Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jean d’Ormesson, o revoluţie şi un cuvînt: Madame de Marina Vazaca

„Curios în privinţa viitorului, fidel trecutului, eu rămîn martorul, un fel de santinelă care priveşte ceea ce se întîmplă. [...]Printre lucruri şi oameni, cu tandreţe şi ironie, sînt, încerc să fiu, sub rafalele vîntului istoriei, cel care pîndeşte voia Domnului.“ Naratorul care încheie astfel romanul-cronică a unei vechi familii franceze cu rădăcini în vremea cruciadelor, avînd ca deviză Au plaisir de Dieu (Din voia Domnului)1, exprimă de fapt însuşi crezul de o viaţă al autorului – Jean d’Ormesson, un nobil conservator pentru care tradiţia şi progresul nu se exclud.

A murit anul trecut, pe 5 decembrie, în aceeaşi zi cu regele nostru, faţă de care era mai tînăr doar cu patru ani, şi pe care a avut ocazia să-l cunoască pe cînd tatăl său, André d’Ormesson, era ambasadorul Franţei în România (1933-1936), iar el un copil fără griji, care acumula impresii şi amintiri pentru zestrea scriitorului de mai tîrziu.2 I-a fost sortit regelui Mihai să întruchipeze cu sublimă demnitate destinul frînt în mod tragic al României moderne. Lui Jean d’Ormesson, pe traseul unei îndelungate şi durabile continuităţi, i-a fost sortit să contribuie la ilustrarea spiritului francez. A făcut-o într-un fel unic şi epatant – un adjectiv pe care îl folosea cu predilecţie, şi poate că nu întîmplător, pentru că de fapt i se potrivea atît omului, cît şi operei. Exact cum o arată definiţia (epatant = „care provoacă admiraţie şi mare plăcere“), Jean d’Ormesson – scriitorul, academicianul, persoana publică – epata cu ţinuta sa, cu disponibilitatea, cu zîmbetul niciodată umbrit de încruntare, cu ochii lui albaştri însufleţiţi pînă în ceasul din urmă de scînteia plăcerii de a trăi şi a curiozităţii. Cît despre opera sa, ea provoacă admiraţia cuvenită erudiţiei şi mobilităţii spirituale, diversităţii tematice, frumuseţii şi naturaleţii unui stil deopotrivă elevat şi familiar; şi plăcerea indusă de umorul şi melancolia autorului, de luciditatea şi de optimismul lui, de frecventarea stilului său construit cu plăcere. Tot ce a scris Jean d’Ormesson este antrenant, alert, de un farmec irezistibil. De aceea, se credea despre el că scrie uşor. De fapt, iubind cu pasiune limba şi literatura franceză, el a servit cauza lejerităţii – atu major al spiritualităţii franceze, şi nu un nefericit cusur. A cărui importanţă o înţeleg deplin cei care admit că graţia face cuceriri mai trainice decît violenţa, că o ţintă poate fi atinsă şi în zbor planat, nu doar în marş forţat, că greutatea unei demonstraţii şi frumuseţea unei poveşti pot fi direct proporţionale cu şlefuirea expresiei.

La moartea sa, Jean d’Ormesson, a cărui operă reprezintă marea partidă cîştigată cu atuul lejerităţii, a fost onorat cu funeralii naţionale. După slujba religioasă oficiată la Domul Invalizilor, sicriul său acoperit cu tricolorul francez şi purtat de soldaţi din Garda naţională, a fost depus pe esplanada Domului, unde a avut loc ceremonia militară. Tînărul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron, a ţinut un discurs plin de substanţă, la nivelul impus de marele dispărut, pe care l-a rostit cu vibrantă emoţie. La sfîrşit, pentru a îndeplini o dorinţă a lui Jean d’Ormesson, i-a pus pe sicriu un creion – instrumentul său preferat de scris. Camera de filmat a stăruit, oferind alternativ imaginea de ansamblu a sicriului străjuit de soldaţii din Gardă care purtau sabia de academician şi Marea Cruce a Legiunii de onoare – simboluri ale prestigiului instituţionalizat – şi cea de detaliu, a creionului – arma uşoară, fragilă, cu care Jean d’Ormesson şi-a purtat bătăliile.

Una dintre ele a fost cea dată pentru admiterea lui Marguerite Yourcenar la Academia Franceză, prima femeie care s-a alăturat Ilustrei Companii, răscumpărînd tîrziu, dar fără drept de apel, nedreptatea ignorării unor scriitoare valoroase precum Doamnele de Lafayette, du Deffand, de Staël, sau Colette şi deschizîndu-le drumul lui Simone Veil, Hélène Carrère d’Encausse sau Dominique Bona. Cum era şi firesc, lui Jean d’Ormesson i-a revenit sarcina de a adresa discursul de mulţumire la elogiul făcut de Marguerite Yourcenar predecesorului ei (Roger Caillois) în fotoliul academic, potrivit vechilor uzanţe ale locului.

Iată, în continuare, introducerea şi începutul acestui discurs, eşantion, cum altfel decît epatant, şi suficient de convingător pentru felul în care admiraţia sinceră şi ironia graţioasă au busculat (un cuvînt care este tot al lui Jean d’Ormesson) la momentul potrivit o tradiţie care risca să se osifice. Acest discurs este doar încununarea unei campanii cu multe asperităţi şi a unei victorii personale în mare măsură, care, deloc uşoară, a fost însă obţinută cu lejeritate şi atribuită apoi cu generoasă naturaleţe întregii Companii, inclusiv acelora dintre academicieni, care, precum Claude Lévi-Stauss (!), s-au opus cu înverşunare prezenţei unei femei în rîndurile lor. Era în 1981. Iar apelativul Madame rostit pentru prima dată sub Cupolă de Jean d’Ormesson, cu o politeţe impunătoare, a marcat nu doar înnoirea unei tradiţii, ci şi o dată în istoria mentalităţilor.

Domnilor,

Într-o lume care se schimbă mai repede şi mai radical decît a făcut-o vreodată de la îndepărtatele sale origini, cei aproximativ trei sute cincizeci de ani care ne despart de la crearea acestei instituţii de către cardinalul Richelieu constituie un lung lanţ de amintiri şi de cutume. Greşeli şi omisiuni se întrepătrund aici cu talente durabile şi cu geniul cel mai strălucit; cunoaşterea, imaginaţia, vanitatea sau gloria, stilul, puterea, dragostea pentru ştiinţă şi litere se îmbracă aici în fidelitate; viitorul se hrăneşte aici din trecut: asta este ceea ce numim tradiţie.

Dacă există vreun loc din universul nostru bulversat de progresul tehnicii şi de mişcarea spirituală unde tradiţia supravieţuieşte cu o splendoare surprinzătoare, acela este, Domnilor, locul unde ne aflăm adunaţi astăzi. Şi pentru că schimbarea, noutatea, progresul însuşi, da, progresul, purtător al atîtor ameninţări alături de atîtea promisiuni, riscă să facă din viitor ceva întunecat, îngrijorător, la fel de crud ca şi trecutul – sau poate că încă şi mai şi –, există speranţă pentru tradiţie. Cu două condiţii: şi anume ca, dincolo de tentaţii, de lehamite şi de compromisuri, să ştie să rămînă fidelă sieşi şi ca dincolo de rutină şi de meschinării, să ştie să se deschidă către tot ceea ce înseamnă, în timpul care trece, aspiraţie la mai mult adevăr şi la mai multă dreptate. Viitorul fără trecut este orb; trecutul fără viitor este steril. Nu există mare proiect care să nu fi fost mai întîi fidelitate şi nu există mare amintire care să nu fie în acelaşi timp o promisiune. Mi s-a părut întotdeauna admirabilă o vorbă a lui Michelangelo: „Dumnezeu i-a dăruit amintirii o soră, şi a numit-o speranţă“.

Amintirea… amintirea celor pe care i-am iubit şi care nu mai sînt printre noi, amintirea frumuseţii moştenite din trecut, amintirea tuturor celor care ne-au îngăduit să fim ceea ce sîntem… O lume fără amintiri ar fi sinonimă cu platitudinea şi cu urîtul – fie şi doar pentru că nu ar mai fi nimic de combătut şi de îngenuncheat. Vedeţi ce nostalgie trezeşte în inima mulţimii tot ce evocă obiceiurile ancestrale, dialectele, ritualurile comunităţii, deprinderile din copilărie, tradiţiile patriei, fie ea mare sau mică, ale regiunii, provinciei, ale văii, fluviului, ale pădurii, ale insulei – în fine, tot ceea ce întrerupe cenuşiul mohorît a ceea ce unul dintre ai noştri – Jean Cocteau – numea atît de frumos „esperanto vizual“. Să renunţi la tradiţii înseamnă să devii în timp ceea ce sînt în spaţiu persoanele scoase din locul lor, înseamnă să ajungi în condiţia dezastruoasă de refugiat al istoriei.

Există totuşi ceva mai tare decît tradiţia: anume viaţa şi mişcarea ei. De ce se revoltă oare neîncetat eroii de roman? Din aceeaşi raţiune care îi determină pe marii oameni să schimbe istoria. Splendorii amintirii şi a fidelităţii îi corespunde zelul prevestirii, al aşteptării, al promisiunii. Istoria este continuitate; şi este de asemenea nerăbdare. Ea priveşte spre ziua de mîine la fel cum priveşte spre ziua de ieri. Întoarse deopotrivă spre viitor şi spre trecut, tradiţiile – ca şi femeile – sînt făcute pentru a fi respectate şi busculate. Sînt în aşa fel făcute încît amintirea să nu fie decît prefaţa speranţei. Toată lumea cunoaşte celebra formulă: tradiţia este un progres care a reuşit. Cea mai de seamă sarcină a tradiţiei este aceea de a trata progresul cu politeţea care i se cuvine şi de a îngădui progresului să se ivească din tradiţie, aşa cum tradiţia s-a ivit din progres.

*

Îmi închipui că reflecţii de acest fel v-au stimulat, Domnilor, să îmi permiteţi să pronunţ în faţa dumneavoastră – fără să mă trăsnească cerul, fără să se prăbuşească această Cupolă, fără să vină să mă smulgă din fotoliul meu umbrele indignate ale celor care ne-au precedat în această spiţă conservatoare a patrimoniului cultural, unde, fideli etimologiei, strămoşii noştri par să se fi dedat dintotdeauna şi singuri unui soi de echivalent masculin şi paradoxal al partenogenezei – un cuvînt nemaiauzit şi teribil de original: Doamnă.

Doamnă,

Este o mare bucurie pentru mine să vă urez bun venit în această bătrînă şi ilustră casă unde în mod sigur nu sînteţi primul venit, ci în fine prima venită, un soi de hapax al vocabularului academic, o revoluţie paşnică şi vie, şi unde constituiţi poate, prin simpla dumneavoastră prezenţă, unul dintre evenimentele cele mai însemnate dintr-o lungă şi glorioasă istorie.

Nu vă voi ascunde, Doamnă, că nu pentru că sînteţi femeie vă aflaţi astăzi aici, ci pentru că sînteţi un mare scriitor3. Nu este de ajuns să fii femeie ca să te poţi aşeza sub Cupolă. Dar să fii femeie nu mai este de ajuns ca să te împiedice să o faci. V-am fi ales oricum – şi poate, mărturisesc, cu mai multă uşurinţă şi mai repede – dacă eraţi bărbat. Să dea Dumnezeu ca bărbaţii aleşi de trei sute cincizeci de ani încoace să aibă cu toţii imensul talent al femeii care sînteţi! Să nu credeţi cumva că alegerea dumneavoastră, care nu este o modă a tribului, ar fi un tribut adus modei: ar însemna să omagiem în persoana dumneavoastră hazardul naşterii, ar însemna să insultăm în persoana dumneavoastră meritul scriitorului. Nu am dorit să vă potrivim cu nu ştiu ce vogă a feminismului aflat pe val. Am vrut pur şi simplu să fim fideli vocaţiei noastre tradiţionale care este aceea de a găsi – pe cît se poate – tot ce este mai bun în literatura franceză, mai demn, mai durabil. Cu dumneavoastră, Doamnă, am reuşit. În jargonul nostru, discursul dumneavoastră se numeşte de mulţumire. Mai curînd noi trebuie să vă mulţumim, nu pentru accidentul reprezentat de sexul dumneavoastră, ci pentru fermitatea scriiturii dumneavoastră şi pentru înălţimea gîndirii dumneavoastră. Sînteţi scriitor, cu un cuvînt, care, la fel ca altele din limba franceză, nu au feminin. Cuvîntul scriitor nu cunoaşte deosebire de gen: nu cunoaşte din păcate, sau poate din fericire, decît deosebiri de forţă, de talent, de stil. [...]

Traducere şi prezentare de Marina Vazaca

1 Au plaisir de Dieu (1974) este şi titlul romanului, unul dintre cele mai cunoscute şi mai de succes ale sale (în limba română a fost tradus de Sanda Mihăescu- Cârsteanu). În 2015 a fost inclus în Pléiade alături de Au revoir et merci (1966), La Gloire de l’Empire (1971) şi Histoire du Juif errant (1990), ceea ce l-a plasat pe Jean d’Ormesson alături de puţinii autori consacraţi de celebra colecţie încă din timpul vieţii. Gloria Imperiului a fost tradus în româneşte de Sanda Râpeanu, iar Povestea jidovului rătăcitor de Toader Saulea.
2 Cele legate de palatul Cotroceni, de vizitele la Mogoşoaia, la prinţesa Martha Bibescu, de vacanţale de schi la Sinaia, sau de excursiile în Moldova, precum şi faptul că tatăl său a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroanei şi a Ordinului Naţional Steaua României i-au nutrit ataşamentul faţă de ţara noastră. Jean d’Ormesson se numără printre membrii fondatori ai Fundaţiei europene Titulescu, create în 1991, la a cărei inaugurare oficială a ţinut să fie prezent personal; în 1995, a acceptat să devină membru de onoare al Academiei române; în 2010, a venit la Neptun pentru a primi Premiul Ovidiu, care i s-a decernat la cea de-a 9-a ediţie a Festivalului Zile şi Nopţi de Literatură (a se vedea şi interviul acordat lui Sorin Lavric, România literară, nr. 22-23/2010).
3 Am păstrat în traducere forma de masculin din original, pentru că Jean d’Ormesson nu vedea rostul lui écrivaine, impus între timp de feminismul agresiv, limitat şi corect politic al anilor 2000.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara