Cu un an în urmă, la 4 octombrie 2008, se stingea la Lisabona unul din cei mai mari prozatori ai epocii post-revoluţionare portugheze, Dinis Machado. Cartea sa, Ce spune Molero, a spart toate canoanele timpului, inaugurând era noului roman portughez - şi poate chiar universal. Cert este că, după această "carte-bombă" cum a fost unanim considerată, atât în ţara sa, cât şi în numeroasele ţări unde a fost tradusă imediat după apariţie, nu s-a mai putut scrie ca înainte.
Când, în 1980, fosta Editură Univers (cea corectă!), care, în izolarea şi îngheţul intelectual în care trăiam, prin traducerile pe care le publica reuşea să deschidă ferestre spre lumea liberă ce ne era interzisă, mi-a făcut propunerea să o traduc, cu recomandarea "Citeşte-o şi vezi dacă ţi se potriveşte, pentru că nu seamănă cu nimic din ce ai tradus până acum", am rămas mai întâi perplexă, derutată, chiar speriată... Pe măsură însă ce înaintam în lectură, mă simţeam purtată parcă spre o altă lume, necunoscută dar fermecătoare, care m-a cucerit definitiv. Am tradus cartea cu o imensă bucurie (mi-am format astfel gustul şi mâna pentru viitoarele mele traduceri din Lobo Antunes!), iar ce s-a întâmplat pretutindeni s-a întâmplat şi la noi: a fost imediat îmbrăţişată de critica - atât de parcimonioasă faţă de traduceri atunci ca şi acum - astfel că, deşi ciuntită de cenzură, Ce spune Molero a suscitat mai multe cronici decât se scriseseră vreodată despre o traducere a mea.
Când am început să călătoresc în străinătate şi în Portugalia, l-am cunoscut pe autorul acestei unice cărţi (tot ce a scris ulterior nu s-a mai ridicat la nivelul lui Molero), şi l-am simţit imediat ca pe unul din marii mei prieteni, de care mă legau nebănuite afinităţi. Un vis al meu, în toţi aceşti ani, era să reeditez cartea în versiune integrală. S-a întâmplat în 2006 ("Cartea de pe noptieră", Humanitas), în mod ciudat în preajma momentului când în Portugalia se sărbătoreau, printr-o ediţie festivă şi o lansare pe măsură chiar de ziua autorului, 30 de ani de la prima apariţie.
De atunci am mai tradus mulţi scriitori portughezi. Pe toţi i-am cunoscut şi mi-au rămas prieteni. Toţi trăiesc şi îi revăd deseori, când merg în Portugalia. Dar am ajuns la vârsta când rândurile prietenilor încep să se rărească. Primul dintre ei, Dinis Machado, s-a grăbit să plece, în 2008. I-am dedicat atunci un mic text publicat la Lisabona, pe care doresc să îl prezint şi cititorilor români ai lui Molero, la un an de la dispariţia "părintelui" său. Adaug şi un text al autorului (inedit în română) despre propria lui relaţie cu moartea celor din jur. Textul, apărut în culegerea de eseuri Redută aproape finală (Lisabona, Bertrand, 1989), în pofida temei, prin cuceritoarea sa francheţe ni-l face parcă mai viu.
Elegie pentru Dinis...
În 1991, eram o bursieră săracă la Lisabona. Venită dintr-o ţară ruinată de aproape o jumătate de secol de dictatură, fără posibilitatea de a schimba bani româneşti pe devize, a trebuit să trăiesc şase luni doar din bursa oferită de Fundaţia Calouste Gulbenkian. Dar acest lucru era compensat de euforia libertăţii.
În România lucrasem deja de peste două decenii traducând literatură portugheză, în special clasici (Eça de Queiroz, Herculano, Garrett, Fernăo Mendes Pinto etc.). Făceam asta din pasiune, dar şi ca să mă apăr de şomaj şi de marginalizare, veşnic ameninţată de un trecut politiceşte "nesănătos". Graţie deschiderii întâlnite pe lângă conducerea Fundaţiei Gulbenkian (Pedro Tamen, Ana Hatherly, Casimiro de Brito) şi Pen-Clubul portughez, am cunoscut mulţi scriitori în timpul acelor şase luni. Printre ei, pe Dinis Machado, al cărui Ce spune Molero îl tradusesem în 1981, cu un mare succes de public (din păcate, şi cu destul de multe tăieturi operate de atotputernica şi anticulturala cenzură, lucru pe care am reuşit să-l corectez abia în 2006, reeditând o versiune integrală a cărţii).
În 1991, am simţit că Dinis era cel mai sărac dintre toţi scriitorii portughezi cunoscuţi. Dar el a fost singurul care m-a întrebat dacă nu aveam nevoie de bani... Mi-a făcut rost de o mică slujbă la Editura Bertrand, renunţând, el, în favoarea mea, la o parte din propriul său mijloc de subzistenţă. Aş putea oare vreodată să uit asta?
Îl vedeam, cu Dulce (soţia lui, n.m.), în micul lor apartament, aproape de fiecare dată când mergeam la Lisabona. Telefonam: "Pot să vorbesc cu Molero? Sunt o admiratoare de departe..." Odată Dinis însuşi a pregătit o cină fantastică... Aveam impresia că îmi reîntâlnisem fratele, mort demult la 25 de ani. Erau de aceeaşi vârstă.
Am avut norocul să fiu prezentă la aniversarea lui şi a lui Molero, la Teatrul Tivoli, în martie 2007. El era mulţumit, surâzător, emoţionat. Aşa l-am văzut ultima oară pe fratele meu Dinis Machado.
