Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Este europeană promovarea valorilor muzicale naţionale? de Dumitru Avakian


Interogaţia nu este retorică. Câteva dintre evenimentele muzicale-artistice ale ultimelor luni aduc această problemă în actualitate. Pentru prima oară, graţie iniţiativei, graţie strădaniilor a doi tineri maeştri - mă refer la pianista Luiza Borac şi la violonistul Remus Azoiţei, tezaurul valorilor enesciene destinate viorii, în dimensiunea camerală a acesteia, destinate pianului - o parte însemnată a tezaurului muzical naţional, este acum oferit în integralitate domeniului public.

Cu câţiva ani în urmă, succesiv, casa germană de discuri "Hänssler CLASSIC" a lansat în premieră absolută două albume conţinând opera enesciană completă pentru vioară şi pian. Protagoniştii? Sunt doi muzicieni români ce activează de ani buni prioritar în partea de vest a continentului, violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan. Toate marile opus-uri pe care Enescu le-a destinat acestei formaţii, suita "Impresii din copilarie", Sonata "în caracter popular românesc", celelalte două sonate, sonata "Torso", piesele miniaturale dintre care unele au fost imprimate aici pentru prima oară, sunt reunite în cadrul acestei ediţii discografice pe care o considerăm a fi completă. Realizată în anul 2006, imprimarea propriu-zisă a fost însoţită de recitaluri susţinute în câteva dintre marile săli europene de concert. Ecourile presei europene au fost pe măsură. "Gramophone", The "Strad", BBC"Music", "International Record Review", "Fanfare", "Frankfurter Allgemeine", Kultur "Spiegel", "Fono Forum", "AllMusic", "Musik Theater"... sunt doar câteva dintre publicaţiile care, pe parcursul ultimilor doi ani, au făcut referiri superlative la această realizare a muzicienilor noştri. Personal am apreciat intuiţia unei laturi speciale a personalităţii enesciene şi anume raportul sensibil stabilit între spiritul rapsodic şi fermitatea construcţiei, energia interioară în adevăr iradiantă pe care o degajă fiecare moment al discursului muzical susţinut de Azoiţei şi Stan. Pe acest palier al percepţiei, al aşteptării publice, se aşază marele turneu internaţional de concerte, organizat în colaborare cu Institutul Cultural Român, turneu pe care cei doi muzicieni îl susţin începând cu această toamnă, în primul semestru al anului viitor. Este un turneu de 25 de concerte susţinute în marile săli din Europa, inclusiv la Bucureşti, de asemenea în Statele Unite, la New York, două programe diferite în cadrul cărora marile creaţii enesciene sunt plasate în compania unor celebre opus-uri pentru vioară şi pian datorate lui Johannes Brahms. Este, după părerea mea, un exemplu de eficientă promovare a valorilor naţionale într-un vast spaţiu internaţional.

O altă integrală enesciană, prima de acest fel, ne aducem aminte, a fost realizată de pianista Luiza Borac. Cu ani în urmă s-a scris mult în acest sens. Două CD-uri conţinând marile creaţii pianistice, sonatele, suitele, piesele miniaturale, au fost imprimate de Casa germană "Avie" în anii 2003 - 2004. Ulterior celebra companie engleză media BBC şi revista BBC "Music" au organizat o selecţie discografică dintr-un număr imens de 1500 de titluri de muzică academică. Un juriu al specialiştilor a reţinut trei titluri printre care şi discul conţinând sonatele enesciene pentru pian. în final, puse la dispoziţia publicului prin votare pe internet, Luiza a ieşit învingătoare propunând marelui public prima integrală discografică a lucrărilor pianistice enesciene. Mediatizarea evenimentului a fost impresionantă atât în presa scrisă cât şi în cea vorbită. Iar marile revelaţii au vizat atât performanţa pianistică a Luizei Borac cât şi readucerea în primul plan al atenţiei publice a celor două sonate de pian. Nu poţi să nu apreciezi în cazul Luizei acel simţ acut al culorii timbrale, o veritabilă compoziţie orchestrală, aspect conectat intim dinamicei stărilor de spirit ce animă momentele celei de a treia sonate în re major, spre exemplu.

Apreciind tranşant, aşa da şi aşa nu, mă opresc asupra a două evenimente elocvente pentru ceea ce se poate numi politică culturală bună, pe de-o parte, şi deficitară, pe de alta. în mijloc de iunie, cu concursul Filarmonicii bucureştene, sub genericul "Freedom '89. Made in Poland", Ateneul Român a găzduit un concert integral de muzică poloneză, moment prilejuit de împlinirea a două decenii ce au trecut de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est. Muzică romantică de secol XIX, Concertul în re minor de Henryk Wieniawsky prezentat cu inaripată alură virtuoză de violonista Agata Szymczewska, apoi creaţii contemporane semnate de Krzysztof Penderecki, de Wojciech Kilar, dar mai ales această capodoperă a muzicii secolului XX care este Concertul pentru orchestră de Witold Lutoslawski, au fost oferite publicului bucureştean sub bagheta dirijorului Antoni Wit. Este un muzician ce stăpâneşte în mod absolut atât partitura cât şi aparatul orchestral, un artist care ştie a rostui amănuntul pentru a construi ansamblul. Desigur, pentru a-i spori atracţiozitatea, programul dedicat acestei importante prezenţe spirituale poloneze putea găzdui şi lucrări din repertoriul universal. Am observat însă linia unei conduite de politică culturală ferm orientate.

Cu o lună în urmă, la Bruxelles, în complexul BozArt, de o diferită orientare s-a dovedit a fi evenimentul organizat de autorităţile române. Mă refer la concertul oferit de ţara noastră corpului diplomatic, invitaţilor, concert prilejuit de încheierea sesiunii de vară a U.E. Protagonişti au fost cunoscutul bas-bariton Jose van Dam, soprana Ana Camelia Ştefănescu, aflaţi în compania orchestrei Regale de Cameră Walone. Am audiat arii din opere de Mozart, o simfonie de fragedă tinereţe, pentru corzi, de Felix Mendelssohn Bartholdy. Nici o pagină românească, nici o pagină enesciană, nu au fost înscrise pe afiş. Deşi înscrisă în program, din motive obiective, desigur, prezenţa Preşedintelui României a fost contramandată; a fost contramandată în consecinţă prezenţa familiei regale a Belgiei. în mod cu totul neaşteptat, dirijorul concertului s-a retras şi el în ultimul moment, lăsând desfăşurarea concertului în sarcina unui adjunct. Ce imagine poate contura un astfel de moment, nu este cazul a mai comenta!

Lansarea celor două integrale discografice enesciene, concertul de muzică poloneză de la Ateneul Român, concertul de la Bruxelles, toate definesc existenţa unor viziuni diferite privind prezenţa valorilor naţionale în spaţiul Europei Unite, măsura în care susţinerea, promovarea acestora, contravine sau nu principiilor enunţate cu decenii în urmă de Clubul de la Roma.

Revenind la întrebarea propusă de titlu, consider că această problemă se impune cu specială acuitate astăzi, în această perioadă a comunicaţiilor ultrarapide, transnaţionale, dinamice. Sunt date care apropie distanţele aducându-le la nivelul proximităţilor, facilitând împrumutul, schimbul de date, de informaţii, activând circulaţia, eroziunea valorilor, tinzând spre anularea diferenţierilor de tot felul.

"Melting pot"-ul de tip american era necesar într-o societate a emigranţilor şi devine ulterior, în secolul XX, o cultură cu date caracteristice, autentice, cvasiunitare. Dinamica, strălucirile efemere ale culturilor de consum sunt la fel de autentice, sunt tipic americane; ...ca şi sentimentul copleşitor al singurătăţii pe care îl întâlneşti în muzica lui Charles Ives, cu un secol în urmă, sau - cu câteva decednii în urmă - în pictura lui Edward Hop­per. Este necesar, este inevitabil acest model în Euro­pa Unită a zilelor noastre, cea din care - în anume măsură - facem, deja, parte?

Situaţia nu este deloc nouă. Un asemenea model a existat în Europa Barocului de secol XVII, extins până spre mijlocul secolului următor. începând cu Claudio Monteverdi, imediat după 1600, muzica de operă de model italian a proliferat vertiginos pe întregul continent european, din Italia şi până în Anglia, din Spania şi până la Sankt Petersburg; şi chiar în Principatul Transilvaniei. S-a răspândit principiul monodiei acompaniate, da­tele tehnice ale acesteia. Perfecţionată în atelierele luteriei italiene, vioara devine regina muzicii europene. Corelli şi Vivaldi duc la perfecţiune principiile ge­nu­lui concertant. înainte de a fi naturalizat în Anglia, Haendel concertează în marile centre muzicale europene; în Italia îl întâlneşte pe Domenico Scarlatti, uimitor virtuoz al clavecinului. Regina Christina a Suediei îşi mută curtea în Italia şi susţine mari reuniuni deschise artiştilor timpului.

La început de secol XVIII, principiile gândirii tonal-armonice "pluteau în aer"-ul laboratoarelor componistice ale vremii. în deceniul al treilea, independent unul de celălalt şi aproape concomitent, două dintre marile genii ale timpului, Johann Sebastian Bach şi Jean Philippe Rameau, statuează principiile armoniei tonale, principii ce vor fi clătinate abia în anii începutului de secol XX. Exagerez dacă consider că arta barocă a primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea este marcată de un autentic sentiment paneuropean? Şi totuşi, nu trebuie să fii un subtil analist pentru a observa distincţiile stilistice ce marchează datele declamaţiei franceze în opera lui Lully, ale operei napolitane la Alessandro Scarlatti, tatăl lui Domenico, ale declamaţiei intonate în opera marelui geniu al muzicii engleze în sfârşitul de secol XVII, care a fost Henry Purcell. Au fost păstrate datele caracteristice genului. Au fost impuse valori particulare, naţionale, cele ale limbii care sonorizează, care particularizează muzica.

Ceea ce nu se poate schimba, ceea ce rămâne drept un dat al civilizaţiei europene este vocaţia umanistă a culturii continentului nostru. Aşa cum au crezut, cum au creat câteva dintre marile spirite ale timpului nostru, inclusiv Enescu, Bartok, Honegger, Messiaen.