Cea de a doua ediţie a Festivalului LIKE CNDB desfăşurată între 14 februarie şi 21 martie s-a dovedit de o deosebită amploare şi de o mare diversitate tematică. Alături de câteva piese în reluare, multe dintre spectacole au fost prezentate în premieră şi asupra lor mă voi opri cu precădere.
După piatra tare reprezentată de spectacolul Secvenţe şi Profile, asupra căruia m-am aplecat aparte în articolul Apocalipsa după Fieroiu şi Fairuz (apărut în R.l. nr. 10/2015 – n.red.), au urmat alte două spectacole de o deosebită căldură umană, ca un fel de contrapondere la încrâncenările şi agresivitatea celui dintâi. Unul dintre ele, Banco do tempo, a fost creat de dansatorul Romulus Neagu (stabilit de mai mulţi ani în Portugalia), împreună cu fiul său, Tiberius Neagu, un copil de zece ani, cu o linie naturală splendidă, spectacolul fiind însoţit de muzica concepută live de André Cardoso. Un tată, un fiu şi tot ce îi poate lega prin fire subtile, devenite însă vizibile prin dansul lor. Momentele când corpurile celor doi se ingemănau, susţinându- se sau confruntându-se, alternau cu momente în care micuţul Tiberiu cuprindea tot spaţiu scenic, dăruindu- se cu fervoare mişcării. Chiar dacă avea câteva repere, în rest era mişcare liberă, dans pur, al unui corp dăruit cu asupra de măsură – fără a fi total conştient de darul ce i s-a dat. Am avut deci în faţă nu un copil-vedetă, ci cu un copil-copil, care, după spectacol, a spus că îi place să se joace cu tati şi să danseze cu tati, cum îi place să cînte la pian cu mami, dar că cel mai mult îi place să înoate. Premiera spectacolului a avut loc în 2014, la Muzeul Grão Vasco, în cadrul Festivalului Jardins Efémeros – Viseu, din Portugalia. Începând din 1995, când Romulus Neagu a început să ia premii la Concursul de Balet de la Constanţa, apoi la cel de Creaţie de la Iaşi, şi până în 1998, când a fost selectat de un reprezentant al unei Asociaţii portugheze, oferindu- i-se o bursă, am scris de mai multe ori în paginile acestei reviste despre calitatea plasticii sale corporale. Îl aşteptăm să mai vină în România, cu spectacole care să ne bucure tot atât de mult. Cel de al doilea performance, plin de caldă sensibilitate a fost cel al Andreei Novac, intitulat semnificativ Despre tandreţe. Dar, de fapt, ar fi trebuit să se cheme nevoia de tandreţe. Am mai văzut acest performance la Explore Dance Festival, însă de astă dată, cu excepţia unor repere mai mult scenografice (un fotoliu, o pereche de pantofi roşii cu toc enorm, o sticlă de vin etc.), am văzut un alt spectacol, atât de mult a fost el reconfigurat. O prezenţă trecătoare, cea a lui Sorin Romanescu, a traversat doar la un moment dat scena, în rest dansatoarea fiind singură şi încercînd să ofere ea tandreţe, dăruind flori spectatorilor. Şi ceea ce ne-a încântat cel mai mult a fost că, o parte însemnată a piesei a fost rezervată dansului, o căutare a corpului în rotiri expresive în spaţiu şi pe podea, dar cu rezerva că, în aceste secvenţe, apelând la instrumentul corp, dansatoarea trebuie să-i acorde acestuia mult mai multă grijă.
Uimitoare a fost tematica altui performance, Nu toţi sunt eroi, conceput şi realizat de Cristina Lilienfeld şi Smaranda Găbudeanu. În acest moment, când se vorbeşte atât de mult de ruptura dintre generaţii, aceste două artiste s-au aplecat asupra istoriei bunicilor lor, unul evreu, iar celălalt legionar, cu suferinţele lor, în conjuncturi istorice dure, pe care nepoatele au căutat să le înţeleagă şi să le exprime. Nu le-a fost uşor, au mărturist după spectacol, dar au reuşit şi, chiar dacă reuşita lor este doar o picătură într-un ocean de ură şi intoleranţă, este totuşi o reuşită. Deci e posibil, oricât ar fi de greu. Premisele au fost: a supravieţui celor două războaie mondiale fiind evreu; a te lupta cu regimul comunist într-o închisoare în care ai fost aruncat pentru legături cu Mişcarea Legionară; a rezista în sistemul comunist până la vârsta de 102 ani, trăind pentru familie; a fi tot timpul sub urmărirea Securităţii, dar a nu te lăsa doborât. De aici şi titlul Nu toţi sunt eroi, căci, de fapt, şi supravieţuirea este o virtute, vrednică de preţuit. Perfomance-ul a înglobat texte înregistrate şi teste pe viu, însoţite de mişcare, o scenetă cu două capete enorme de păpuşă, ale lui Hitler şi Stalin în relaţii amicale (care mi-au amintit de imaginile cu cei doi ca mire şi mireasă din spectacolul Răscruce al lui Ioan Tugearu), precum şi momente de dans mecanic, ca un marş, şi momente de prăbuşiri şi de ridicări succesive, acestea fiind cele mai expresive ca plastică corporală.
Dar nu numai prezentul ci şi reconstituirea creaţiei unor personalităţi din istoria dansului românesc au devenit o preocupare a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Mai întâi, în noiembrie trecut, în cadrul proiectului Hors le Murs, a fost evocată personalitatea dansatoarei şi coregrafei Lizica Codreanu, apropiată a grupurilor de avangardă din Paris, cea pentru care Brâncuşi a creat un costum şi a făcut, în 1922, fotografii cu ea dansând printre sculpturile din atelierul său, apoi Vava Ştefănescu a făcut, în 1995, un film lângă Poarta Sărutului, pentru ca în 2011 cercetătoarea Doina Lemny, de la Centrul Pompidou, să scrie o carte, tradusă la noi în 2012, Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană. De astă dată, la CNDB, în evocarea acestei personalităţ i, Reenacting Lizica Codreanu, au fost implicate şi elevele Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”, din clasele a XI-a şi a XII-a, Raluca Adomnicăi, Daniela Cosma, Alexandra Dragomir, Carmen Margarit, Bianca Buricescu, Alina Bădica şi Ana-Maria Ştefan. Plecând de la informaţia oferită de cele şapte fotografii ale lui Brâncuşi, elevele şi-au conceput singure evoluţiile de dans, după care compoziţia de ansamblu, a fost coordonată de profesoarele Doina Georgescu şi Simona Paraschivu. La invitaţia documentaristului CNDB Igor Mocanu, Vava Ştefănescu şi subsemnata am fost invitate să comentăm evenimentul. Am apreciat atât costumele concepute de Cristian Marin, cât şi suita de secvenţe create de elevele Liceului de Coregrafie, în primul rând pentru că nu a fost vorba de o pastişă, ci de o interpretare inteligentă, în spiritul evocat de respectivele fotogafii brâncuşiene. Un moment de creaţie este cu mult mai multă vigoare reînviat cu cât încerci nu să îl copiezi ci să creezi în spiritul lui. Am mai discutat apoi şi asupra înrudirilor stilistice ale Lizicăi Codreanu (în funcţie de imaginile păstrate) uneori cu dansul Isadorei Duncan, alteori cu imaginile, din profil, culese de Nijinski din pictura egipteană, iar Vava Ştefănescu a arătat că, pentru a ne apropia cât mai mult de modelul evocat, spectacolul ar fi trebuit să se desfăşoare într-un atelier de sculptură sau într-un Muzeu, cum evolua pe vremuri Raluca Ianegic, am adăugat eu.
În fine, poate voi reuşi să văd altă dată creaţiile lui Cristian Nanculescu şi să revăd, cu plăcere, creaţii precum Lay(ers), al Cristinei Lilienfeld, şi Natura umană de Georgeta Corca, premiate la ALT Concurs Naţional de Coregrafie, în 2013 şi 2014. Am urmărit în schimb Out of order, creat şi interpretat de Mihaela Dancs, însoţită într-o secvenţă de Paul Dunca şi Carmen Coţofană, care i-a fost şi VJ. „Dezordinea” anunţată de titlu a fost, de fapt, atent dirijată. Artista şi-a propus să experimenteze, mai întâi, secvenţe de mişcare duse până la epuizare, şi apoi să evoce mişcările unei vedete vocale, însoţite uneori de propriul ei glas, de imagini proiectate de Carmen Coţofană, sau de dansul vivace al celor doi invitaţi. Ca experiment, lucrarea este interesantă, dar cele două dansatoare, Mihaela Dancs şi Carmen Coţofană, au, ca plastică de mişcare, un capital valoric remarcabil, care poate fi pus nu doar să imite ci şi să pună în valoare idei proprii.
În reluare, au fost prezentate Realia (Bucureşti-Beirut), creaţia lui Farid Fairuz, precum şi unul dintre cele mai delicate subiecte, cel din The Institute of Change, configurat de Paul Dunca, impreună cu Carmen Coţofană, Maria Mora, Ada Muşat, Cristian Neagu, Dionisie Lupu şi Paul Dunca însuşi. După abordarea tematicii minorităţilor etnice şi sexuale, din inter „FAŢA”, aici se discută despre schimbarea identităţii sexuale şi mutaţiile produse în personalitatea celor implicaţi, publicul fiind participant la performance. În încheierea Festivalului, am vizionat tot o reluare, Piesă cu responsabilitate limitată, realizată de Cosmin Manolescu şi Mihaela Dancs. Este o piesă despre cum se face o piesă, fiecare interpret încercând să intre în universul specific al creaţiei celuilalt. Mihaela Dancs a intrat cu uşurinţă în universul populat cu obiecte şi măşti al lui Cosmin Manolescu, dar acesta s-a încadrat cu dificultate în cel precumpănitor bazat pe expresia corporală al Mihaelei Dancs, pentru că instrumentul-corp neglijat nu mai are linia şi maleabilitatea necesară. Calitatea esenţială a lui Cosmin Manolescu rămâne cea de manager, cu excelente proiecte, din Japonia până în America.
Această nouă ediţie a Festivalului LIKE CNDB, alături de unele reuşite în sine, a evidenţiat, încă o dată, unul dintre principalele merite ale filonului de dans contemporan, acela de a ataca, cu îndrăzneală, problemele spinoase.