 186 pag.

câteva însemnări, în acest cadru, despre jurnalul lui Mircea Eliade din anii târzii, 1959-1962, astfel cum ni-l propune Cristian Bădiliţă în ediţia recentă de la Tracus Arte. A îngrijit-o şi prefaţat-o. Sunt texte ale lui Eliade despre care aflăm, cu emoţie, că au fost recuperate dintr-un maldăr de hârtii destinate distrugerii, în împrejurări descrise în prefaţă.

Ni se mai spune în prefaţă că jurnalul este dintre acele texte pe care Eliade, în străinătate fiind, le-a scris în româneşte, odată cu altele ale căror originale, din păcate, s-au pierdut. Ce avem acum, ne spune Cristian Bădiliţă, sunt „cele 112 pagini dactilografiate (de Christinel Eliade), cu numeroase intervenţii manuscrise ale lui Eliade, ştersături, adăugiri sau corecturi”. Cititorii români de azi nu pot să fie decât satisfăcuţi de păstrarea acestora şi de faptul că un fond bogat de manuscrise eliadeşti se află în ţară, la biblioteca judeţeană din Craiova.

Jurnalul din anii târzii ai scriitorului, ca şi, de altfel, jurnalele sale dinainte, se deschide, în mare vorbind, către două realităţi: una este a trăirilor intelectului, a lecturilor, a scrisului, iar cealaltă este aceea a vieţii exterioare, astfel zicând, aceea pe care toţi oamenii o trăiesc, după firea fiecăruia şi după împrejurări, în timpul care li s-a dat. Jurnalul eliadesc este înainte de toate unul al meditaţiei intelectuale, al ideaţiei inspirate de lecturi, mai rar deschizându-se către afară, către stradă sau către natură. Atunci însă când o face ne cucereşte prin firesc, prin simplitatea expresivă a reprezentării: „Ninsoarea a început oarecum în glumă. Ploaia rece, măruntă, care cădea de azi dimineaţă s-a transformat pe nesimţite – şi deodată am văzut că ninge şi zăpada a acoperit în câteva minute străzile. Pe seară, oraşul era alb”.

Scris în anii târzii ai lui Eliade, jurnalul aruncă priviri către ceea ce autorul a trăit în epoci complicate, lucid în reexaminarea unor experienţe marcate de convulsionările istoriei. Începutul, în ţară, în anii 1930, i se pare a fi fost însoţit de „noroc”, aducându-i o prea timpurie „glorie”, succese prea timpurii care, ne spune, „au sfârşit prin a-mi ucide orice ambiţii personale”. O inoportună blazare, survenită, oricum, prea repede, este invocată de memorialist, în ce-l priveşte, ceea ce urmăritorul din afară al evoluţiei sale aş spune că nu observă. Dar să-i dăm crezare celui care mărturiseşte a fi trăit ceva care îl defineşte şi atât. Nu-l înalţă şi nici nul coboară.

Privirile mereu aţintite către trecut sunt foarte de înţeles în jurnal, cu atât mai de înţeles cu cât memorialistul caută în ce trăise odinioară puncte de sprijin sufletesc pentru ceea ce şi acum trăieşte. Relaţia simbolică dintre cele două mansarde eliadeşti dă un sens existenţei, astfel cum renaşte în conştiinţa celui care în amândouă trăise: „Reîntoarcere instantanee în anii 1922-25. Şi un sentiment ciudat, stenic, aproape îmbătător: că rostul vieţii mele acum, în zilele acestea, în oraşul acesta, este să reunesc aceste două mansarde, să aduc într-un singur Univers aceste două lumi: a adolescenţei – a maturităţii”.

Cititorul jurnalului nu poate să nu observe mulţimea raportărilor la elemente româneşti, fie la personalităţi din ţară (la Blaga şi la tăcerile sale, de pildă), fie la cadrul natural, la ninsorile din Bucureşti, la băile de nămol de la Techirghiol, la mansarda din strada Melodiei. I se relatează drame petrecute în ţară care îl tulbură. Un refugiat român îi vorbeşte despre grozăviile de la noi, despre deţinuţii obligaţi să ingurgiteze fecale, un episod înfăţişat desigur cu indignare şi amărăciune. Multe îi amintesc de ceea ce lăsase în urmă, până şi drama spargerii ochelarilor e înteţită de faptul că erau „ultimul obiect pe care-l mai am din ţară ” (sublinierea ultimelor două cuvinte e a sa).

Jurnalul impresionează şi prin ceea ce ne spune despre suferinţele fizice ale lui Eliade, cu răsfrângerile lor în plan spiritual. Artrita îl chinuie zi şi noapte, mai ales nopţile care îi sunt un calvar, o năpastă: „Pe la trei, patru dimineaţa, ochii mi se închideau de oboseală, dar continuam să citesc, de groază : nu cumva schimbându-mi poziţia, să reînceapă criza”. Jurnalul din anii târzii ai lui Mircea Eliade captează toate ecourile acestor suferinţe, tot dramatismul unor stări care i-au întunecat ultimii ani de viaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara