Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Henri Matisse – ultimii ani de Edward Sava

La sfârşit de 2014, două expoziţii londoneze dedicate operei târzii a lui Rembrandt şi respectiv Turner, o altă manifestare la Muzeul de Arte Frumoase din Boston consacrată prezenţei lui Goya în colecţiile americane şi, în fine, o expoziţie la Muzeul Metropolitan care reuneşte portretele pe care Cézanne le-a făcut de-a lungul timpului soţiei sale demonstrează fără tăgadă cum aceşti artişti şi-au păstrat inventivitatea în anii senectuţ ii.
Există multe alte exemple în istoria artei occidentale, de la Tiţian la Monet. Sunt însă puţini cei care, târziu în cariera lor, au adoptat acele noi mijloace de exprimare care să le permită deschiderea unui capitol inedit şi semnificativ al evoluţiei lor artistice... Proteicul Picasso şi-a descoperit, în ani petrecuţi la Vallauris, o adevărată pasiune pentru ceramică... Degas, pentru un anume proces de obţinere a gravurilor numit monotip... Matisse, pentru decupaje din hârtie colorată.
O fabuloasă expoziţie dedicată creaţiei lui Matisse din ultimii săi ani, văzută mai întâi la Tate Modern din Londra – unde a depăşit toate recordurile de vizitatori – este acum la Muzeul de Artă Modernă din New York.
Este o bucurie să vezi ce senzaţie de eliberare radiază aceste lucrări concepute după ce, în 1941, în urma unei operaţii de cancer abdominal, Matisse este silit să se deplaseze pentru restul vieţii cu ajutorul unui cărucior. Nevoit să renunţe la actul de a picta, devenit prea dificil şi obositor, artistul înlocuieşte penelul cu o pereche de foarfeci de croitorie – există în expoziţie un scurt film care-l arată în plin proces creator – tăind felurite forme din hârtia pictată în guaşă de asistenţii săi. Încântat de ceea ce descoperă, de posibilitatea de a depăşi limitele pe care o ramă, un cadru, le impuneau picturii, va continua să exploreze această lume a decupajelor vreme de aproape două decenii, până la moarte (1954). Creează o lume nestatornică, un univers fluid – mici pete din hârtie colorată fluturând în adierea brizei, iniţial prinse în ace şi mereu deplasate pe pereţii unor apartamente din Nisa, Vence sau Paris – de un farmec cu totul special. „Doar ceea ce am creat după boală reprezintă a doua mea viaţă, adevăratul meu eu” – declara Matisse poate exagerând.
Ideea decupajelor nu a apărut brusc în 1941. Artistul a pictat încă din anii fovismului naturi moarte cu componente distincte, plutind pe o suprafaţă „inertă”, „Natură moartă cu fructe şi flori” (1906) din colecţia institutului londonez Courtauld fiind un exemplu la fel de bun ca oricare altul. Matisse a folosit explicit decupajele încă de la începutul anilor ’1930 ca studii pregătitoare pentru pictura murală „Dansul” amplasată la parterul vilei din Merion a faimosului colecţionar american Alfred Barnes. Primul exemplu inclus în expoziţie este Cuplu dansând (1937-38), un studiu pentru cortina baletului Roşu si negru de Léonide Massine. Tehnica devine o preocupare predominantă atunci când, la sugestia lui Tériade, concepe volumul Jazz publicat în 1947- 1948. Ciclul celor douăzeci de prototipuri, majoritatea cu teme legate de lumea circului, a fost reprodus adesea şi este foarte cunoscut. Dar, a vedea în expoziţie lucrările originale, urmele concrete de foarfecă şi lipici, este cu totul altceva decât pot să-ţi ofere litografii în culori îndoielnice. Nu degeaba spunea Walter Benjamin că o operă de artă are o „aură” care lipseşte reproducerilor…
„Am ajuns la decupaje pentru a lega desenul şi culoarea într-o singură mişcare” – afirma Matisse la un moment dat. Sau, altă dată: „a tăia direct în culoare îmi aminteşte de dalta sculptorului”… Adevărul este că uşurinţa cu care te apropii de decupajele lui Matisse tinde să ascundă două trăsături esenţiale ale acestora. Pe de o parte, caracterul lor experimental, extraordinara lor originalitate: desen, pictură, sculptură sunt componente inseparabile ale unui tot unitar în care yin-ul fragmentelor colorate este la fel de important ca şi yangul golurilor, suprafeţei pe care sunt amplasate. Fără ajutorul umbrelor şi haşurilor, artistul obţine iluzia profunzimii doar din jocuri de culori şi de forme... Pe de alta, impresia de realizare facilă ascunde un extraordinar efort creator. Aşa cum atestă zecile de urmele de ac de pe marginile modelelor, decupajele n-au fost rezultatul unei „viziuni” prealabile ci al unui număr nesfârşit de încercări succesive de a aranja micile fragmente de hârtie colorată într-un întreg semnificativ. Un exemplu extraordinar în acest sens îl reprezintă cele patru variante alăturate ale compoziţiei Nud albastru (1952), ecou, după jumătate de veac, al tabloului Nud albastru. Amintire din Biskra care l-a şocat atâta pe Picasso prin „noutatea” lui. Lucrările nu vorbesc doar despre perseverenţa cu care Matisse şi-a urmărit viziunea creatoare. Comparându-le cu cele patru basoreliefuri intitulate Spatele (1908-1931) – aflate în colecţia permanentă a muzeului – ai dovada că, dincolo de diferenţele dintre efemeritatea hârtiei colorate şi masiva permanenţă a bronzului, decupajele lui Matisse nu reprezintă doar un nou început ci şi continuarea unor preocupări de o viaţă ale artistului de a reduce formele la esenţial.
Cele patru trupuri sunt înconjurate de alte lucrări – Acrobaţi, Femeie cu amforă, Nud albastru în picioare – decupate din hârtie de aceeaşi culoare marină. Alte siluete albastre, înotând sau plonjând în apă, apar în sala alăturată. Aici a fost amplasată, în toată splendoarea ei reconstituită, friza intitulată Piscina (1952), provenind din apartamentul din Nisa al pictorului şi neexpusă public din 1993. Descoperirea, în decursul unei îndelungi şi meticuloase restaurări a acestei lucrări majore, a unor noi detalii despre procesul de creaţie al decupajelor a constituit, se pare, principalul imbold în organizarea expoziţiei de faţă.
Mai mult decât prea lăudatul ansamblu ornamental pentru capela din Vence, grupul acestor compoziţii dominate de albastru reprezintă punctul culminant al expoziţiei. Ele demonstrează modul în care orice tendinţă a artistului de a aluneca în „decorativ” – în sensul peiorativ de facil şi previzibil – este contrabalansată de impulsul de a inova, fie distilând referiri la lumea fizică în forme abstracte („Melcul”) fie utilizând tehnici noi în care Matisse „modelează” formele de hârtie precum un sculptor în lut, care adăugă şi înlătură volume.
Actuala expoziţie Matisse de la MoMA este caracterizată de o vitalitate exuberantă care este cu atât mai remarcabilă cu cât ştii în ce condiţii dificile au fost compuse toate aceste lucrări. Culori şi motive migrează de la o compoziţie la următoarea, alunecă dintr-o sală în alta dându-ţi senzaţia unei grădini edenice în a cărei capcană fermecată eşti prins fără scăpare… Mai puţin misterioase decât cerurile înstelate ale lui Miró, mai puţin ludice decât mobilele lui Calder, decupajele lui Matisse sunt născute din aceeaşi nemaipomenită bucurie de a trăi, din aceeaşi sensibilitate arcadiană sub semnul căreia stă întreaga sa operă. Nu degeaba Le Bonheur de vivre, tabloul pictat în perioada fovismului, este, din multe puncte de vedere, o lucrare definitorie pentru moştenirea lui Matisse. A privi decupajele doar ca o desprindere în zbor din lanţurile infirmităţii fizice reprezintă o limitare severă a mesajului lor.
Întâmplător, în aceeaşi săptămână în care am intrat pentru prima oară în expoziţia Matisse de la MoMA, am văzut la Lincoln Center un spectacol în care Basil Twist – un magician care insuflă viaţă marionetelor şi, mai recent, un „coregraf” care foloseşte nu trupuri ci pânze din mătase, fum, lumină, culoare pentru a modela mişcarea – a pus în scenă Sărbătoarea primăverii de Stravinski, o muzică foarte apropiată de spiritul fovismului. În final, înainte de un întuneric deplin, un fragment de pânză albă zboară dinspre scenă către public. M-am gândit, nu o singură dată în acea seară, la sufletul lui Matisse.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara