Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Istoria unui dicţionar de Petre Tănăsoaica

În urmă cu două săptămâni a intrat, pe piaţă, de la Editura Polirom, în colecţia de artă a acesteia, a treia ediţie revizuită şi adăugită a Dicţionarului de Artă Modernă şi Contemporană, semnată de Constantin Prut.

Ea urmează ediţiei din 2002 şi celei… din 1982. Întrebarea pe care şi-o poate pune oricine ar fi: ce rol ar mai putea avea un dicţionar tipărit, câtă vreme trăim în epoca net-ului şi putem găsi în spaţiul virtual informaţii despre absolut orice? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să facem câţiva paşi înapoi, la prima ediţie apărută în plină epocă dogmatică şi care avea titlul Dicţionar de Artă Modernă. O fi existat – m-am întrebat – temerea autorului că ar fi putut ca acest dicţionar să nu mai apară, dacă exista şi ideea de contemporaneitate în titlu? Poate că da, pentru că prima ediţie a trebuit să parcurgă o adevărată odisee până la intrarea sa pe piaţă. Ea a fost trasă în cincizeci de mii de exemplare şi, după cum îmi mărturisea autorul, probabil că un sfert din ediţie a fost pur şi simplu distribuită din tipografie, înainte să primească – aşa cum se întâmpla pe vremurile acelea – unda verde pentru intrarea pe piaţă. Aproape zilnic, biroul lui Constantin Prut, de la „Contemporanul”, era călcat de diverse persoane, care veneau să-i solicite autograful pe dicţionarul pe care el însuşi nu-l primise. Pare de domeniul absurdului, dar a existat şi temerea că acesta să fie dat la topit. Şi, probabil, gândesc acum, cei care au dat bun de tipar se gândeau cumva să-şi scoată cheltuielile de tipografie, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva pe parcurs şi dicţionarul ar fi fost dat la topit, cum s-a întâmplat cu atâtea alte cărţi în epocă.

Desigur că pare acum un lucru banal, cum ar fi să găseşti un dicţionar, precum cel despre care scriem aici, în orice librărie, cărţi de artă din toată lumea. Ei bine, un astfel de dicţionar, în 1982, era un eveniment de-a dreptul, pentru că el cuprindea, într-o tematică valabilă, pentru oricine era interesat de evoluţia artei moderne, cam tot ce se poate cuprinde într-o astfel de lucrare, de la curente, grupări, artişti care le-au marcat, bibliografie extinsă asupra lor. Era, în acel moment, o fereastră deschisă spre lumea liberă, Dumnezeu ştie prin ce noroc. Apoi, era impresionant volumul de muncă, într-o vreme în care sursele de informare erau limitate, iar comunicarea, cu partenerii externi, de exemplu, aproape închisă şi oricum controlată. În faţa unei asemenea teme, de obicei, se angajează o instituţie de profil, pentru o acoperire bună şi eficientă.

Cum s-a descurcat, însă, criticul şi istoricul de artă Constantin Prut în faţa unui asemenea obiectiv? Răspunsul nu poate fi căutat decât în poziţia pe care acesta a ocupat-o, decenii la rând, după absolvirea secţiei de Istoria şi Teoria Artei, de la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, de redactor, pe domeniul artei, la „Contemporanul”. Evident că slujba de cronicar l-a obligat pe autorul dicţionarului să rămână în contact cu tendinţele artei despre care scria, cu artiştii, în primul rând, dar şi cu specialiştii din domeniu, şi toate astea l-au şlefuit şi, mai mult decât a făcut oricare dintre istoricii şi criticii de artă, acesta a obţinut o recoltă informaţ ională care se cerea valorificată. Un dicţionar, însă, construit de un singur om, poate să fie suspicionat că nu acoperă – aşa cum se presupune că ar trebui să fie un dicţionar –, în primul rând, toţi artiştii care intră sub pavilionul ideii de artă modernă şi contemporană. Apreciem că nici nu s-ar fi putut face acest lucru, nici atunci şi nici acum, pentru că un singur om n-ar putea să aibă toate instrumentele necesare, ca să se constituie într-un dispecerat de receptare a unor informaţii, dintr-un domeniu sau altul, în acest caz, arta modernă şi contemporană. Autorul trebuia, deci, să găsească o soluţie la întreprinderea sa, un fel de compromis tacit, la care să subscrie şi cititorul, cel interesat în general de artă, cercetători, dar şi publicul larg. Problema o rezolvă printr-o strategie foarte ingenioasă, aceea de a recupera toate curentele care au produs fenomenul artei moderne şi contemporane, artiştii de top ai acestora, mergând dincolo, unde a fost posibil, de inventarierea surselor celor mai importante, la punerea în balanţă a opiniilor autorizate. De altfel, bibliografia ataşată dicţionarului chiar acest lucru îi relevă. În acest caz, dicţionarul capătă o calitate în plus, faţă de un alt presupus dicţionar, să zicem, construit de o echipă, constituindu- se într-o adevărată enciclopedie în care tuşa personală, subtil mascată de un limbaj operaţional destul de rece, capătă şi o calitate superioară, aceea jucată de criticul de artă, de judecată de valoare. Cele două personaje, istoricul şi criticul de artă, se unifică perfect în stilul lui Constantin Prut. Trebuie să facem o paranteză aici, pentru a nota că acesta vine din primele serii de absolvenţi ai Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei, înfiinţată în 1965, şi că s-a bucurat de prezenţa la pupitru a unor dascăli remarcabili. Se simte, în scriitura lui Constantin Prut, magistrul din spatele său, Eugen Schileru, care-l veghează ca o umbră de aur, dar şi exerciţiul săptămânal de lucru, la o revistă de ţinută. Efortul de constituire al stilului nu se mai simte în dicţionar, dar tăietura diagnosticelor, pe care le pune, trădează toate acestea la un loc. Tot ca o paranteză, îi pot reaminti cititorului acestei pagini că, în urmă cu puţini ani, am scris despre o altă carte a sa, Calea Rătăcită – aflată şi ea la a doua ediţie atunci –, construită întrun limbaj de o claritate excepţională. Erudiţia transpare din fiecare rând, dar stilul elaborat e accesibil, nu umileşte cititorul neiniţiat. Dacă ar trebui vreodată, undeva, să predau un curs despre redactarea textului critic, aş lua ca exemplu stilul folosit, în cărţile sale, de Constantin Prut. Se mai simte, în spatele cuvintelor, o aşezare a lucrurilor, în postura aceea din care adevărul devine axiomă. E limpede că şi anii de profesorat, prin diverse instituţii de artă din România, l-au aşezat, pe autorul de astăzi, în certitudini care trebuiau să devină repere pentru orice segment de analiză.

Ediţia din 2002 a Dicţionarului de Artă Modernă şi Contemporană începe cu un cuvânt înainte al autorului, la fel cum se întâmplă şi la ediţia a treia. Constantin Prut dă în mâna cititorului cheile sau îndrumările necesare, de folosire a dicţionarului. Ediţia de acum adaugă peste 50 de nume, extinzând cercetarea şi asupra unor zone pe care nu le avea cuprinse în celelalte ediţii, cum ar fi China şi Taiwanul, mai greu de reperat, pentru cititorul român, din spaţiul virtual. Fiecare reper adăugat lărgeşte orizontul de investigare, dând cărţii un aer de completitudine. Intervenţiile pe textele din ediţiile anterioare sunt foarte rare, pentru că notele asupra autorilor prezentaţi acolo rămân valabile. Sunt introduse nume noi, mai ales din zona artei româneşti. Ultimii sosiţi, în topul artei contemporane, se regăsesc aici, în această ediţie, cum este cazul, să zicem, al lui Adrian Ghenie, pe care îl recepţionează cu tot palmaresul de până acum. Iată un fragment din prezenta-rea acestuia: „Pictorul recheamă la scenă deschisă modalităţi care au deţinut prim-planul vieţii artistice, în primul rând cele care ţin de expresionismul istoric şi pe care le face sensibile la dramele actualităţii. Tabloul său prezintă de regulă o atmosferă sumbră, în care tuşele sunt rupte, agitate de o tensiune care îşi are izvoarele în orizontul lăuntric şi deopotrivă în lumea obiectivă. Când paleta se luminează, acţiunea distructivă se intensifică, afectând coerenţa formelor anatomice, în condiţiile restabilirii în profunzimea sa a discursului plastic”.

Cu siguranţă vor fi şi nemulţumiţi, neregăsindu-se – vorbesc de contemporani – în dicţionarul său, dar trebuie să acceptăm că subiectivitatea spiritului critic nu ocultează, în nici un caz, intenţia ui Constantin Prut de a inventaria într-un demers coerent mai ales, reperele care modelează tendinţele artei contemporane. Desigur că importante sunt şi notele referitoare la evenimentele prin care trec artiştii săi din dicţionar, pentru că, la o cercetare extinsă, ele devin cap de pod şi puncte de plecare pentru cine ar putea fi interesat. O bibliografie generală dimensionează şi ea plaja în care s-au făcut investigaţiile. Într-o literatură de specialitate, în care cercetările nu au fost unificate niciodată într-un instrument coerent, cum este cazul istoriografiei româneşti de profil, Dicţionarul de Artă Modernă şi Contemporană al lui Constantin Prut devine un punct important câştigat. Să precizăm că, în ceea ce priveşte arta contemporană românească de până acum, nu există, până la ora actuală, de exemplu, nici o istorie a şcolilor de artă din România. O lucrare de acest gen pare să nu fi preocupat pe nimeni. Evident că o asemenea idee n-ar putea fi pusă în operă prea uşor de un singur om – pentru asta cineva ar trebui să-şi sacrifice ani buni pentru studiu şi cercetare –, ca să nu mai vorbim de faptul că nici măcar unor echipe ale unor instituţii de profil nu le-ar fi uşor. Autorul dicţionarului spune, în cuvântul său introductiv, că „acceptând faptul că opţiunile (din dicţionar n. a.) pot lăsa deoparte valori artistice pe care alţii le-ar fi reţinut”, s-a simţit, înainte de toate, prins între datorie şi onoare şi, cu onestitate, îşi exprimă speranţa că el însuşi va putea reveni asupra acestei probleme cândva. Pentru orice căutător din spaţiul virtual al unor informaţii legate de arta modernă şi contemporană, dar şi pentru cei care vor să aibă la îndemână acest instrument de lucru, Dicţionarul de Artă Modernă şi Contemporană este o faptă mai mult decât bravă, este o superbă lecţie de devotament faţă de cultura română.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara