Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Iudaismul în eseistica lui Fundoianu de Z. Ornea


Lui Fundoianu, nãscut în 1898, i s-a editat, la noi, mai toatã opera, poezie si eseu, (inclusiv poemele si eseurile scrise în limba francezã). A fost un copil precoce de vreme ce a debutat, ca poet, la 14 ani iar la 20 era, prin volumul Tãgãduinta lui Petru, un liric matur. Nu au intrat în atentia editorilor sãi de pînã acum preocupãrile sale iudaistice, manifestate, prin cîteva zeci de eseuri si articole, începînd din anul 1919 si pînã tîrziu în timp. Se poate vorbi, are dreptate dl Leon Volovici, de o naturã dualã a tînãrului scriitor, cea de a doua întrupare fiind cea a publicistului evreu, mult preocupat de aceastã tematicã. Motivatia acestor preocupãri o aflãm, bine instalatã, în biografia sa. Prin mama sa, Adela, era nepotul ilustului poet de limbã ebraicã B. Schwarzfeld (dintr-o cunoscutã familie cãrturãreascã). Si ceva din spiritualitatea bunicului i s-a transmis cu certitudine. Dar, nu e inutil sã o spun, întreaga atmosferã a Iasului natal si cea a tîrgului Herta, unde îsi petrecea vacantele (de la numele unui sat din apropierea Hertei, Fundoaia, si-a luat si pseudonimul literar), acel neuitat tîrgusor evocat, cu nostalgie în poemele sale ("În tîrg miroase a ploaie, a toamnã si a fîn") l-au îndemnat spre tematica iudaicã. La aceasta au contribuit, în mare mãsurã, si relatiile stabilite, la Iasi, cu poetul de limbã idis Iacob Groper, poetul A. Steuerman-Rodion si militantul ideolog sionist A. L. Zissu, cel pe care, ajuns bogat, îl va detesta, peste douã decenii, Mihail Sebastian. Dupã ce debutase demult, în presa literarã, cu poeme si eseuri, în 1919, A. L. Zissu, care întemeiazã, la Bucuresti, ziarul evreiesc, de accentuatã coloraturã sionistã, Mîntuirea, îl invitã pe Fundoianu sã-i devinã colaborator, ca redactor. Tentatia a fost prea mare pentru a nu accepta, mai ales cã, în acest fel, scãpa de provincie, mutîndu-se în Capitalã. Aici, la Mîntuirea, începe sã scrie despre multiplele chestiuni ale iudaismului, continuate la publicatii de acelasi profil precum Hatikvah, Lumea evree, dar si în altele trecînd de aceastã, sã-i spunem, specializatã fizionomie, dar pãstrîndu-se în limitele aceleiasi preocupãri.

S-a întîmplat cã primul eseu din Mîntuirea (mai toate scurte si pe teme strict cultural iudaice) sã fie un necrolog despre unchiul sãu Elias Schwarzfeld, expulzat din tarã în 1885, odatã cu Moses Gaster. Si unchiul sãu fusese un publicist, în gazete evreiesti, pentru apãrarea coreligionarilor sãi si un remarcabil istoric al populatiei evreiesti din România. Expulzat, si-a gãsit o patrie în Franta (unde, în 1923, se va stabili si Fundoianu), care i-a acordat si cetãtenia: "În fata catafalcului pe care nu-l vedem, dar pe care zace unicul istoric al evreilor din România, omul care, în viatã, a fost �o arhivã vietuitoare� - ne închinãm - ca înaintea unuia ca putini, care au avut energia de a lupta pentru o cauzã vitabilã si sfîntã - ne închinãm piosi ca într-un templu si ne rugãm sã-i fie �tãrîna usoarã�, usoarã ca vietile multora, pe care mîna lui îi ajutorase". Peste cîteva luni, în octombrie 1919, îl va evoca, tot într-un necrolog, pe prietenul sãu mai în vîrstã, poetul si publicistul A. Steuerman-Rodion. Acest poet minor, care a scris sfîsietoarele versuri "Tu nu mã vrei, o tarã/ Eu, totusi, sunt al tãu"(citate, în Istorie, si de Cãlinescu), care a fãcut rãzboiul ca medic, s-a sinucis: "În Iesul acesta de pînã acum trei ani, Rodion a vrut sã trãiascã. E un obicei pe care-l au oamenii si Rodion voia viata, cum o vrea firul de iarbã ori pasãrea de cer. Fiul unui popor cu perciuni si cu halat, care trãieste asimilîndu-se rîmei, pietrei, omului, mosiei - forta lui s-a lovit necheltuitã si multã, ca o muscã, de zidul lumei... Rodion a sucombat. Era matur. Poate cã maturitatea lui ar fi putut continua durata. El stia însã cã de aci încolo începe decadenta. Insomnia si scrisul îl supãrau, cu imaginea lor de perpetuitate. A vrut sã rãmîie matur. E frumos sã rupi viata si sã spargi pîntecul cu fecundatie si crierul sã-l arunci cu moarte. Cînd l-am înmormîntat, era toamna..." Cu douã zile înaintea acestui necrolog eseistic (publicat în gazeta Scena), vorbind în Mîntuirea tot despre tragedia lui Rodion, ca poet si publicist, afirma: "Într-o epocã de neprecizie sufleteascã, în care sionismul era vag, ca si imaginea deserturilor în care cãmile alergau monotone - singura solutie imediatã si cotropitoare era politica de autopierdere. În plus, Steuerman avea sã lupte cu personalitatea lui evreiascã si cu scrisul lui dureros românesc". Altãdatã, în gazeta Lumea evreie din februarie 1919, evoca, cu penel de poet, cimitirul evreiesc din Iasi. Sã reproduc un fragment: "Printre pietre creste iarba si locul pentru vis e bun. Urci pe cãrãrui în umedã liniste. Primãvara a spart bãsicile cu mirosuri si-si vãdeste trupul gol, în umerii de crin, în pletele de toporasi negri, în buzele de garoafe si în buricul cu polen al romantelor. Cînd vii din tîrg, si vii dîn tîrg, desigur (cãci oamenii din viile de primprejur nu viziteazã niciodatã cimitirul), respiri proaspãt sãnãtatea bãlãriilor si-ti cureti plãmînul de praful de pe sosea. Te simti atît de bine printre pietre! Constiinta ta uitã mecanica cea de fiecare zi si creierul capãtã ceva din vagul vegetal al mãduvei de copac. Si ai vrea atunci sã rãmîi alãturi, cu stîrvul paralel spre celelalte, cetãtean obscur de liniste... Si plec pe cãrare, ostenit de tãcere, convins cã-l voi regãsi fãrã lacrimã si mîine aici si la anul, pînã în ziua cînd vor urca si altii la cimitir, sã mã gãseascã pe mine". Destinul a vrut altfel. Fundoianu a murit, gazat, la 2 octombrie 1944, la Auschwitz (avea numai 46 de ani) si urma sa n-a rãmas într-un cimitir ci s-a risipit în fumul vãzduhului.

A comentat, desigur, iudaismul. Revelator e eseul Utopie si teritoriu, în care, vorbind de sionismul de început, surprinde statutul antinomic al iudaismului: "Un popor contradictoriu. Ni se atribuie cel mai jos materialism si iudaismul e istoria moralei, istoria idealismului. O contradictie, care e poate temelia existentei noastre. E însãsi existenta noastrã. De o parte aplecarea spre legi si spre idei abstracte; de alta, instinctul puternic si matur. De o parte, înãltarea moralã, frumosul spiritual; de alta, vointa de a trãi ferm. De o parte, lumina; de cealaltã, pãmînt. Ce contradictie frumos creatoare de viatã! În istoria sionismului aceste douã caracteristice instincte si-au dat mîna. Sionismul pur a voit un ideal: pãmîntul traditiei, departe, neguros si imposibil". Pînã la urmã, sã adaug, aceastã imposibilitate s-a transformat în realitate si, în 1948, idealul sionismului s-a întrupat prin crearea statului Israel. A revenit adesea la ideea matcã de sionism. În februarie 1919 scriind despre Luigi Luzzati, fost prim-ministru al Italiei, care s-a pronuntat ferm pentru acordarea drepturilor civile evreilor din România, preciza cã "de atunci, ovreiul fãrã barbã, fãrã perciuni, fãrã ghetto si maltratat cu o splendidã insistentã - a rãmas ovrei si încã sionist. Adicã o religie fãrã ritual, fãrã carne Kuser, fãrã spãlare pe mîini, fãrã cabalã si fãrã rabin obligatoriu. Evreii au devenit sionisti în Italia ferice ca si în România". Polemiza, tot în 1919, cu ziarul liberal Viitorul, stãruind asupra inconsistentei conceptului de rasã. Ba chiar, pornind de la cercetãri ale unor antropologi, punea la îndoialã caracterul semit al evreilor: "Antropologul Fishberg, care a cercetat 2000 de evrei - a conchis cã evreii nu sînt semiti. Rasa evreilor nu e purã - si asta încã despre evreimea Bibliei. Ei se cãsãtoresc cu neevrei (exogamia), cu hetiti, amooniti, casiti, cananiti. Hetitii sînt de rasã mongolã, amoonitii arieni, casitii probabil negri... Antropologii care cunosc geometria craniilor, ne-au gãsit rude cu armenii (care sînt ariani) mai mult decît cu arabii, asirienii, turcii.. Dar însãsi ideea unei rase ariane e contestatã... O confuzie de altminteri ridiculã între popor si rasã. Nu existã o definitie a rasei. Existã însã aceea a unui popor... Un popor, adicã un conglomerat limitat, poate avea dar aceleasi aspiratii, aceleasi interese, acelasi trecut. Poate avea însã rasa albã sau rasa galbenã sau rasa neagrã - aspiratii comune, interese comune, grad comun? Astea sînt rasele primare. Mai existã însã si o rasã secundarã. Pot avea semitii (turcii, asirienii, evreii) ori mongolii - aspiratii comune, interese comune, grai comun? Popoarele se ridicã în locul raselor care pier. Rasa e o entitate: ceva de purã abstractie. Popoarele trãiesc: pure sau corcite, ele îsi impun vointa. Vointa unui conglomerat, care are acelasi trecut, aceleasi interese si aceleasi aspiratii viitoare - se numeste popor.". Antropologia modernã, de astãzi, confirmã opiniile sagace ale lui Fundoianu tînãrul. În august din acelasi an 1919 într-unul din eseurile din serialul Iudaism si elenism (care dã titlul editiei pe care o comentez) scria: "spunem clar: morala iudaicã e incompatibilã cu viata instinctelor - cu viata. Strãinã în seria organismelor europene, ea a fost izgonitã ori reformatã. Dar dacã aiurea morala iudee e numai o neizbutitã epidemie, în Asia (India, Persia, China, Iudeea) e localã si endemicã. Morala ar putea fi rea pentru cei cu alte instincte si bunã pentru cei cari au realizat-o din propriul trunchi... Morala iudee e strict iudee si viata socialã iudee e strict iudee: cu toatã contradictia. Dar vom hazarda cã rãu au fost pînã azi stabilite cele douã psihologii, elenã si iudee. Grecia nu stãpîneste trupul si Iudeea spiritul. Iudeea stãpîneste cu exces si trupul si spiritul. Aceasta e virtutea temperamentului spontan". Va scrie, în acest serial, si despre mistica iudaicã, cu o întelegere surprinzãtoare la un tînãr de 21 de ani. Si tot aici a fãcut o amplã referire la traducerea, în greceste, a Bibliei (Septuaginta), relevîndu-i importanta enormã, nu datoritã imensei literaturi evreo-alexandrine care a apãrut ci datoritã extraordinarei înrîuriri a Bibliei tradusã în elinã. În altã parte, referindu-se la prietenia sa cu Gala Galaction si articolele acestuia despre poetul Iacob Groper, observa cu umor adînc "verva evreului e comentariul. Geniul lui, exegeza". Si n-am spatiul necesar pentru a releva alte opinii, reflectînd bogãtia de idei a celuia care, din 1914, va deveni adeptul filosofului - tot evreu - Chestov.

Ideea alcãtuirii acestei editii (pe care a realizat-o împreunã cu dl Remus Zâstroiu) a fost a d-lui Leon Volovici, care si semneazã si o aplicatã prefatã. E o idee excelentã, care restituie fericit, în sfîrsit, un segment lãsat în uitare (sau nestiut?) din publicistica româneascã a lui B. Fundoianu.

B. Fundoianu, Iudaism si elenism. Editie îngrijitã, note si prefatã de Leon Volovici si Remus Zâstroiu. Editura Hasefer, 1999.