Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
frivolităţi târzii de Marius Miheţ

Constantin Stoiciu, Aroma păcatului divin, Cuvânt însoţ itor de Ioan Holban, Iaşi, Editura Junimea, 2016, 368 pag.

i-a lipsit un dram de noroc lui Constantin Stoiciu. Să spunem repede că fostul redactor de la România literară şi „Contemporanul”, omul talentat din industria cinematografică românească de până la finele anilor şaptezeci, şi-a petrecut viaţa ca un scenariu de film. După 35 de ani de exil canadian, premiatul la Cannes din 1967 (pentru scenariu) rămâne pentru cititorul român mai degrabă un discret - ca să nu zic un cvasinecunoscut. Deşi, la vremea debutului literar, Constantin Stoiciu impresionează. Stilul lui are întotdeauna vitalitate, iar imaginarul esenţial nu duce lipsă de prospeţime. După cum ansamblul cinematografic expune ficţiunile scrise. Toate datele îl indicau un candidat serios la viaţa tihnită, de succes.

De mult mai mare interes se anunţă activitatea din exilul imediat. Ironia devine satiră, echilibrul alunecă în vehemenţă. La aproape 80 de ani, autorul nu mai face concesii. Priveşte deopotrivă viaţa şi ficţiunea cu densitate critică.

În tot ce scrie, Constantin Stoiciu ţine la contactul preliminar cu un cititor ideal. Avertismente, prologuri ale autorului, motto-uri expresive întâmpină adeseori cititorul. În Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap (2014) găsim chiar un triplu avertisment. Autobiografic, ficţional şi intertextual. Autorul diluează ghinionul din viaţa reală în personajul Timotei, moştenitorul unei averi ce-l obligă să participe brusc la alt statut social. Fără succes. Urmează satira lumii româneşti postdecembriste, cu tipologii arhicunoscute. Liniile simbolice sunt îngroşate până cedează, relaţiile inter şi intratextuale fermentau strategic. Căci pentru Constantin Stoiciu nu există deznodământ fericit în România capitalistă. Dramele intense, trădările şi jocurile duble sunt la ordinea zilei. Nu lipseşte jucătorul mereu activ, Securitatea – întreţinută prin interpuş i neocapitalişti, nu mai puţini ingenioşi şi capabili să răstoarne ordinea imaginaţiei sociale.

întotdeauna în proza lui Constantin Stoiciu un suprapersonaj veghează în aşteptare: singurătatea. Scriitorul româno-canadian aglomerează cu migală o lume cu unicul scop de-a o goli brusc. Pentru a face loc singurătăţii. Constantin Stoiciu se ambiţionează să scrie o cronică a României într-un postcomunism relativ, căci legăturile cu trecutul sunt mai insidioase decât ne-am imaginat. Lumea unei imposturi cumplite, generalizate – căci nu altfel este ţara pe care Constantin Stoiciu o analizează meticulos de la depărtare. Dacă însă Timotei se autoexclude din smintirea ei, Angelo – protagonistul celui mai recent roman al autorului, Aroma păcatului divin – parcurge trei nivele de semnificaţie fără legătură directă cu cercurile unui infern social-caricatural (cum citeam în romanul precedent). De astă dată, Constantin Stoiciu scrie cronica purgatorială „la zi” a lumii româneşti, având doar nevoie de un intrus. Iar Angelo, agentul de succes al poliţelor de viaţă din străinătate, se trezeşte el însuşi folosit de noul sistem românesc. Expatul cu gânduri de erou angelic devine clovnul societăţii.

Cele trei niveluri de semnificaţie ale romanului Aroma păcatului divin au tot atâtea prelungiri parabolice şi satirice.

La primul nivel, Constantin Stoiciu introduce istoria unui erotoman. De fapt, un Don Juan cu pretenţii de Casanova aflat la vârsta critică a maturităţii, cu evidente – şi dezolante – episoade de andropauză. Repatrierea, temporară, din Canada, are un prim scop formal: revederea Simonei, fiica rezultată dintr-o căsnicie neclară, cu sentimente nerevendicate până la capăt. Camelia şi Angelo se despart din ambiţie, nu din incompatibilitate. Le vor urma impreciziile Simona şi Theo, logodnicul.

Toţi eroii lui Constantin Stoiciu sunt căutătorii unui sens secund pe căi diferite. Pentru ca la final să descopere că dependenţa de celălalt depăşeşte escala impetuoasă a tinereţii. Psihologia de cuplu în proza lui Stoiciu mizează peocolurile necesare. Din care dramele mici şi mari nu lipsesc. Sunt obligatorii.

La un alt nivel, romanul erotic lasă loc celui social. Cu lumea românească reconstituită prin biografii concentrate ale protagoniştilor, de dinainte şi de după 1989. Fauna Bucureştiului, dar şi psihologia colectivă sunt preocupări statornice ale autorului. Îl atrage „voluptatea balcanică” a locului, unde convieţuiesc, la diverse temperaturi, personaje din trecutul comunist şi altele, reinventate, dar cu fidelitatea agăţată în epoca trecută.

în fine, la al treilea nivel, romanul politic ocupă întregul imaginar. Acesta deturnează atenţia de la vânătoarea erotică, ezitantă, a eroului, şi îl transformă, printr-o ironie a sorţii, în sosia unui comic dispărut din memoria colectivă, dar reactivat ca travestit mediatic. Gestul lui, mai degrabă întâmplător decât umanist, coagulează reacţii ce duc chiar la căderea Guvernului. Nu mai e „Colectiv” aici, dar uciderea unui câine e pretextul revoltelor sociale cu schimbări nu greu de recunoscut. Reapariţia unui comic-disident (ce parodia cuplul dictatorilor) îl transformă brusc într-un Mesia al momentului – manipulat eficient de Securitatea revopsită.

Un personaj obişnuit să organizeze din umbră mersul istoriei este anchetatorul Petrulea – cu implicaţii până la procesul Ceauşeştilor, deghizat după Revoluţie în notar public. Teoriile prietenului-psiholog al lui Angelo virează întotdeauna spre erotomanie: dominantă în roman este ideea că păcatul, prin memoria trupului femeii, de la începutul timpului, e definitiv. Amintirea bărbatului nu e nici socială, nici ideologie, creaţie sau orice altceva. Cât memoria căderii în trup, reactivată cu fiece nouă aromă feminină „de păcat divin”. Trebuie spus că memoria funcţionează proustian în roman doar cu privire la colecţia de Eve. Nimic substanţial, însă. Doar capricii cu senzaţia pasagerului. A provizoratului comod. Fără interogaţii. Numai finalul schimbă greutăţile simbolice: bătrâneţea trupului întinereşte vechile pasiuni.

Angelo al lui Stoiciu aparţine stirpei lui Barbarius, protagonistul lui Constantin Ţoiu.

Aşa cum spune şi titlul, Aroma păcatului divin este romanul unui prizonier al femeilor, nevindecat de amintiri colecţionate vicios. „O carte a eşecurilor”, cum bine observă Ioan Holban în Prefaţă. Constantin Stoiciu construieşte alternativ două universuri. Unul al trecutului lascivităţii şi al crimelor pasionale şi un prezent în care triunghiurile amoroase confirmă un fel de beatificare caricaturală a protagonistului. În prezentul erotic şi politic, consilierul de Stat Adigabi Clăpătescu, ameţit de megalomanie, împarte cu Angelo pe Carmen. Cum procedase pe vremuri şi cu Anemona, alături de pictorul Virgil Repan – stabilind, totodată, adversităţi de dominaţie între maestru şi ucenic. Dublate de intrigi poliţiste, labirinturile erotice au şi excesele lor, nu mai puţin scandaloase. De pildă, libertinul Petrulea creşte o Lolită („Gioconda Balcanilor”), asigurându-şi noua captivitate a simţurilor.

Îngerul hazardului, cum se prezintă Angelo, crede mai mult decât în iubire în predestinarea celui care, întors după aproape 40 de ani de exil, va da o şansă istoriei autentice. Din vehicul providenţial, el se trezeşte, cum spuneam, marionetă a Securităţii – ghidată de generalul Sorinel. Erou fără voie, sacrificat parodic, Angelo produce în final încurcătura (simbolică) ştiută: anume că istoria rămâne o iluzie ontologică. Căderea în trup de altădată a colecţionarului de arome trupeşti se încheie cu altă cădere în istorie: a îngerului prăbuşit în infernul bucureştean al tranziţiei.

singura viaţă în proza lui Constantin Stoiciu este cea amoroasă. Confundarea lui Angelo cu Celălalt, comicul Mimi de altădată, are valabilitate într-un singur sens: psihologia românilor, cum spune Petrulea, este una de imitatori, iar „maimuţăreala e singura noastră originalitate”. Având în centru „prototipul bărbatului român din vremurile trecute”, spectacolul necesar se montează în mijlocul hazardului. „Nu există nimic care să nu fie politic” (Passolini) şi reinterpretarea lui Constantin Stoiciu – „sexul este o chestiune politică” – vor fi devansate de teoria spectacolului ca specific românesc, singurul care urneşte istoria în direcţia agreată, nicidecum naturală.

Constantin Stoiciu ramifică intrigile şi nucleele amoroase direct proporţional cu cele detectivistice. În Aroma păcatului divin, suspansul dispariţiei, al morţii şi regăsirii unei iubiri amânate se amestecă în pasta unui prezent caleidoscopic. Recuzita este multietajată alegoric. Căci poveştile întretăiate în roman tolerează unica realitate, permanent reînviată: frivolitatea. Nimeni şi nimic nu i se sustrage; iar totul stă sub influenţa miresmelor – un motiv, de altfel, recurent în proza lui Constantin Stoiciu. Farmecul scriiturii lui Constantin Stoiciu vine din felul cum ficţiunea iubirii provoacă verosimilul social şi invers: contagiunea ficţiunii sociale recuperează adevărul erotic.

Thriller politic şi amoros, căutare asiduă a istoriei vii şi a păcatului autentic, Aroma păcatului divin este o parabolă a căderii vechi în istoria nouă. Constantin Stoiciu posedă extraordinare intuiţii polemice într-un singur labirint uman.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara