Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Insemnari de Livius Ciocarlie

Andrei Pleşu nu acceptă cărările ocolite pe unde să se ferească de întrebarea incomodă: cum e cu putinţă ca Iisus, iubitorul, să le vorbească în parabole oamenilor pentru ca ei să nu înţeleagă? Preferă s-o apuce pieptiş, îndreptând ascuţişul răspunsului dinspre acei bieţi oameni spre noi, cei de acum, care nu suntem disponibili să primim învăţătura. Pleşu nu este pentru un creştinism blând, moale, concesiv. Întrebarea ce i se poate pune este dacă interpretarea lui nu lipseşte de forţă scandalul potenţial al unor manifestări hristice de neînţeles şi nu slăbeşte tensiunea unor posibile întrebări fără răspuns.

Mai departe, rezolvarea vine pe calea principiului educativ al inevidenţei protectoare: Iisus îi dă omului cât poate să ducă, adică îi dă adevărul învăluit, aşa cum îi dai pruncului lapte, nu altfel de hrană, care l-ar îmbolnăvi. Textele sfinte – şi Petru, şi Pavel – confirmă, dar dacă ne întoarcem la vorbele lui Iisus – „ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă” – misterul rămâne întreg.

La lectura evangheliilor, sentimentul meu needucat, şi de aceea nesemnificativ, a fost că Iisus are o dublă – alternativă – identitate: când este cel care iubeşte şi suferă, în spiritul Noului Testament, pentru cei ce nu pot să înţeleagă (suferinţă a cărei absenţă mă izbeşte la mai toţi credincioşii actuali şcoliţi), când – rar, e adevărat – este cel care pedepseşte, veterotestamentar. De o parte, vorbe blânde, ca „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”, sau „…iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. De cealaltă, „…iar pe sluga netrebnică, aruncaţi-o întru întunericul cel mai de afară”, „Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?”, „Şi a intrat Isus în templu şi a alungat pe toţi cei care vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei”.
Este şi acesta un fel de a potoli explicativ – prin ipoteza dublei origini a personajului Iisus – scandalul, provocarea pe care o reprezintă unele manifestări ori vorbe, de neînţeles, ale Lui.

„Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa…” Nu pot să procedez hermeneutic, să caut un sens mulţumitor. Ori citesc terestru, şi resping pe cine vrea să despartă pe fiu de tată, pe fiică de mamă, ori mă cutremură nu sensul, ci forţa stranietăţii acestui fel de a vorbi.

„Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de mine.” Mereu trebuie să ţin seama de faptul că vorbele astea nu le-a spus Iisus ci le-a scris cel care i le-a atribuit. Altfel, cu niciun chip n-aş putea să admit că datoria – cuvânt şi acesta nepotrivit – de a-L iubi trebuie formulată în acest fel. Sunt fraze la care răspunsul de bun-simţ ar fi: dacă vrei să mă desparţi de mama, de fiica, de fiul meu, nici Tu nu eşti vrednic de noi. Ca să nu mai spun: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copil şi pe fraţi şi pe surori, până şi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu”. Oricât aş cunoaşte eficacitatea formulelor frapante, tot întreb: chiar nu se poate să iubeşti fără să urăşti?
„Cel ce-şi iubeşte viaţa o va pierde; dar cel ce-şi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pe cea veşnică” (Ioan). I-ar plăcea lui Dumnezeu astfel de oameni posomorâţi? Nu i-ar prefera pe unii care ştiu să se bucure? Oricum, nu-mi doresc o religie care încearcă să-mi impună un gând ca acesta, schopenhauerian.
(Când recitesc. În privinţa urii, rămân la ce spuneam. În a iubirii, cred că acum îmţeleg. Nu-i vorba de o persoană egoistă care ţi-ar cere s-o iubeşti mai mult decât pe altcineva. E vorba de credinţă, de spiritualitatea ei, superioară în ierarhia facultăţilor noastre faptului de a iubi un om.)

Andrei Pleşu spune că sensul adevărat al verbului originar nu este, de fapt, a urî. Să fie lucrul acesta în aşa măsură de trecut cu vederea încât n-ar trebui luptat cu toată energia să fie modificat în versiunile biblice româneşti? De ce să fie siliţi credincioşii români nu să urască, fiindcă nu-şi vor urî viaţa, ci să se prefacă? Iar lui Iisus nu i se face o nedreptate? Nu m-aş mulţumi cu o notă de subsol.
Chiar şi aşa, ţinând seama de cât de aspre, până la a fi exorbitante, sunt unele cerinţe ale textelor sfinte, mă întreb cum e posibil ca un credincios creştin să nu fie frământat de constatarea că, de fapt, nu e în stare să fie creştin.

E adevărat, acuza adusă stăpânului de sluga care în loc să-l fructifice păstrase cu grijă talantul este gravă: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat (nota mea)…”. Dar de aici până la „…pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” parcă este o distanţă prea mare. Să fie acesta, cu această dispoporţie între greşeală şi pedeapsă, Dumnezeul iubitor? Nu este Atotputernicul Vechiului Testament? Iar cel care rosteşte parabola să fie mielul Domnului? Nu uit, Andrei Pleşu este pentru rigoare, nu pentru blândeţe, dar…

A.P.: „Vechiul Testament confirmă, în repetate rânduri, afecţiunea Creatorului pentru poporul Său”. Sincer vorbind, n-am observat. Am observat numai că pentru Dumnezeu poporul este, într-adevăr, al Său. Sau poate a fost iubire când mama ne spunea: „Eu v-am făcut, eu vă omor”?
(Am un sentiment incomod bârfindu-l pe Dumnezeu, de parcă El ar fi scris Testamentele. E ca atunci când, într-o lectură primitivă, confunzi personaj şi autor.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara