Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
In memoriam, Ovidiu Maitec - Contradicţiile materiei de Pavel Şuşară

La numai cîteva zile după stingerea din viaţă a lui Ion Nicodim, tot la Paris şi tot neaşteptat, ne-a părăsit şi Ovidiu Maitec. în pofida dispariţiei sale fizice, abuzive şi premature ori la ce vîrstă ar avea ea loc, sculptorul rămîne aici, în lumea nemijlocită şi în istorie, iar lucrările sale provoacă şi se manifestă ca şi pînă acum. La întrebarea simplă şi legitimă, cine este Ovidiu Maitec, un răspuns provizoriu şi sumar ar fi cam acesta, evident, la timpul prezent: Ovidiu Maitec, prin chiar natura genului artistic pe care îl ilustrează şi a limbajului său specific, este un un om al materiei, un exponent al manualităţii şi al gestului aşezat sub orizontul lumii diurne. Un maestru al lemnului, dar, la rigoare, şi al bronzului, adică un cioplitor şi un modelator în aceeaşi măsură, el lucrează, oarecum, cu materialul clientului, altfel spus cu elemente obiective, cu exteriorităţi ale realului. Formele lui, derivate din stocul de imagini curente, se istoricizează simultan cu exprimarea, nu numai ca o consecinţă a exprimării înseşi, ci şi prin funcţia lor fatală de comentariu asupra unui univers controlat. Tronul, Cubul, Poarta, Pasărea, Stîlpul, Zidul, Radarul, Containerul, Banca, Arcul de triumf, Sarcofagul, Aripile, Îngerul, ca teme recurente, dar şi întregul său registru de forme, trimit nemijlocit spre o lume cu morfologii aşezate, puternice şi recognoscibile, care dau de multe ori senzaţia ciudată că artistul nu inventează, că imaginaţia sa refuză consemnele mobilizării şi că totul se rezumă la o anumită ordine prestabilită. Artist al memoriei, al reactivării unor imense depozite de forme confirmate, Maitec pare un executor testamentar şi un exponent al multor generaţii a căror existenţă nu a dobîndit niciodată funcţii contemplative şi simbolice. Sculptorul vine acum să răzbune toate infirmităţile unei istorii anonime, mutînd accentul de pe funcţii pierdute, erodate sau numai limitate, pe frumuseţea proporţiilor, pe discursul elaborării, pe sonoritatea materiei, pe muzica ritmurilor şi pe majestuozitatea arhitecturii. Cu gîndirea sa consecventă şi sobră, Maitec nu adaugă nimic susceptibil de a proveni dintr-un alt registru decît acela în care forma se exprimă prin însăşi energia interioară a suportului material. Lemnul îşi trăieşte, astfel, vocaţia lui ascensională, voinţa stihială către imponderabilitate, în dublul său regim de opacitate şi de transparenţă, de plin şi de gol, de consistenţă şi de turbulenţă a eterului. Împărţit între lumea newtoniană, aceea a masei supuse acţiunii gravitaţionale, şi între cea einsteiniană, aceea care supune timpul şi redefineşte spaţiul prin atributul deplasării, Maitec repertoriază doar acele forme care sunt egal distribuite în cele două orizonturi şi a căror stabilitate este tocmai consecinţa anulărilor reciproce. Această perspectivă duală nu este, însă, doar o componentă a viziunii sale de ansamblu, a filosofiei sale implicite, ci şi una a construcţiei propriu-zise şi chiar a abordării tehnice. Aşadar, dincolo de binomul fundamental agravitaţie/ascensiune, acela care ţine de un anumit principiu mental, sculptorul supune unui partaj explicit fiecare obiect în parte, aşezîn­du-l fie în plină tensiune opacitate/transparenţă - cazul lucrărilor din ciclul Radar, Poartă, Turn etc. -, fie în aceea, la fel de puternică, născută la intersecţia exteriorului cu interiorul - cazul Containerelor, al Sarcofagelor, al Arcului de triumf etc. Iar acestă dualitate merge şi mai departe, regăsindu-se în fiecare obiect în funcţie de natura acestuia, sub forma distribuirii egale a interesului între volum şi suprafaţă. Dacă, în mod absolut, Maitec poate fi socotit unul dintre cei mai puternici creatori de volume, alături de George Apostu, din întreaga noastră sculptură, creatori de volume în sine, dincolo de orice epică a formei, nici suprafaţa nu este scăpată de sub control sau tratată ca o realitate secundă. Ea este perfect integrată volumului şi nu subordonată lui, iar consecinţa acestei integrări poate fi percepută chiar prin raportarea la ea ca la o realitate unică. În ciuda proporţiilor monumentale, a masivităţii construcţiei şi a unui gen de frigiditate pe care o determină o anumită distanţă impusă privirii, obiectele lui Maitec sunt extrem de calde şi de senzuale, dacă relaţia devine una apropiată sau chiar tactilă. Fie prin actul implicit al cioplirii, fie printr-o intervenţie explicită, suprafaţa iese permanent din capcana monotoniei, devenind funcţie a interiorităţii volumului şi nicidecum periferie şi contur. Acum, la începutul primăverii, Ovidiu Maitec a evadat doar din suprafaţa existeneţei acesteia, retrăgîndu-se definitiv în lumea esenţelor, a formelor fundamentale, pe care a cercetat-o fără odihnă întreaga sa viaţă. Dumnezeu să-l odihnească!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara