Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Restituiri:
Ionel Jianu, eseist de Mircea Popa


Acum zece ani se stingea din viaţă la Paris unul dintre eseiştii cei mai înzestraţi ai generaţiei interbelice şi unul dintre cele mai subtile şi vivace condeie pe care le-a avut literatura şi cultura noastră. Deşi a rămas cunoscut în posteritate doar ca un remarcabil critic de artă (prin monografiile închinate unor mari pictori şi sculptori români ca Th. Pallady, N. Tonitza, G. Petraşcu, Luchian, Theodor Aman, Brâncuşi, dar şi străini ca Bourdelle, Rodin sau Henry Moore), Ionel Jianu a fost un spirit mult mai complex decât apare la prima vedere, un demn reprezentant al generaţiei neliniştii şi aventurii. Prezenţa acestei generaţii în câmpul literar a fost dintre cele mai stimulatoare. A fost o generaţie a faptei, a realizărilor, a acţiunii, aşa după cum singur o defineşte prin gura unui personaj din romanul său Cavalerii verticali, scris în colaborare cu Al. Bilciurescu, şi apărut în 1932.

Scriitorul s-a născut la 23 octombrie 1905 în Bucureşti într-o familie de evrei, purtând numele de Stark. După ce absolvă Liceul „Matei Basarab” (1924), pleacă la Paris unde îşi ia licenţa în Drept şi Litere, după ce îşi făcuse debutul în revista „Glasul tinerimii”, cu versuri şi schiţe semnate Ionel Stark. La Paris face studii serioase de psihologie şi sociologie, devenind, din toamna anului 1925, corespondentul de la Paris al ziarului „Politica”, în paralel cu munca în redacţia ziarului parizian „Le Soir”. La sosirea în ţară, în toamna anului 1927, intră în redacţia revistelor „Rampa”, unde este solicitat să scrie cronica de artă, apoi în aceea a ziarului „Vremea”, unde deţine rubrica de „cronică dramatică”, afirmându-se apoi în paginile ziarului „Ultima oră”, unde preia conducerea paginii a doua, cea cu caracter cultural, după plecarea lui Comarnescu în Statele Unite. În toate aceste publicaţii îi găsim semnătura (sau pseudonimul Vivian Bell) sub cele mai diverse rubrici ca: „În marginea actualităţii”, „Problemele criticii dramatice”, „Premiere bucureştene”, „Interviuri”, „Cronica dramatică”, „Arabescuri”, „Caleidoscopul zilei”, „De vorbă cu...”, „Politica teatrală, artistică şi culturală”, „Siluete”, „Scrisori din Paris” etc. Aflat în iulie 1927 la Paris, el scrie despre sărbătorirea zilei de 14 iulie, despre tricentenarul reconstruirii Sorbonei, despre grădina Luxembourg, despre viaţa teatrală şi literară pariziană, despre cafenelele celebre ale Parisului, viaţa din Halle sau din Cartierul Latin, din Montmartre etc. Peisajele acestea au culoare şi pitoresc şi un acut simţ de observaţie care ştie să surprindă scene caracteristice.

Ionel Jianu s-a simţit atras şi de literatură şi, în paginile foilor de care am vorbit, semnează numeroase fragmente dintr-un roman care n-a mai apărut. Unele dintre ele sunt intitulate Adolescenta şi zugrăvesc aspecte din viaţa mondenă a unei tinere fete, preocupată de tenis, de dans, de flirturile specifice vârstei. O adevărată literatură a autenticităţii transpare din paginile acestea reportericeşti, în consonanţă cu ceea ce scria la acea dată Camil Petrescu sau G. Călinescu: „O urmări cu privirea. Şoldurile i se legănau voluptoase. În mersul ei era primăvara. Radu surâse. Apoi, după ce mai zăbovi puţin în fotoliul de piele, se ridică şi făcu câţiva paşi. Când ajunse în dreptul cabinelor auzi ropotul apei ce lovea pielea catifelată a Liei. Închise ochii şi urmări în gând picăturile de apă ce-i loveau sânii, gâtul, umerii, pântecul, pulpele. Se înfioră...”

În cronici şi interviuri el pune aceeaşi naturaleţe, vivacitate şi rafinament în expresie. Se reţin mai cu seamă portretele de la rubrica „Silute”, pe care o deschide în „Vremea” în 1927 cu „silueta” lui Arghezi, dar le continuă şi în „Politica” şi „Ultima oră”. E un mod de a-i face cunoscuţi la noi pe oamenii celebri ai zilei, cu faimă recunoscută la Paris şi pretutindeni în lume. Poeţi, prozatori, oameni de teatru, actori, regizori, dansatori, eseişti, gazetari, esteticieni, oameni ai catedrei, politicieni de cea mai diversă formaţie reţin interesul său şi devin pentru moment figuri de prim plan. Pe unii îi vizitează acasă, pe alţii la biroul de lucru, în amfiteatre sau redacţii, pe scenă şi în culise, la cafenea sau taverne. Uneori li se schiţează şi portretul fizic („Fin, înalt, sigur de sine, cu profilul avântat deschis într-o formă lapidară” – James de Coquet), alteori se insistă doar asupra celui spiritual: „Trecutul e marea patimă a lui Fortunat Strowski. Din ascunzişurile lui găseşte cercetătorul darurile preţioase pe care, frumos curăţate de praful vremii şi îndemânatec luminate de adevărata pricepere, le oferă apoi celor mulţi. Fortunat Strowski e un colecţionar”.

Portretistica lui Jianu îmbrăţişează cele mai diverse personalităţi şi din domenii foarte diferite. Iată câteva nume care-i reţin atenţia: Rainer Maria Rilke, Hugo von Hoffmannsthal, Bergson, la Nicolae Evreinoff, Paul Valéry şi foarte mulţi alţii. Fire mereu deschisă spre nou, Jianu a receptat în sejurul său parizian numeroase idei, tendinţe, curente, factori de influenţă pe care le-a făcut cunoscute în ţară. A intreprins o activitate constantă şi de mare preţ în aclimatizarea culturii franceze la noi, prin discutarea unor spectacole cu mare trecere la Paris, prin decuparea unor „imagini” franceze de locuri şi aşezări, dar şi prin interesul constant faţă de artişti şi intelectuali mai puţin cunoscuţi sau cu o circulaţie în cercuri mai restrânse, de specialitate. În trăsături simple, din câteva tuşe de culoare, el trasează un portret, sugerează un caracter, un mod e a fi. Paul Fort este un „Poet-copil”, Jules Romains, „un misogin” invederat, André de Lorde „un prinţ al misterului”, Valéry un „dialectician filosof”, preocupat de natura secretă a poeziei, Carco prinţul mahalalelor, Tristan Bernard un exemplar tipic pentru „verva galică, pentru ironia latină şi bravada gasconă” etc. Jean Copeau a ştiut să fie un „minunat animator” care „a impus, în scurt timp, tuturor concepţia şi ideologia sa”, un spirit înnoitor, la fel ca Hasenclever „modernistul convins, expresionistul feroce”. Trsătura specifică este repede depistată şi în jurul ei autorul ţese o seamă de consideraţii care pun în lumină figura celui abordat.

Astfel de „Siluete” a semnat Ionel Jianu şi în două ziare de mare tiraj apărute la noi în perioada interbelică pentru informarea străinătăţii, numai că aici majoritatea portretelor se referă la nume de seamă ale poeziei, prozei, dramaturgiei sau ştiinţei româneşti. Munca depusă de el în redacţia ziarelor „La Nation Roumaine” şi „Le Moment” este una dintre cele mai meritorii.

Cu totul remarcabilă este activitatea sa de critic şi istoric literar, de eseist în genere, de participant activ la furtunoasele dezbateri de idei ale vremii sale. Rubrica „În marginea actualităţii” pe care o susţine la „Vremea” şi la alte publicaţii ale timpului ne pune în legătură cu o natură spirituală de mare pătrundere, cu un causeur cu aplomb, spirit ironic şi persiflant. De la început, el se arată un promotor al „teatrului nou” al experimentelor lui Pirandello sau al celor expresioniste, se arată receptiv la fenomenul de avangardă în poezie, la maniera nouă de a scrie a lui Proust sau Gide. Lui Proust îi va consacra mai multe articole, în care se va referi atât la filosofia lui, la valoarea timpului în opera sa, cât şi la „comentatorii” săi. Pentru Ionel Jianu filosofia este în opera lui Proust o chestiune implicită. Despre Proust vorbeşte de mai multe ori şi chiar anunţă că urmează să publice o carte despre el. De aceea se răfuieşte cu părerile rezervate ale lui Zarifopol cu privire la opera proustiană şi aduce drept argument consideraţiile a numeroşi critici şi scriitori străini.

Consideraţiile sale despre literatură privesc cele mai actuale probleme ale timpului. Ionel Jianu e un comentator scrupulos mai ales al problemelor teatrale la modă, dar nu ocoleşte nici poezia sau proza. Teatrul îi este însă mult mai familiar şi nu putem concepe astăzi o analiză minuţioasă şi atentă a fenomenului teatral interbelic, fără a pune la contribuţie numeroasele sale note, comentarii, cronci, luări de poziţii. El scrie astfel despre drepturile de autor, repertoriul permanent, literatura dramatică originală, onestitatea critică, propaganda prin teatru, tăcerea în teatru (cu referire specială la Blaga, care „a ştiut să realizeze prin tăcere şi atmosferă un moment culminant în piesa sa Meşterul Manole”), despre traduceri, igiena sălilor de spectacol, turneele străine, teatrele naţionale din provincie, congresele asociaţiei criticilor dramatici, Studioul Teatrului Naţional, teatrul radiofonic, dreptul moral al autorului, neoclasicismul în teatru etc. Toate acestea alcătuiesc un vast repertoriu de problematică critică, după cum prin „Siluete”, el oferea un fel de breviar de personalităţi străine şi româneşti la modă, un dicţionar în miniatură, un ghid al tânărului intelectual. Scrisul lui Ionel Jianu este mereu proaspăt, mereu provocator. Rolul de mediator de valori este văzut ca o constantă a scrisului său, drept care face elogiul criticii onese şi obiective, scriind: „Critica e raportarea unui produs intelectual la un criteriu personal, e considerarea diferitelor aspecte oferite de obiectul procesului critic şi e integrarea acestui obiect într-o clasificare şi într-o scară de valori”

Sunt obiective ale actului critic şi azi valabile pe care Ionel Jianu le-a urmărit constant în bogata sa activitate de critic şi eseist, desfăşurată în atâtea periodice ale vremii, până la risipire. Acum, la zece ani de la moarte, contribuţiile lui Ionel Jianu s-ar cuveni adunate într-o ediţie reprezentativă.