Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Erich–Emmanuel Schmitt şi ucronie cu H. de Simona Preda

are ucronia – formulă tradusă ca fiind „un timp care nu există“, „provocare contrafactuală“, „istorie alternativă“ – o atât de mare forţă de a împinge discursul istoric dincolo de o conversaţie de salon? Şi dacă da, generează sau determină această ucronie anumite îndoieli în contextul unor presupuneri deja încetăţenite? Este în măsură această provocare ucronică să destabilizeze certitudini, sau poate măcar sugera că decizii aparent minore, luate în câteva secunde, pot avea pe termen lung repercusiuni majore într-o măsură similară marilor hotărâri?

Sub incidenţa acestor interogaţii se plasează şi volumul semnat de Eric-Emmanuel Schmitt, tradus în limba română „Adolf H. Două vieţi“ (Humanitas, 2017) – în sine o analiză subtilă a unui anumit moment istoric văzut ca punct de divergenţă de unde evenimentele se articulează într-o manieră diferită de ceea ce a fost. Miza acestui roman este deci analiza diferitelor consecinţe posibile ale devierii prin crearea unei naraţiuni ce are la bază un efect domino al evenimentelor ulterioare schimbării. În termenii cărţii: ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi devenit pictor?

Ce conduce destinul în fond, cine domină? Alegerile mari în care suntem integraţi sine qua non ca într-un curent sau pulsiunile individuale, alegerile de moment ale fiecăruia dintre noi? Aici este domeniul ucroniei care îi autorizează pe romancieri să dea frâu liber fanteziei şi să creeze destine alternative, să împingă la limită lanţurile cauzalităţii, să schimbe direcţia, să marşeze către fatalisme, utopii sau distopii. Demersul lui Schmitt nu este singular în cadrul literaturii francofone; este suficient să îi amintim doar pe Roger Caillois (Ponce Pilat , 1961), René-Charles Rey (L’Histoire détournée, 1984), ciclul de romane semnat de Jean-Claude Albert- Weil (L’Altermonde 1996-2004), pe Paul-Jean Hérault (Millecrabe, 2009) sau pe Marc Stroobants (Et s’ils avaient gagné 2013) pentru a demonstra apetenţa pentru idee. Schmitt însuşi speculează subiecte sensibile cu conotaţii istorice în romanele sale anterioare La Secte des égoistes (1994) şi în L’Évangile selon Pilate (2000) dar aşa cum afirmă şi în jurnal, în adnotările de la sfârşitul prezentului volum, de această dată simte că riscă cel mai mult alegându-l ca subiect pe Hitler. Trebuie menţionat şi faptul că fascinaţia pentru discursul ucronic nu este specifică doar literaturii şi spaţiului francez în mod special, remarcabilă în acest sens fiind producţia cinematografică intitulată The Man in the High Castle (având ca punct de plecare romanul omonim semnat de Philip K. Dick) – în sine o distopie construită de la interogaţia ce ar fi fost şi cum s-ar fi articulat această lume dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost câştigat de nazişti?

Titlul ediţiei româneşti urmează prima opţiune a lui Schmitt – „Adolf H.“ (probabil şi din raţiuni de impact mediatic) însă varianta cu care a fost publicat, La Part de l’autre presupune o miză mai substanţială, include şi o dimensiune etică a cărţii, a unui dublu portret antagonist. Există chiar în contextul volumului expresia din titlu La Part de l’autre“într-o scrisoare pe care Adolf H. o trimite către sora Lucia – „eu recunosc partea celuilalt în constituţia mea.“

Teoriile legate de o eventuală preexistenţă a răului nu sunt o cucerire a secolului XXI. Platon în Phaidon vorbeşte despre rău (iar acest rău îşi are originea în corp şi în facultăţile inferioare ale sufletului), iar în Hippias Minor întăreşte ideea, pornind tot de la această preexistenţă în sine a răului, de această dată definit prin comparaţie (omul bun nu este cel care săvârşeşte voluntar răul, ci acela care, putându-l săvârşi, în virtutea competenţei sale, în virtutea însăşi a bunătăţii lui, nu-l săvârşeşte). În Etica Nicomahică, Aristotel spune că doar săvârşirea voită a răului te scoate din starea de om bun – dar eşti capabil şi de a face binele, pe care în acea situaţie nu îl mai faci. Aşadar, arbitrar şi decizie de moment. Se pare că nimic nu e jucat niciodată, fiecare om decide în fiecare moment al vieţii sale (o posibilă teză din existenţialismul de factură Sartre), iar oamenii se reinventează mereu. Prin urmare, nu poţi să nu te întrebi în mod firesc – dată fiind această preexistenţă a răului în fiecare dintre noi – cât rău există de fapt în intimitatea fiinţei şi care ar fi determinanta ca acest rău să iasă la suprafaţă, să se materializeze în decizii şi acţiuni? În ceea ce îl priveşte pe Hitler – pe care Schmitt încearcă să îl înţeleagă (nu să-i justifice acţiunile, nu să îl ierte!) – autorul porneşte de la următoarea premisă: Hitler este o fiinţă omenească, deci este aproapele şi nimic nu dă dreptul nimănui de a-l evacua din spaţiul omenescului. Şi aşa cum menţionează de altfel şi în jurnal, provocarea pe care şi-o asumă Schmitt este: poţi înţelege ceva ce deteşti? – pentru că, în contextul unui trecut, Hitler este în afară. În acelaşi timp însă, înlăuntrul scriitorului, Hitler este om.

Originalitatea lui Schmitt în raport cu genul ucroniei rezidă în dinamizarea regulilor câmpului literar, scriind alternativ, sub forma unui binom, viaţa reală a lui Hitler dar şi destinul său fals. O alegere care surprinde, un fel de joc (Schmitt este un pretidigitator uimitor de intrigi) de provocare de angrenaj literar pe care o întinde cititorului, cu atât mai mult cu cât evoluţiile de debut ale viitorului dictator îl conturează mai degrabă ca pe un ins (aparent) normal, (aparent) banal. Este o carte construită pe un paradox, carte pe care, de altfel, o dedică unui constructor de bombe. Utilizând excelent resursele literaturii, Schmitt construieşte în acest roman două biografii paralele: una fidelă realităţii – romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă – plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor care moare târziu, în 1970.

Hitler este un amestec de perversiune şi puritanism cu o voinţă feroce. Este un autolatru care încearcă să întruchipeze eroul nietzscheean, iar succesul acestui portret este uimitor, îmi permit să spun că este mult mai rafinat construit ca personaj, şi că un decupaj în sine al volumului l-ar fi putut plasa într-un roman de sine stătător. Schmitt orchestrează cu abilitate întregul mecanism al minciunii, al delaţiunii. Până la sfârşitul lui, Hitler este fascinat de Wagner, iar viaţa sa devine un spectacol grotesc. Se căsătoreşte cu Eva Braun pentru a putea muri cu ea ca şi Tristan şi Isolda. Eşecul de la examen îl transformă într-un frustrat care este reintegrat în societate doar de Primul Război Mondial. Laitmotivul său este: M-am făcut singur împotriva tuturor şanselor. El a impus unui popor întreg acest vis despre sine însuşi, încât să-l facă unul dintre cele mai mari coşmaruri ale secolului. „Şi şi-a tot spus-o până când s-a îmbătat cu propriile-i vorbe“, „el constituia centrul. Lumea se-nvârtea. Iar el era pivotul. Doar el cugeta la lucrurile esenţiale, doar el era preocupat de griji care priveau omenirea“, „mereu visa la ceva monumental“ Hitler îşi imaginează atunci că războiul este un principiu al existenţei „Sunt fericit. N-am fost niciodată atât de fericit. În sfârşit exist. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m-ai făcut să cunosc războiul“ iar înfrângerea Germaniei o pune pe seama evreilor.

În alt registru: Adolf H. merge la Paris, devine pictor, frecventează cercurile suprarealiste, nu este un vanitos, îşi doreşte doar să trăiască în armonie cu timpul său. Este dezgustat de război, se lasă invadat, interacţionează cu oamenii cu care se întâlneşte „prietenia o trăieşti fără a-i spune pe nume, fără comentarii. E ceva deosebit de tăcut. De pudic. De viril. E romantismul bărbaţilor.“ are sentimente, o viaţă sexuală pe care şi-o asumă (ori aici este o diferenţă majoră între personajele sale: sexualitatea este în fond o relaţie cu ceilalţi – unul o acceptă, celălalt, dimpotrivă, o refuză cu orice preţ), frecventează avangarda din Montparnasse, se căsătoreşte. „Mi-am găsit deci locul. Şi sunt fericit“.

Interesant este şi jurnalul de la sfârşitul romanului şi nu pot să nu mă întreb de ce oare oferă autorul această cheie a lecturii? Să fie oare pentru că avea în faţa sa un subiect atât de puternic, că intenţiona să înlăture din start unanimitatea de care s-a ciocnit la debutul demersului său din partea apropiaţilor sau pur şi simplu a dorit să ofere un making off (ca un fel de co-participaţie) care i-a argumentat deciziile pe parcursul scrierii? Poate că toate variantele au ponderea lor în conturarea răspunsului. Cert este că La Part de l’autre este un roman serios, grav, abil, teribil, care obligă cititorul la întrebări despre partea întunericului care există latentă în el. O carte necesară s-ar putea spune, care vorbeşte fiecăruia dintre noi, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu se poate situa la adăpost de un raţionament fals şi de răul făcut în numele a ceea ce am crede că este binele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara