Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
freatic, estetic, mistic de Sorin Lavric

Lorena Stuparu, Simbol şi recunoaş tere la Mircea Eliade. Semnificaţii religioase, politice şi estetice, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Interna- ţionale „Ion I. C. Brătianu“, Bucureşti, 2017, 274 pag.

o carte are sens numai dacă, citind-o, te regăseşti în ea, şi aşa se întîmplă cu volumul Lorenei Stuparu, la origine o teză de doctorat despre teoria simbolului în gîndirea lui Mircea Eliade. Străbă- tînd-o, m-a izbit gradul de regres în care „omul modern“ (un eufemism pentru insul sterp a cărui minte a fost netezită de pecinginea mediatică) se complace în comparaţie cu modul de trăire pe care Eliade, un adept înrăit al ideii că viaţa are rost numai sub adierea sacrului, îl propune în opera sa. De aceea, în tomul Lorenei Stuparu te regăseşti sub forma unei umilinţe: îţi dai seama cît de jos ai ajuns faţă de exigenţa de la înălţimea căreia Eliade judecă destinului uman.

Regresul stă în pierderea unui tip de sensibilitate pe care îl putem numi lapidar „simţul sacrului“. Este ca alterarea al cărei deznodămînt stă în ştergerea unui fel de a te bucura de amănunte: ochiul alunecă peste lucruri fără a mai avea puterea de a le distinge emanaţiile subtile, iar atenţia, pierzîndu-şi prospeţimea, se reduce la pîlnia cinică a judecăţii pragmatice. Şi astfel, în locul unor elemente care mocnesc de forţe ascunse, te întîmpină evantaiul inert al unor obiecte pe care le judeci sec, cu un licăr pragmatic-pecuniar. Rezultatul e o sleire lăuntrică prin împuţinarea atenţiei pe care o dăruieşti lumii. Te uiţi în jur şi nu mai tresari, căci peste minte s-a depus cocleala rece a interesului. Nici o surpriză ivită din ruperea rutinei nu mai are darul de a-ţi stîrni luareaaminte.

La gîndul coclelii insolente ajungi urmărind cele trei trepte pe care omul, în concepţia lui Eliade, îşi duce crucea zilelor. Cea dintîi e felia profană a existenţei în regim de idioţenie sătulă. E condiţia prozaică a cetăţeanului modern, sigur pe sine în privinţa certitudinilor cu care îşi măsoară soarta. În capul unui asemenea ipochimen nu există îndoieli, dubii sau nesiguranţe, de unde şi aplombul cu care trăieşte şi moare fără să priceapă o clipă rostul pentru care a trebuit să facă umbră pămîntului. De prisos să amintesc că mulţimea ipochimenilor în conştiinţa cărora nici un ideal nu a pîlpîit vreodată depăşeşte trei pătrimi din populaţia globului. Este regatul lui homo phreaticus, omul freatic, căzut sub pragul de lumină a sacrului, aidoma unei ape freatice care curge pe dedesubtul sensurilor. În ochii specimenului, a trăi înseamnă a consuma la propriu materia lumii.

a doua treaptă e rangul cult al intelectualului cu ifos estetic, genul de răsfăţat a cărui inteligenţă mărunţeşte lumea după criteriile bunului-gust. De data aceasta, norma pragmatică a insului meschin e înlocuită cu rangul scrobit al omului de cultură. Aici păşim în regatul lui homo aestheticus, al fandositului înzestrat cu iscusinţa de a plăsmui forme plăcute. Că-i filosof, critic sau artist, zeul căruia îi bate mătănii poartă numele de „frumuseţe“. E frumosul din arte, din scrieri sau din gîndire. E frumosul privit ca o valoare unică a cărei autonomie nu poate fi uzurpată de nimeni. În jurul acestei valori se învîrt facultăţile obediente: talent, simţ critic, gust artistic, capodoperă etc. Butaforia acestui imperiu e atît de migălos croită încît ea singură poate ţine locul unei religii, de aceea în odăjdiile ei vezi cum oficianţii (artiştii în vogă) îşi încrucişează paşii cu enoriaşii (publicul admirator) în cursul unui ritual laic, al cărui nume generic, pe cît de blajin pe atît de găunos, este „actul de cultură“: gest de împărtăşire liturgică închinat zeului (frumosul). În ochii lui homo aestheticus a trăi înseamnă a-şi desfăta intelectul, pe seama plăsmuirilor isteţe.

Treapa a treia e cea a zbaterii înlăuntrul unei conştiinţe religioase, şi se subînţelege că acum călcăm în regatul lui homo religiosus. De data aceasta, criteriul pragmatic şi norma estetică sunt subordonate unei vederi strîmbe, care răstoarnă perspectiva, o vedere potrivit căreia nici un lucru nu este ceea ce pare a fi, caz în care cauţi mereu un temei bizar în spatele evidenţelor imediate. Temeiul bizar se numeşte „sacru“, şi la el nu poţi ajunge decît prin două facultăţi: prin credinţă, dacă te ajută soarta să ai predispoziţii de ordin evlavios, şi prin fler, dacă eşti suficient de profund ca să intuieşti că ordinea miraculoasă a universului nu se poate ivi din „evoluţia materiei“. Flerul e o intuiţie afectivă, un soi de presimţire obscură graţie căreia poţi percepe emanaţiile nefireşti ce vin spre tine dinspre oameni. Spre deosebire de gust, a cărui ţintă obsesivă e frumosul, flerul depistează undele de zbatere a spiritului. În plus, în cazul intelectualilor cărora nici o religie nu le-a surîs sub unghiul crezului (articolul de credinţă), în care au văzut o bazaconie arhaică cu neputinţă de acceptat raţional, în cazul lor flerul poate ţine loc de credinţă. Chiar dacă nu crezi într-un zeu, îi poţi măcar adulmeca „radiaţia de fond“ pe care a lăsat-o în urmă.

Ce leagă între ele cele trei trepte urcătoare (profan-estetic-religios) este o contradicţie răspicată în sens univoc. Cu alte cuvinte, dialog propriuzis între cele trei paliere nu poate avea loc, cel puţin nu de jos în sus, căci freaticul habar nu are de trăirea estetică, cum nici de frămîntările religiosului nu are ştire. Pe de altă parte, nici intelectualul estet nu dă doi bani pe trăirea în evlavie. Şi atunci dialogul se petrece de sus în jos, căci cel care a ajuns la credinţă (sau fler) a străbătut implicit primele trepte, ceea ce înseamnă că, avînd amintirea lor, le poate ridica în conştiinţă, pe cînd ceilalţi resping zbaterea mistică sub motivul pueril că, dacă ei nu ştiu de ea, se cheamă că ea nu există.

singurul argument prin care insul cu aplecare religioasă îi poate îndupleca pe rivali poartă numele de „simbol“. Putînd fi interpretat oricum şi oricînd, în manieră oligofrenă sau cu strălucire iniţiatică, simbolul e ca o oglindă care ia chipul celui care priveşte în ea. Pentru insul mediocru din categoria freatică, simbolul va juca rol de semn pragmatic, pentru estetul cu fandoseli culte va întruchipa o creaţie ciudată, iar pentru credinciosul cu priviri strîmbe va fi poartă către lumea de dincolo. Şi astfel, simbolul e liantul ce poate aduce armonie în mijlocul unor tabere aflate în necurmat conflict.

Apologia pe care Mircea Eliade o face simbolurilor aduce cu devoţiunea unui intelectual care, simţind că îşi pierde credinţa (cum să nu ţi-o pierzi cînd rătăceşti prin toate religiile lumii în chip de cercetător „obiectiv“?), caută s-o suplinească prin exercitarea flerului. Cine are fler se poate apropia de simboluri cu un gen de atenţie de care raţiunea nu e în stare şi de care, în al doilea rînd, credinţa nu are nevoie, căci ea se află deja acolo unde flerul vrea să ajungă: în lumea pe care simbolurile le sugerează într-o formă pe care raţiunea nu o poate înţelege. Tocmai de aceea efortul de a descifra simboluri nu e un snob joc intelectual, un soi de dezlegare perspicace de enigme vetuste, ci act de trăire în care călăuza e chiar sentimentul sacrului.

Şi acum cade accentul de graţie pe care Eliade ţine neapărat să-l pună în definirea sacrului. Spre deosebire de evoluţionişti, care văd în sacru pleaşca desuetă a unei superstiţii anacronice, Eliade priveşte sacrul ca pe un element indispensabil al conştiinţei. Altfel spus, sacrul nu este un stadiu în istoria conştiinţei, ci un element în structura ei. Ai fire de om, ai încurcat-o: indiferent că vrei sau nu, în tine pîlpîie stihia sacrului. Cum? Sub forma unui sentiment pe care freaticul îl înlocuieşte cu plăcerea simţurilor, iar estetul cu reacţia de gust (plăcerea estetică). Între aceste plăceri, care sînt ireductibile între ele, doar simbolul poate fi un ambasador eficace. Însuşirea uimitoare a simbolului e că împrumută forma minţii de care se loveşte: poate insufla trăire hedonistă, poate provoca delectare artistică sau poate culmina în înfiorare mistică. Poate fi jir pentru porci, desfătare pentru fandosiţi sau cutremurare pentru apucaţi. După maţul în care intră, fermentul simbolic poate fi digerat în felurite chipuri.

Iată principala nuanţă cu care am rămas din cartea Lorenei Stuparu: că simbolurile îşi văd de drum peste capul oamenilor, indiferent de cîtă înţelegere se bucură din partea lor. Un volum onest şi minuţios, în care te regăseşti sub forma unei umilinţe, căci eşti silit a recunoaşte că, pendulînd între obtuzitatea veselă a insului freatic şi morga suficientă a estetului autonom, poarta religioasă ţi se închide în nas, de unde şi neputinţa de a mai vorbi despre simboluri cu uşurinţa inspirată cu care o făcea Mircea Eliade.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara