Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
istorisirea ca aventură imaginară şi propedeutică filosofică de Mihaela-Genţiana Stănişor

viaţa domnului Leguat1, prima scriere literară a lui Nicolas Cavaillès2, publicată în 2013 şi premiată în 20143, este exemplificarea perfectă a spuselor lui Mallarmé că totul pe lume există pentru a duce la o carte. Cartea lui Nicolas Cavaillès este rezultatul unui proces de ambiguizare a genurilor literare, din care rezultă un melanj riguros şi inventiv, controlat de istorie şi gestionat de ficţiune. Descriptivul documentaristic şi imaginarul prospectat reprezintă cele două moduri ale istorisirii. Aş păstra acest termen pentru a desemna specificul ei, mai ales pentru că, adeseori, cartea a fost catalogată drept roman sau premiată ca nuvelă. Oscilaţia aceasta este îndreptăţită, de vreme ce dimensiunile mici şi resursele documentare ale cărţii ne trimit mai degrabă spre nuvelistică, în timp ce conţinuturile şi implicaţiile (ontoficţ ionale) o proiectează în universul romanesc. Cartea urmăreşte trei episoade ale existenţei domnului Leguat, care pot constitui, de altfel, trei alte vieţi (sau istorisiri), dacă am opera o secvenţiere narativă drastică. Intenţia principală a autorului este poetizarea/poietizarea scriiturii aşa încât cititorul să ajungă să nu mai ştie (şi să nu-l mai intereseze) câtă încărcătură documentară primeşte cartea. Documentul (cartea-povestire Călătoria şi aventurile lui François Leguat şi ale tovarăşilor săi pe două insule pustii din Indiile Orientale, 1707) devine eveniment, autenticitatea acestuia reprezentând un pretext pentru un nou text, în care istoria se compune filosofic, exilul devine ontologic, iar călătoria spre insule o călătorie a fiinţei spre sine. Acest voiaj al lui Leguat, impus de vitregiile istorice, este redat printr-o scriitură eseistică care-l transformă, dintr-o aventură maritimă a secolului al XVII-lea, într-o preumblare a fiinţei în aşteptarea morţii. Destinul personajului primeşte o încărcătură universală datorită ponderii filosofice a textului. Cu prima frază, sub formă de aforism, ne este introdus substratul ontologic al istorisirii: „ÎNŢELEPCIUNEA ARBORELUI – să se nască şi să moară în acelaşi loc – e străină fiinţei umane.“ (p. 7), dar este şi anticipat sfîrşitul rătăcirii şi al înstrăinării personajului. În acelaşi timp, Nicolas Cavaillès ne aşază în faţa unor evidenţe exprimate filosofic, în fraze de un lirism ce aminteşte de Cioran din scrierile româneşti: „Nu alegem locul în care murim, cum nu-l alegem pe cel în care ne naştem. Anumite destine se amuză făcîndu-ne semne complice, mai mult sau mai puţin nostalgice, dar moartea iese din acest tipar, ea neagă orice simbol, ignoră calendarele, nu face diferenţa între un loc sau altul şi ne culege oriude ne-am afla, indiferent de ceas.“ (p. 7-8).

Ficţiunea e alcă tuită cu precauţie, ca o alunecare prin lume şi înspre sine, adeseori cu schiţe genuine de imaginar poetic, de destin construit din fărâme de istorie, într-un spaţiu literar al rătăcirii, al destinului (fiinţei) compus şi descompus de trei ori: „Nu ştim dacă avea soţie sau copii. Viaţa lui de până atunci s-ar putea rezuma la munca şi credinţa lui, printre ceilalţi localnici din Bresse. Pleacă de aici printre ultimii, singur. Ni-l imaginăm fără bagaje, copleşit de amărăciune; nu are nici un plan, doar puterea de a merge înainte, instinctul rătăcirii.“ (p. 12-13); „Dar o viaţă ţesută pe rând dintr-o moştenire, un exil forţat, o călătorie în derivă şi o bătrâneţe fără grai printre ciudaţii descendenţi ai anglilor, o astfel de viaţă nu-l obligă oare pe trăitor să aibă îndoieli în faţa morţii?“ (p. 72) O semantică orientată înspre generalizări redimensionează imaginarul călătoriei, tehnică prin care ficţiunea se deschide şi se transformă în dicţiune, sensul textului fiind acela de a viza universalul istoriei prin recurgerea la pronumele de persoana întâi plural: „Sufletul se măsoară doar după singurătatea lui, după demonul lui personal, care adesea deschide uşa altor diavoli mai perfizi, uneori perverşi, tulburători, aducători de nebunie şi disperare, spre a ne stăpâni fiinţa.“ (p. 47, s. n.) sau la pronumele de persoana a doua singular: „Nimeni nu trăieşte mai multe vieţi; dacă-ţi închipui că începi o a doua viaţă înseamnă că n-ai trăit-o cu adevărat pe prima, că ai trecut prin ea fără să crezi în ea – şi nici în moartea prematură, diluată, care a trădat-o.“ (p. 15) Substratul de adâncime al cărţii este dat de figuraţia morţii. Spre ea călătoreşte Leguat, spre ea ne conduce scriitura subtilă a lui Cavaillès: „Beţivul beat în permanenţă nu mai păstrează din beţie decât o tristeţe grea şi tâmpă, la fel cum groparul încercat păstrează din ideea morţii doar un chip livid.“ (p. 22) Însufleţit de imagini alegorice, acest chip livid, care nu este al lui Leguat ci al morţii, este analizat de-a lungul paginilor, în pasaje reflexive sau în cupaje descriptive: „balenele“ văzute de echipajul celor doisprezece marinari: „douăzeci de spinări uriaşe, negre, insule agile ce colindă marea ca nişte stăpâni, şi nu se tem să se izbească de nave;“ (p. 24-25) Cartea, o cronică a însingurării, pe care Nicolas Cavaillès o scrie în compania „hughenotului“, propune şi o reflecţie asupra scrisului ca adevăr. În acest scop, autorul inserează, printr-o delicată punere în abis, reflecţii asupra tendinţelor literaturii, acelea de a „trece sub tăcere“ spre a aţâţa curiozitatea celor ce nu şi-au părăsit niciodată căminul“, de a atenua „nedreptatea, lipsa de înţelegere, indiferenţa lumii“, de a constata că „adevărul se impune“, el „conferă un sens, un fel de misiune“. (p. 58)

Încă de pe coperta cărţii este evocată (ca o atenţionare parcă) existenţa reală a hughenotului François Leguat (1683-1735), gentilom din Bresse şi autor al unui jurnal în care-şi relatează exilul din Olanda în insulele din Oceanul Indian şi Anglia. Acest alter ego al autorului pare să ofere argumentul îndreptării receptării către o cronică a secolului al XVII-lea, cu personaje reale şi exiluri dramatice, susţinută grafic de o serie de fragmente scrise cu italice şi preluate de autor din povestirea păstrată a lui François Leguat. Într-o scriitură complexă, cu suflu clasic, Nicolas Cavaillès ne recomandă buna aşteptare a morţii, printr-o avertizare directă adresată fiecăruia dintre noi: „Scopul ultim în viaţă, singurul scop, este să faci plecarea mai uşoară. Indiferent ce-ţi spui – că ai trăit bine ori suficient, că nu mai ai nimic de aşteptat de la viaţă, nici de împlinit –, esenţialul în această lume e să îndepărtezi cât mai multe obstacole ce te împiedică s-o părăseşti.“ (p. 14) Jurnal re-scris cu patosul ideii şi reflexia literarului etern valabil, „viaţa domnului Leguat“ devine viaţa legatului de soartă, a unei fatale, dar candide prelungiri a fiinţei în peisajul edenic şi aventuros ce aminteşte de rânduri celebre ale lui Voltaire sau ale lui Montesquieu; exilul dintotdeauna şi pentru totdeauna este conturat într-o definiţie aforistică: „[...] acea falsă moarte cinică şi zbuciumată care este exilul, umilire şi tulburare a identităţii, abătută din drum, târâtă, rătăcită pe mii de căi ce-o îndepărtează de sine, după care existenţa, lipsită de temelia şi de limitele sale, se dizolvă într-un haos de accidente pe care nu mai îndrăzneşti să le atribui Nimănui.“ (p. 16)

În contextul unei literaturi ce pare adeseori în derivă, Nicolas Cavaillès găseşte o schemă narativă în care se combină profunzimea ideatică cu impresiile peisagistice. Totul este bazat pe schema unei ontologii narativizate. Fiinţa mai speră totuşi la tărâmul tinereţii fără bătrâneţe: „DIN TOŢI ANII UNEI VIEŢI ÎN DERIVĂ, sunt unii în care acţiunea pare posibilă; un răgaz, o libertate, o insulă virgină apare în mijlocul apelor“. (p. 27) Autorul nu se mulţumeşte doar să consemneze, ci-şi propune să reflecteze asupra destinului fiinţei, printr-o formulă aparent neutră, de tip aforistic: „În faţa morţii se pot întreba şdar nu o fac, o face însă autorul într-un strat secund al scriituriiţ ce sens a avut această lungă rătăcire plină de boli, furtuni şi conflicte; şi ce sinucidere stranie s-a pregătit de-a lungul ei, sub aparenţa unor plăceri marine şi a unei utopii paradiziace, printre primejdii şi în cea mai cruntă izolare. Să scapi cu viaţă dintr-un uragan sporeşte probabil credinţa în Dumnezeu [...]“; din nou, aria posibilităţii este exprimată de un narator care nu se vrea omniscient, ci filosofic dubitativ. Nicolas Cavaillès s-a scufundat în apele de adâncime nu doar ale oceanelor traversate de Leguat, ci şi în cele ale reflecţiilor stilizate de Cioran pe care l-a editat, în 2011, în celebra colecţie „Bibliothèque de la Pléiade“. Ne poartă şi pe noi în călătoria sa fiinţială, în care fiecare cuvânt îşi caută rostul liric şi poietic, şi se expune, silenţios, singurei certitudini care duce timpul vieţii şi ritmul scriiturii: moartea: „Leguat vede atunci planeta şi omenirea, insule şi rafale de vânt; vede religiile, cu cimitire separate; vede arborii copilăriei, o umbră agitată în noapte; şi vede moartea, iar spaima nu e protestantă, nici catolică, nici utopistă, nici reacţionară, nici liberă, nici vinovată. Rămâne doar acceptarea – penitentă şi silită – a morţii.“ (p. 73)

Mihaela-Genţiana Stănişor

________
1 Nicolas Cavaillès, Viaţa domnului Leguat [2013], traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, Humanitas, 2015.
2 Nicolas Cavaillès a mai pulicat între timp trei romane la Editura du Sonneur: Pourquoi le saut des baleines, 2015 (distins cu premiul Gens de Mer, 2015), Les Huit Enfants Schumann, 2017, La Mort sur l’âne, 2018.
3 Premiul Goncourt pentru nuvelă.