Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ion Mureşan. Instituţionalizarea legendei de Marius Miheţ

Înainte de a fi poet, Ion Mureşan este un omorchestră. El poate face la fel de bine şi munca de gazetar, magician, saltimbanc, profesor, actor, soţ, ce mai, cam de toate. Extraordinara lui degajare socială se revendică din disponibilităţile lui umane.
Fireşte că, pentru cei ce nu-l cunosc, gesturile lui pot trece adeseori drept extravaganţe. În orice caz, improprii. Îmi amintesc când l-am invitat, împreună cu alţi scriitori, să le vorbească studenţilor. Le-a recitat două poeme, după care a dispărut. Unii ar fi spus că e neserios: cum se poate să nu-i urmăreşti pe ceilalţi, după ce ai fost ascultat? Dar revenea, aparent nedumerit, ca şi cum ar fi uitat ceva. Apoi, când recita din nou, se topea toată prejudecata audienţei: individul, cumva necuviincios, citeşte, apoi recită ardent, şi-atunci se opreşte totul; se şterg impresiile precare, se reporneşte de-a binelea accesul la poezia adevărată. Care înseamnă, cred, a lăsa pe ceilalţi în tăcere.
Aşa se explică şi de ce principalii lui susţinători, de-a lungul deceniilor, au fost oameni care-l ştiau îndeaproape. Ceilalţi critici acumulau reticenţe, multe justificate, faţă de un mit ce nu avea concreteţe şi părea cusut cu aţă albă de confrerii îndoielnice. Nu poţi accepta o legendă vie fără să ai nimic din instrumentarul înţelegerii lui. Ion Mureşan a rămas destulă vreme un poet al Clujului, un mit răspândit numai de echinoxişti, prin geografiile pestriţe în care-au fost exilaţi. Odată ce optzeciştii au ocupat posturi-cheie, educaţionale şi redacţionale, poetul Ion Mureşan s-a instituţionalizat, finalmente, şi a ieşit din obscuritatea legendei vii. Mitul poeziei lui a fost legitimat, la fel oficializarea lui a atins cote apreciabile, chiar pentru cei mai sceptici. Niciun poet autohton, de la Nichita încoace, nu a avut parte de atât capital legendar şi de simpatie unanimă. Acum, el nu mai are încotro, trebuie să accepte că e un poet canonizat, notabil publicului larg, un răsfăţat deopotrivă de critică şi cititori. Totodată, avantajul are a face şi cu histrionismul său proverbial: nimeni nu mai interpretează corect social manifestările sale publice. Bizare, nonconformiste, neavenite. Acestea au devenit parte din arsenalul lui scenic. O suceală ca marcă înregistrată.
Nu ştiu cum a fost ca profesor de istorie, geografie, Constituţie, zootehnie, sport şi altele la Strâmbu şi aiurea. Dar, cu siguranţă, nimeni nu se plictisea în prezenţa lui. Întotdeauna am fost convins că un poet poate preda şi scrie despre orice. Numai că foarte puţini au reuşit să rămână profunzi şi să-şi conserve un simţ al umorului ca formă de libertate. Să fie, cu alte cuvinte, paradoxali. După cum poate preda orice, Ion Mureşan ştie transforma totul în poezie. Nu e nicio surpriză. Căci fericirea lui vine din poetizarea relaţiilor dintre orice realităţi. Extraordinara lui mobilitate poetică intimidează încă. La Strâmbu, Ion Mureşan nu reface biografeme semitragice, cum procedează, de pildă, Ioan Es. Pop în labirintul melancolic al Ieudului. Avantajul de netăgăduit al lui Ion Mureşan ţine de credinţa că poezia vindecă orice boală. Vitalitatea lui de aici se alimentează.
Poezia, zice el, este cea mai credibilă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. De bună seamă că Rilke şi alţii îi arată calea, însă Ion Mureşan rămâne, mai mult decât mulţi, un adept al lui Baudelaire, via Rimbaud. Nu-l poţi înţelege pe Mureşan fără Baudelaire. Poate numai parţial, prin filiera ludică, dar aşa e neconvingător şi incomplet. Sunt convins de faptul că Ion Mureşan îşi caută fiece revelaţie esenţială, orice formulare definitorie, numai prin metaforă. Dacă pentru Baudelaire metafora era gimnastica minţii, pentru Ion Mureşan, metafora este Dumnezeul ochit printr-un poem, serenitatea urmărită, totul. Aşa încât, spre disperarea ideologică a multor confraţi, oricum ai luao, poezia lui Ion Mureşan instrumentează postmodernist numai ca pretext al inaugurării unei metafore funciare. Dacă Ion Mureşan este un mare poet astăzi, acest lucru se datorează modului în care, spre deosebire de alţii, a căutat şi brevetat învelişurile metaforei (neo)expresioniste, fără a sfida postmodernismul şi totodată fără a părea desuet.
Metoda lui poetică presupune tocmai (de)realizarea unei armonii metaforice.
Fără aceasta, poemele lui nu ies cu nimic din tiparul generaţionist. Toată poezia lui Ion Mureşan caută justificarea vieţii şi a morţii prin ample metafore. Altfel spus, cu vorba lui Nietzsche, a fi poate fi înţeles numai prin a trăi. Între cele două verbe, Ion Mureşan dezvoltă o rigoare numai în sens metaforic. Doar că nu suportă sobrietatea tipului de înţelegere metafizic ori pur social. Cumsecădenia se cere subminată, iar cititorul recunoaşte cu perplexitate o lume poetică pe care Ion Mureşan nu se poate stăpâni să n-o camufleze în artificii ludice.
„Pentru câţi oare conştiinţa de sine nu-i o haină prea/ largă/ şi câţi nu o îmbracă doar în intimitatea nopţii ca pe o /pijama?” sună o întrebare din cartea de debut. Oroarea intimismului, falsă au ba, se transformă la Mureşan întrun perpetuu banchet public, de care nu se fereşte, iar noi citim păţanii inavuabile dintr-o boemie deschisă orişicui. Cu unicul avertisment de a putea duce cu sine o povară metafizică.
Multe versuri se referă la tăcere. Ele au fost interpretate în fel şi chip. Cred că, atunci când tace, Ion Mureşan trăieşte solemn. Când îşi recită versurile, el trăieşte cu adevărat. La 60 de ani, Ion Mureşan este un poet fericit. Mai întâi, pentru că biografia lui s-a suprapus cu boema poetică, fără a fi nevoit să ascundă nimic sub preş, fără să poarte vreo mască. Aş paria pe orice că, în cazul lui, doi oameni nu-ţi pot spune lucruri diferite despre el. Apoi, dacă acceptăm că fiecare poem e o metaforă, cum spune el, că fiecare poet e o ţară, atunci, fără îndoială, Ion Mureşan şi-a vindecat patria poetică cu mania unui copil ce investeşte în veşnicie.
Voi încheia cu o definiţie a poeziei, auzită de la Ion Mureşan. Între timp, ea s-a transformat în versuri, în teorii. Dar aşa cum am auzit-o prima dată îmi pare că a rămas autentică. Aşadar, ce e poezia? întreabă poetul. Tot el răspunde: e atunci când mergi în faţa unei oglinzi, sufli peste ea, şi dai la o parte cu mâna aburul. Ce rămâne, aceea e poezia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara