Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Ioan Stanomir - constituţia României Mari de Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu: De ce se schimbă aşa de repede Constituţiile în România? Sau o asemenea apreciere e doar o impresie şi nu e acoperită de fapte?

Ioan Stanomir: Da, e incontestabil că în România există o viteză a schimbării Constituţiilor, dar această viteză trebuie privită separat în cadrul fiecărei epoci istorice. De exemplu, înainte de epoca autoritaristtotalitară, noi am avut, fundamental, o Constituţie – cea din 1866, revizuită şi adăugită în raport cu noul context de după Marea Unire în 1923. Aşadar, longevitatea acelei Legi Fundamentale este chiar remarcabilă.
Accelerarea s-a produs cu precădere după 1938, atunci cînd avem o succesiune de Constituţii sau de acte cu valoare constituţională, toate acestea nemaireprezentînd însă produse cu caracter constituţional, ci pseudoconstituţii destinate să legitimeze o ordine autocratică.

C.P.: Forme fără fond autentic constituţional sau cu fond, dar un fond constituţional pervertit?

I.S.:Ele nu sunt chiar forme fără fond, ele au avut utilitatea lor pentru regimurile respective. Principala lor utilitate a fost aceea de a asigura exerciţiul violenţei împotriva propriilor cetăţeni şi de a anula echilibrul şi separaţia puterilor în stat.

C.P.: Există o proiecţie publică – pe care am întîlnit-o des în ultimele două decenii. Şi ea spune, foarte pe scurt, aşa: că nu am avut o Constituţie mai suplă, mai elegantă, mai bună decît cea din 1923. Care apreciezi că este adevărul unei asemenea afirmaţii, cît e mitologie (eventual, mitologie întemeietoare), în ce fel este ea, poate, exagerată?

I.S.: Constituţia din 1923 a devenit un obiect de referinţă pe măsură ce România interbelică se îndepărta de modelul parlamentar, chiar şi imperfect, pe care îl practica. Iar Constituţia din 1923, Constituţia Unificării, a fost cu adevărat un obiect important în dezbaterea publică în momentul în care sa observat că există o tendinţă de înlocuire a ei cu o Lege Fundamentală cu caracter autocratic, fapt care s-a şi consumat în 1938.
Incontestabil, Constituţia din 1923 este o Constituţie remarcabilă, dar trebuie spus că ea rămîne în siajul celei din 1866. Comparată cu alte Constituţii europene postbelice, contemporane ei, ea este mai puţin inovatoare. De asemenea, detaliul care trebuie adăugat este următorul: textul Constituţiei din 1923 a fost subminat de practica aplicării acestui text constituţional, respectiv de apelul frecvent la starea de asediu. În perioada interbelică se face uz şi abuz de starea de asediu. Şi o asemenea stare, în pasul următor, are ca efect suspendarea prevederilor constituţionale.

C.P.: Să insistăm puţin, dintr-o perspectivă sintetic-analitică: pe ce formule de arhitectură constituţională stau Unirile care au loc în secolul al 19-lea şi în secolul al 20-lea? Şi să le luăm pe rînd: 1859 – ce este esenţial de spus, din această perspectivă a raportului dintre un document constituţional întemeietor şi un moment istoric/politic de cotitură?

I.S.: Anul 1859 românesc este întemeiat pe Convenţia de la Paris din 1858. Cumva împotriva textului acesteia se realizează ceea ce numim „Mica Unire“ din 1859. E o formă de uniune reală, iniţial – iar din această unire reală apare ceea ce noi numim astăzi un „stat unitar“. Este un proces care se desăvîrşeşte între 1862 şi 1864. În 1864 avem prima Constituţie, autocratică e adevărat, elaborată de români – este vorba de Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris. Iar primul act constituţional dezbătut de români în deplină libertate este Legea Fundamentală din 1866.

C.P.: Aceasta este prima noastră Constituţie, în sens deplin!

I.S.: Da. Da, sensul e deplin, pentru că îndeplineşte cerinţele de dezbatere publică şi de transparenţă pentru a fi calificată ca opera unui proces constituţional.

C.P.: Şi, mai apoi, Unirea din 1918 – pe ce stă ea, pe ce va sta în cîţiva ani şi ce e esenţial de spus, de asemenea, sub raport constituţional, despre aceast moment istoric?

I.S.: Întîi, că Unirea din 1918 este o succesiune de uniri, consumate prin acte juridice cu valoare constituţională. Unirea Basarabiei, Unirea Bucovinei şi, în fine, Unirea de la 1 decembrie 1918, cu Transilvania. Fiecare dintre aceste acte este rezultatul unei voinţe liber exprimate a românilor din aceste provincii. Ele au drept corolar transformarea structurii României din Vechi Regat în Românie Mare. Aceasta este, foarte simplu spus, istoria, în borne majore, pentru anul 1918 – un an al conturării unităţii naţionale pornind din martie pînă în decembrie.

C.P.:Şi, din punct de vedere constituţional, ce e aici şi imediat mai apoi?

I.S.:Imediat, constituţional, înseamnă că Vechiul Regat se extinde la nivelul întregii ţări noi constituite, ca arhitectură juridică şi ca design administrativ. Şi, de asemenea, tot imediat, mai înseamnă că mai este nevoie de unele eforturi subsecvente pentru a amenda ordinea juridică a ţării. Este vorba de extinderea la întreg teritoriul României a votului universal, este vorba de desfiinţarea Consiliului Dirigent de către Cabinetul Averescu şi este vorba, în fine, de adoptarea Constituţiei din 1923.
Pe de altă parte, trebuie spus că, din punct de vedere tehnic şi simbolic, România s-a considerat ca succesoare a Vechiului Regat şi a apreciat că structurile asociate Vechiului Regat sunt unicele adaptate şi adaptabile realităţilor noi. Asta a însemnat că orice alternativă care venea din interiorul României Vechi şi din provinciile nou alipite care contrazicea această viziune a fost descurajată.

C.P.: Şi mai în detaliu: ca linii de forţă, ce avem atunci, în materie constituţionaladministrativă, după 1923?

I.S.: Avem un stat unitar centralizat. Este o formă de centralizare care o continuă pe cea de la 1866, dar cu efecte încă şi mai nefaste, pentru că de această dată centralizarea nu se aplică doar asupra Vechiului Regat, ci se aplică unei ţări diverse etnic, foarte întinsă teritorial şi cu o varietate de tradiţii juridice şi politice.

C.P.: Puncte tari, puncte slabe ale acestui act constituţional?

I.S.: Punctul tare este simbolismul – aceasta este Constituţia României Mari. Slăbiciunile ei ţin de această incapacitate de a accepta diversitatea, sub raport juridic şi politic. Modelul centralizat, în modesta mea opinie, nu este un model ideal, cu atît mai puţin atunci cînd este un model al unui stat unitar-centralizat, suficient de rigid cum era România Mare. În epocă s-a considerat că acest model este unicul acceptabil, din raţiuni diverse. Pe de o parte, tradiţiile juridico-politice ale Vechiului Regat; pe de altă parte, presiunea Uniunii Sovietice şi, respectiv, a Ungariei şi Bulgariei. Se considera ca un compromis în privinţa unităţii statului este un atac direct la adresa naţiunii române.

C.P.: Dar vulnerabilităţi în legătură cu arhitectura Legii Fundamentale de la 1923?

I.S.: Este un model parlamentar teoretic bine alcătuit, dar în realitate imperfect şi disfuncţional. Pentru că, aşa cum s-a petrecut şi înainte de Unire, şi după 1923 nu există consultări autentic libere ale poporului, iar puterea executivă, odată constituită, determină configuraţia Parlamentului şi nu invers. Şi aceasta este o diferenţă fundamentală faţă de un regim parlamentar autentic şi funcţional, unde votul determină cabinetele şi nu cabinetele determină voturile.

C.P.: Faţă de acte constituţionale de acelaşi tip din imediata noastră vecinătate sau chiar şi din Vest, cum stă Constituţia României Mari?

I.S.: Teoretic, România era un regim constituţional parlamentar apropiat de ţări parlamentare ale epocii, cum ar fi fost Franţa şi Marea Britanie sau Belgia, Olanda, monarhiile scandinave. Dar, în fapt, o comparaţie cu monarhiile constituţionale europene nu se susţine din simplul motiv că în acele state rolul monarhului este cu mult mai puţin proeminent decît în România. La noi, monarhul continuă să fie un factor decisiv, pentru că suveranul încredinţează mandatul de alcătuire a Cabinetului şi acest mandat este, de fapt, cheia către exercitarea puterii. Cît despre alte ţări, central-europene şi balcanice, aici lucrurile sînt încă şi mai complicate pentru că avem un declin autocratic foarte rapid pe care îl putem observa deja în anii 1930 în Bulgaria, în Iugoslavia, în Polonia, declin care era deja vizibil în anii 1920 în Ungaria lui Horty. Ca să nu mai vorbim de Uniunea Sovietică...

C.P.:Cum s-a făcut efectiv această Constituţie a Marii Uniri? Care a fost, să zic aşa, foaia de parcurs – în marile sale repere – a acestui document?

I.S.: Constituţia din 1923 a fost elaborată şi adoptată de un Parlament ales, care a avut şi valenţa de Adunare Constituantă. A fost opera, în întregime, a Partidului Naţional Liberal condus de Ionel Brătianu, o operă, de altfel, vehement contestată de partidele de opoziţie, Naţional şi Ţărănesc. E un proiect politic care poartă amprenta PNL. Nu s-a făcut nici un fel de referendum, pentru că aceste acte erau constituţii elaborate şi adoptate de către Parlament. Singurele plebiscite au fost cele convocate de Carol al II-lea pentru validarea Constituţiei sale autocratice şi au mai fost două adunări plebiscitare convocate de Ion Antonescu în timpul dictaturii sale.

C.P.: Vreau să adîncim puţin ideea centralismului – pe care o implică, o explică şi o impune (şi) Constituţia de la 1923. Ce este, de fapt, centralismul? Şi, legat de aceasta, fantoma lui bate spre zilele noastre, trece un secol şi bîntuie lumea de astăzi?

I.S.: Centralismul înseamnă, în primul rînd, acceptarea ideii că există o singură ordine legislativă care emană de la Bucureşti şi că autonomia administrativă locală este una mai degrabă limitată. Este un principiu care nu ar fi, în sine, periculos, dar care poate avea efecte perverse în cadrul unei ţări recent constituite. De ce spun aceasta? Pentru că în epocă au existat critici care au subliniat necesitatea existenţei unei ordini necentralizate, a unei ordini policentrice, dacă îi pot spune aşa, o ordine care să presupună un grad mai ridicat de autonomie, chiar şi politică, pentru provinciile existente.

C.P.: Şi mai concret: cum se traduce la noi centralismul după 1918-1923, ca să iau cele două borne, una istorică, a doua constituţională?

I.S.: Centralismul înseamnă, între altele, că Bucureştiul domină şi dă direcţia şi avem o sumă de prefecţi care fac aplicarea politicii în teritoriu. De fapt, este o organizare care o replică pe aceea a Franţei din epoca lui Napoleon Bonaparte, a Franţei de până la reformele administrative îndrăzneţe din anii ’80, iar în acest model, elementul fundamental este prefectul ca reprezentant al guvernului în teritoriu. Organele autonomiei locale sînt mai puţin importante decît acest reprezentant al guvernului în teritoriu. Totul vine de la Bucureşti, totul se decide la Bucureşti şi posibilitatea de a dezvolta politici adaptate cerinţelor locale este foarte redusă.

C.P.: Şi, tot în materie de design constituţional, cum sunt puterile în stat, cum relaţionează ele?

I.S.: Sigur, se menţine modelul de la 1866 – avem o putere legislativă bicamerală, o putere executivă încredinţată Regelui şi Consiliului de Miniştri. Dar, de fapt, elementul central în această arhitectură este puterea executivă, pentru că această putere este, aşa cum am sugerat şi mai înainte, cea care determină contururile puterii legislative prin manipularea electorală pe care o practică. Scenariul este simplu: ţi se încredinţează formarea cabinetului, se dizolvă Parlamentul şi se fac alegeri pe care le controlează acest cabinet. Iar şansele de a le pierde sunt aproape nule. O singură dată se întîmplă ceva care are valoarea unei excepţii care confirma această regulă – un singur cabinet nu reuşeşte să îşi cîştige propriile alegeri, Cabinetul Tătărăscu în 1937. Dar, altfel, cel care iniţiază alegerile are şi cîştig de cauză.

C.P.: Şi cea de-a treia putere? Una care nu are pregnanţă publică mare de regulă şi care are şi o presă oscilantă dar care, în sistemul de putere, este, de fapt, foarte importantă?

I.S.: Da, puterea judecătorească. În cadrul ei există şi o competenţă de control constituţional localizat la nivelul Înaltei Curţi. Checks and ballances – ca să zicem aşa – destul de fragile pe ceea ce era atunci. Democraţia constituţională de la noi era o democraţie fragilă pentru că exista, pe de o parte, un grad relativ redus de civism, o prezenţă relativ redusă a civismului, iar, pe de altă parte, proeminenţa puterii executive făcea ca partidul dominant să controleze în totalitate statul.

C.P.: Ce dihanii scot capul odată cu 1938, atunci cînd Constituţia României Mari e înlocuită?

I.S.: 1938 este punctul terminus al unei evoluţii care îşi are originile în anii 1930. Deja după restauraţia lui Carol al II-lea se făceau demersuri pentru regîndirea constituţională prin acordarea unui rol central monarhului. La 1938 nu mai putem vorbi de o monarhie constituţională, vorbim de o monarhie autoritară şi de un regim care are valenţe totalitare, pentru că este un regim care va permite şi instituirea primului partid totalitar din România, Frontul Renaşterii Naţionale.

C.P.: Şi, mai apoi?

I.S.: În primul rînd, există intervalul statului legionar şi al lui Antonescu. Un interval interesant şi tragic din mai multe perpective. În primul rînd pentru că, în particular în epoca lui Antonescu, nu mai există Parlament, dispare, şi toate puterile, cu excepţia celei judecătoreşti, sunt întrunite în persoana conducătorului statului. În al doilea rînd, problematic şi tragic, avem existenţa Holocaustului – opera de genocid pe care o întreprinde România lui Ion Antonescu. Şi cred că lucrul acesta trebuie spus foarte limpede. Statul român este un stat totalitar în perioada 1940-1944, chiar dacă lui îi lipseşte, după decapitarea partidului legionar, un partid totalitar. Ceea ce rămîne este vocaţia statului antonescian de control total asupra societăţii.

C.P.: Dar mai avem încă trei ani de viaţă – este adevărat, în condiţii speciale – pentru Constituţia României Mari...

I.S.:Este adevărat, dar detaliile fac diferenţa: e singura Constituţie din istoria noastră care stă în vigoare în două momente istorice diferite, dar pentru al doilea moment, cei trei ani 1944-1947, avem de-a face cu o repunere parţială a Constituţiei din 1923 coroborată cu Constituţia din 1866. Înaltul Decret Regal vorbeşte acolo de o repunere parţială a actului constituţional din 1923, făcînd referire şi la cel anterior, din 1866 – acesta este, tehnic şi faptic, adevărul.
Ceea ce nu se repune în vigoare sunt două capitole importante: cele referitoare la puterea legislativă şi la puterea judecătorească.
Pe de o parte, puterea legislativă continuă să fie exercitată de către guvern prin decrete-lege, iar în privinţa puterilor judecătoreşti, inamovibilitatea magistraţilor, suspendată la 1938, este suspendată în continuare. Coroborate, aceste dispoziţii înseamnă două lucuri: cel care conduce guvernul, respectiv Partidul Comunist Român după 6 martie 1945, are posibilitatea de a epura întreg aparatul administrativ şi, de asemenea, poate, tot prin epurări, să controleze puterea judecătoarească. Pentru că Ministrul Justiţiei, respectiv Lucreţiu Pătrăşcanu, are drept de acţiune disciplinară faţă de magistraţi.

C.P.: Şi apoi, după 31 decembrie, 1947, avem, cum se spune uneori, un vid constituţional?

I.S.: Nu chiar. Avem o republică populară care îşi are Constituţia în primele luni din 1948. Nu e propriu-zis un vid constituţional.

C.P.: Actul marcant, pentru noul regim, cel comunist, e 13 aprilie 1948. Cîteva luni este, strict constituţional, multă indistincţie?

I.S.:Oarecum. Trei-patru luni se stă atunci pe o preşedinţie colectivă – prezidiul Marii Adunări Naţionale. Aceasta nu ţine loc integral de Constituţie, ci de Preşedinţie. Ţine loc de şef de stat; noi avem atunci o transformare – e o transformare totalitară, nu trebuie să căutăm foarte multe subtilităţi juridice. Adunarea Deputaţilor, aleasă în noiembrie 1946, continuă să funcţioneze şi după 31 decembrie 1947, dar capitolele referitoare la Şeful de Stat sînt înlocuite de prevederile ce instituie o conducere colectivă. Una care va fi conturată mai precis şi, constituţional vorbind, va fi statuată de Constituţia din 1948.

C.P.: În fine, despre Constituţia României Mari: este aceasta un document actual sau este unul datat, care are nevoie, în mod decisiv, de contextul istoric în care ea a fost funcţională? Altfel şi mai simplu spus: care e actualitatea ei?

I.S.: Actualitatea Constituţiei din 1923 poate fi căutată în instituirea domniei legii şi a ideii de egalitate constituţională şi de bună guvernare. Este regretabil că, nici atunci cînd era în funcţiune, nu toate principiile i-au fost aplicate, dar această Constituţie rămîne un model şi un punct culminant al unei tradiţii juridice a României de Vechi Regat. În comparaţie cu contemporaneitatea sa imediată, un model decent, fără discuţie.

C.P.: Şi ea bate pînă azi, la aproape un secol?

I.S.: Este greu de spus. Pentru că ea apare într-un context unic, irepetabil – al monarhiei constituţionale din România Mare. Iar tragedia României de după 1989 nu este că nu a pus automat în funcţiune Constituţia din 1923, ci că a ratat şansa de a gândi ceva autentic democratic şi constituţional în 1990 şi 1991. Iar aceasta s-a legat de poziţia hegemonică a Frontului Salvării Naţionale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara