Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Fugi şi lipsa bisurilor de Valentina Sandu-Dediu

După „Preludiul” la care mă refeream în articolul de săptămâna trecută nu am întârziat să descopăr „Fuga” propriu-zisă, ba chiar două: în finalul acelei sonate târzii de Beethoven, Hammerklavier op. 106, pe care Murray Perahia o include adeseori în programele sale de recital, şi ca sfârşit al Variaţiunilor op.10, pe o temă de Frank Bridge de Benjamin Britten, descoperite de publicul românesc graţie lui Sir Simon Rattle.

Reverenţă în faţa perfecţiunii: Murray Perahia

În prima parte a recitalului lui Perahia de la Ateneu (5 septembrie), Sonatei nr.31, în la bemol major, şi Variaţiunilor în fa minor de Joseph Haydn li se adaugă o Baladă, trei Intermezzi şi un Capriccio de Brahms. Claritatea cu care pianistul decupează fiecare temă şi nuanţă haydniană, energia ritmică, farmecul volutelor şi coerenţa neostentativă a ideilor formale corespund, pentru mine, perfecţiunii clasice. Sunt, de obicei, inamica etichetelor stilului „corect” de a cânta. Cine ne spune, ce tratat scris sau nescris ne indică idealul de a interpreta muzica „clasică”? Care frazare şi pauză infinitezimală (ca semne de punctuaţie în forma muzicală) pot fi definite în cuvinte, pentru un scop pedagogic sau analitic? Evident, nu există aşa ceva; în cazul lui Perahia, însă, cântatul său la pian devine „tratatul”. Mie mi se pare imposibil ca cineva să redea mai bine acele pagini de Haydn: altfel – poate; excentric, seducător, palpitant – eventual; dar nu mai bine! Şi în cazul partiturilor lui Brahms am aceeaşi senzaţie, acolo unde romantismul nu părăseşte de tot balanţa clasică dezvăluindu-şi efuziunile sentimentale. Sunetul lui Perahia – în întreg repertoriul clasico-romantic pe care-l abordează exclusiv – mă face o dată în plus să fiu sigură de perfecţiune. Niciodată sonoritatea amplă, puternică, dramatică nu lasă vreo duritate să scape, iar contrastele de nuanţe sunt gradate şi minuţios gândite, în concordanţă cu arcuirea fiecărei fraze, cu un scop timbral. Doar astfel sunetul pianistic – abia audibil, dar distinct în pianissimo, generos şi cald în nuanţele puternice – degajă emoţie, provoacă fiori şi admiraţie.

Concentrarea extraordinară din faţa claviaturii îl transformă pe pianist în translatorul ideal al discursului abstract, intelectual (pe alocuri de-a dreptul indigest) al lui Beethoven în Hammerklavier. Muzica nu se mai bazează aici pe inspiraţie melodică sau armonică, ci pe meditaţie, pe sofisticare structurală. Nimic mai dificil pentru un interpret decât să susţină îndeosebi Adagio-ul şi finalul, acea Fugă con alcune licenze, pe care Igor Stravinski o numea, pe bună dreptate, inepuizabilă şi epuizantă. Uluitoarea putere a lui Perahia de a urmări firul meditaţiilor beethoveniene, de a clădi un edificiu prin logica înlănţuirii de cărămizi sonore complicat alcătuite nu a fost tulburată (cel puţin nu aparent) de neaşteptatele efecte de percuţie, venite stânjenitor prin zidurile Ateneului din Piaţa de afară. Mă întreb (inutil, desigur) dacă protestele concertate ale auditorilor ieşiţi apoi de la Ateneu – imediat simţite în presă şi pe reţelele de socializare – au afectat în vreun fel pe organizatorii festivalului Folk You!

Berliner Philharmoniker şi Sir Simon Rattle: obişnuinţa perfecţiunii

Scriam săptămâna trecută că Sarah Chang şi-a dezamăgit publicul românesc prin faptul că nu a oferit un bis. Violonista nu fusese, de altminteri, în forma ei optimă în Concertul de Sibelius dar, înainte de a ne grăbi să o punem la zid, să nu uităm că şi cele mai mari nume ale solisticii mondiale au probleme – cu somnul, cu emoţiile, cu concentrarea. Nici Murray Perahia nu a bisat. Publicul, unanim indignat din cauza zgomotului provocat de folkiştii de lângă Ateneu, a dat vina pe aceştia. Dar oare, dacă incidentul cu pricina nu s-ar fi produs, ar fi putut alege Perahia vreun bis potrivit după Hammerklavier?

Aşa cum această pagină beethoveniană nu mai lasă loc la nimic după ea, în afara reflecţiei la care te obligă, la fel şi Simfonia a IV-a de Şostakovici te copleşeşte fără drept de replică. Mesajul te năuceşte, îţi trebuie timp de gândire şi, chiar dacă ţi-ai fi dorit să asculţi în Sala Palatului pe Berliner Philharmoniker şi pe Simon Rattle la nesfârşit, le eşti mai degrabă recunoscător că nu au dat bis. Ce să mai fi cântat după valurile zguduitoare, tragice şi groteşti, ale simfoniei lui Şostakovici? Nu e o muzică des auzită – la noi chiar deloc – şi nici una uşor de digerat, ca sora ei ceva mai mare, Simfonia a V-a (cu marşuri antrenante şi percuţie fulminantă). Ba e de-a dreptul avangardistă, în sensul disonanţelor dure şi al lipsei de farmec melodic. Dar câtă forţă degajă compozitorul de nici 30 de ani, care a „greşit” aici depărtându-se nepermis de mult de linia realismului socialist!

Simon Rattle – ca întotdeauna briliant în alegerea programelor şi diversificarea repertorială – pune practic alături, în acest concert (din 3 septembrie) două muzici contemporane. Putem arunca o privire spre cum se compunea în Anglia şi în U.R.S.S. în anii 1936-37. Tânărul Benjamin Britten câştigă notorietate cu Variaţiunile op.10 pe o temă de Frank Bridge, o succesiune de piese de caracter, rafinat instrumentate pentru orchestră de coarde de o mână de maestru. Dmitri Şostakovici, cu şapte-opt ani mai în vârstă, era deja celebru în spaţiul sovietic, şi primeşte o lovitură de proporţii în timpul repetiţiilor cu a sa a IV-a Simfonie. Lucrarea va fi interzisă şi criticată aspru pentru formalism, imoralitate, confuzie. În ambele cazuri, profunzimea şi modernitatea partiturilor plasează autorii lor – pe Britten şi pe Şostakovici – în fruntea compoziţiei europene. Mai există însă o condiţie a succesului componistic: interpretarea.

Din nou (şi cu autentică părere de rău pentru stilul astfel banalizat şi repetitiv al cronicarului) trebuie să pomenesc perfecţiunea. Berliner Philharmoniker înseamnă excelenţa solistică a membrilor orchestrei, pusă în slujba ansamblului. Cu Simon Rattle la pupitru, auzi nu doar liniile muzicale în desfăşurarea lor temporală, acelea pe care trebuie să le percepi şi pe care (ca muzician) le ştiai mai mult sau mai puţin din partitură; auzi în plus tot felul de „liniuţe”, sunete care erau tot acolo, în partitură, dar pe care nu le descoperiseşi. Înveţi magistrala lecţie a „fidelităţii” faţă de ceea ce a scris compozitorul: nu doar respectarea conştiincioasă a notelor, ci plasarea lor cu sens în angrenajul perfect, pentru a imagina situaţii şi personaje. Toată această ţesătură, odată minuţios lucrată, devine instrumentul unei anume expresii: umor, vitalitate, lirism, exuberanţă în paginile lui Britten; ironie tragică şi monumentalitate, reflexe descinse parcă din Maestrul şi Margareta de Bulgakov la Şostakovici.

Nu-mi pot imagina cum va arăta noua epocă a Filarmonicii din Berlin, care în 2018 schimbă bagheta lui Rattle cu cea a lui Kirill Petrenko. Va avea loc, fără doar şi poate, aşa cum trebuie, o redefinire a celui mai faimos ansamblu orchestral din lume, care a arătat că ştie să aleagă atunci când l-a invitat pe Sir Simon, în 2002, să preia conducerea, şi i-a prelungit şederea în Berlin cât de mult posibil. De atunci, îmbogăţirea repertoriului cu lucrări moderne şi contemporane, lărgirea spectrului de audienţe prin spaţii de concert neconvenţionale şi proiecte educative sunt succesele cel mai des invocate. Personalitatea fabuloasă a dirijorului englez va modela în continuare London Symphony Orchestra, în maniera-i caracteristică, sclipitor de inteligentă, imprevizibilă şi fermecătoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara