Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
EMINESCU ÎN MANUALELE ŞCOLARE de Mircea Anghelescu


Studiul intrării unui scriitor clasic în "canon", în conştiinţa publică şi în ierarhiile stabilizate ale unei epoci, sau ale istoriei în general, este un domeniu de cercetare relativ nou şi plin de semnificaţii nu atît pentru autorul în chestiune, cît pentru imaginea epocii sau a literaturii respective, mai ales din perspectivă sociologică; intrarea şi apoi menţinerea autorului în manualele şcolare este doar una din componentele acestui proces, şi ea nu este decisivă întotdeauna, uneori nici măcar importantă. În cazul lui Eminescu însă, examinarea prezenţei sale în manuale duce la rezultate semnificative din motive care ţin de circumstanţele speciale ale momentului: afirmarea foarte timpurie a valorii poetului în celebrul articol al lui Maiorescu din 1872 coincide cu momentul de cristalizare a disciplinei respective în învăţămînt şi deci cu apariţia primelor manuale de literatură română, şi în acelaşi timp cu momentul de vîrf al aderării profesorimii româneşti, din Transilvania şi din Vechiul Regat, la principiile culturale şi estetice ale junimismului în forma lui maioresciană. Această coincidenţă are drept consecinţă imediată intrarea triumfală a poeziei lui Eminescu încă în primele manuale demne de acest nume şi consolidarea lui treptată ca figură unică, emblematică, a literaturii şi a creativităţii româneşti în general.

Într-adevăr, numele şi poezia lui Eminescu pătrund în manuale foarte devreme, prima dată în 1875, în Conspectul lui Vasile Gherman Pop; după acesta, poetul, care avea abia douăzeci şi cinci de ani şi nu publicase încă mai nici unul din textele fundamentale ale poeziei sale, este "unul din cele mai frumoase talente şi am putea zice chiar cel mai impozant talent ivit pe scena nouălor mişcări a literaturii noastre". Punctul de plecare al unei judecăţi atît de categorice şi de îndrăzneţe este, desigur, studiul lui Maiorescu Direcţia nouă în poezia şi proza română, din 1872, pe care autorul îl şi citează după ce îl parafrazează: "Om al timpului modern în faza lui trecătoare, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai preste marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format încît d-lui Maiorescu i-a trebuit mult curaj pentru a-l cita într-o critică a d-sale imediat după Vasile Alecsandri, dar în fine poet, un poet în toată puterea cuvîntului". Activitatea poetului, încă modestă cantitativ (pînă în 1875 nu publicase decît 24 poezii), este urmărită începînd cu debutul ocazionat de moartea profesorului Aron Pumnul, continuînd cu afirmarea lui la Convorbiri literare "unde, pentru prima oară, îl vedem la anul 1870, deşteptînd o vie senzaţiune prin strania poezie Venere şi madonă", menţionate apoi cu caracterizări fiind Epigonii, Egipetul şi Împărat şi proletar sub titlul inexact Proletar şi rege (nu e singura dată cînd Pop citează greşit, poate din memorie, titluri de opere), "cea mai frumoasă poezie a sa" fiind considerată însă Mortua est. Găsim aici şi comparaţia cu poezia lui N. Nicoleanu, cea a lui Eminescu fiind însă "mult mai puternică şi mai aprofundată". Este amintită şi "nuvela Sărmanul Dionis". Cum vedem, în afară de caracterizări, de trimiterea la Nicoleanu şi de citarea "straniei" Venere şi madonă, a Epigonilor şi a elegiei Mortua est, care vin din Maiorescu, Pop adaugă doar trimiterea la debut, la Egipetul, la Împărat şi proletar şi la Sărmanul Dionis; este clar însă că Pop nu scrie fără să fi avut el singur o părere în privinţa poeziei eminesciene.

Sigur că această carte nu este încă un manual şcolar propriu-zis; în schimb, cartea lui Pop va fi utilizată de aceste manuale, după ce ele încep să apară. O mărturiseşte unul dintre primele manuale moderne care apar în epocă, cel al profesorului Ioan Lăzăriciu de la preparandia (şcoala normală de învăţători) din Deva. Acesta publică în 1882, la Sibiu, nişte Elemente de poetică română destinate "tinerimei gimnaziale şi preparandale" unde, la capitolul despre "forme poetice" mai puţin obişnuite, citează fără comentarii Gazelul lui Eminescu care deschide Călin (p. 73): "Toamna frunzele colindă/ Sun-un grier sub o grindă/ Vîntul jalnic bate-n geamuri/ Cu o mînă tremurîndă/ Iară tu la gura sobei/ Stai, ca somnul să te prindă/ Ce tresari din vis deodată?/ Tu auzi păşind în tindă/ E iubitul, care vine/ De mijloc să te cuprindă..." În Istoria literaturii române, pe care o publică tot "în uzul tinerimei studioase" în 1884, el dedică lui Eminescu un paragraf din ultimul capitol, destinat literaturii române de după 1860; după prezentarea biografică, îndatorată lui Pop, urmează prezentarea poeziei, îndatorată tot lui Maiorescu: "Tit Maiorescu număra pe Eminescu îndată după Alecsandri, zicînd despre el că are farmecul limbagiului, concepţiunea înaltă, iubirea şi înţelegerea artei antice". E menţionată doar poezia Epigonii (unde "satirizează cu ironie muşcătoare timpul prezinte") şi nuvela Sărmanul Dionisie (p. 172).

Ion Nădejde, profesor celebru în Iaşii sfîrşitului de veac şi socialist notoriu, este cel care introduce în prezentarea poeziei lui Eminescu, încă în viaţă în 1886 cînd apare manualul său, alt punct de vedere decît cel maiorescian. Neinteresat de biografia poetului, în care face afirmaţii neglijente (s-ar fi născut în 1848, ar fi publicat "cele dintîi încercări" la Familia etc.), el acceptă că "cele dintîi lucrări însemnate le-a publicat în Convorbiri" unde, în ciuda unor "greşeli de limbă şi de versificare", cum zice Nădejde, "se arăta talentu-i colosal". Autoritatea la care se raportează autorul nu e însă Maiorescu, ci Gherea: "Cum a arătat I. Gherea în studiul său asupra lui Eminescu, acest poet are în grad foarte înalt, mai presus decît toţi ceilalţi poeţi români, darul de a ne sugera imagini, idei, simţiri, prin cuvinte potrivit alese". El laudă "plasticitatea admirabilă" a unor poezii lirice ca Despărţire sau Venere şi madonă, dar consideră că cele satirice sînt alterate de "necontenita dorinţă de a ne convinge că pe la 1400 era binele pe pămînt şi că altă scăpare nu e decît întoarcerea cătră trecut". Ideolog înainte de a fi comentator de literatură, Nădejde consideră că scăderea poetului e pesimismul său; şi el nici măcar nu e un pesimist energic, "ci un pesimist moleşit şi din nefericire tocmai această însuşire a lui a avut mai mare izbîndă, mulţi l-au admirat tocmai pentru această descurajare plină de deznădejde". Admiră în schimb muzicalitatea versurilor sale. În privinţa prozei, în afară de Sărmanul Dionis, citează basmul Făt-frumos din lacrimă, "o adevărată poemă în proză".

Manualul lui Nădejde nu este însă reeditat şi el însuşi nu mai revine în învăţămînt, încît linia pe care o inaugurase rămîne pentru un timp fără continuatori. "Tratatul" de literatură al locotenentului Alexandru Drăghicescu din 1887, unul din mulţii ofiţeri care au asediat literatura română în decursul timpului, pleacă tot de la Maiorescu pentru a elogia, în textele apărute în Convorbiri literare, "farmecul limbagiului, o concepţie înaltă şi, pe lîngă acestea, iubirea şi înţelegerea artei antice. Mortua est şi Epigonii sînt poezii ce vor trece la posteritate. Mortua est - pe care autorul o citează în întregime - singură ar putea să dea loc lui Eminescu între cei mai iluştri poeţi ai noştri" (p. 180). Dar în secţiunea finală, de "modele", este citată Pe aceeaşi ulicioară. Manualul de Poetică română pentru cursul secundar al bucureşteanului I. Manliu, din 1890, pleacă şi el de la studiul lui Maiorescu (citat în prefaţă) pentru prezentarea întregului sistem al poeziei, respectiv al frumosului; autorul, un bun profesor, are însă o cunoaştere directă a literaturii române şi alegerea textelor, ca şi analizele sale, oricît de didactice, o dovedesc. La capitolul despre Fantasia, sentimentul şi judecata, vorbind de rolul sentimentului "la creaţie", dă ca exemplu poezia Peste vîrfuri şi o analizează; mai mult, indică o paralelă germană la Goethe ("Über allen Gipfeln/ Ist Ruh'..."), dar găseşte că la poetul german "tabloul... este ceva mai puţin luminos, mai puţin colorat ca la Eminescu" (p. 13), "puterea muzicii" din capitolul Muzica şi poezia este exemplificată prin "sunetul de corn" al lui Eminescu, utilizarea unor substantive proprii (Limbagiul poeziei) "este de o frumuseţe deosebită la Eminescu, atît în mijlocul versului, cît şi în rime" şi se dau citate din Împărat şi proletar, Scrisoarea a III-a, Egipetul. I se atribuie poetului crearea verbului a împînzi, după modelul lui a învăli, a înţoli (p. 25), este citat la capitolul despre comparaţie (Christ) etc. În general, poetul este plasat în poziţia unui model, deşi i se subliniază caracterul novator şi original: "reflexiuni cari sunt mai ales expresiunea sentimentelor. Noi avem în această privinţă pe Eminescu de model" (p. 83), "A produce idei nouă înseamnă a fi original. Un poet cu idei nouă este Eminescu", sau: "bogăţia ideilor este a treia condiţie ce trebuie să întrunească o poezie bună. Un exemplu străin... Heine; la noi, Eminescu", sau: "întocmirea ideilor să fie corespunzătoare cu natura sentimentelor. Spre exemplu, O, mamă de Eminescu sau Doina, de Eminescu", sau încă, la capitolul Poezia lirică, după ce e pomenit Cîrlova, Alecsandri, Bolintineanu: "Un talent mare vine în urma lor, şi acesta e Eminescu..." (p. 117). Tot Manliu este autorul unei Crestomaţii române cuprinzînd "modele literare din autorii secolului al XIX-lea", unde Eminescu e reprezentat prin nouă poezii, cît şi Alecsandri, şi anume: Criticilor mei, Sonet, Ce te legeni, codrule, Odă, O rămîi, Egipetul, Mai am un singur dor, Strigoii şi Călin.

Tot o carte şcolară este şi Manual de istoria literaturii române al lui Enea Hodoş (Caransebeş, 1893), a cărui substanţă se trage din cursul pe care autorul "l-am propus de trei ani în Institutul pedagogic şi teologic din Caransebeş", deci la o şcoală normală de învăţători din Banatul sub administraţie austriacă. În acest manual, care se distinge printr-o deschidere neobişnuită în faţa fenomenului contemporan, Eminescu (ca de altfel toată Junimea) se bucură de o atenţie deosebită şi de o tratare "monografică" (p. 163-166). El este văzut deja ca un mare liric universal: "Poezia română lirică a ajuns prin Mihai Eminescu la o naltă dezvoltare. El face parte dintre cei mai mari poeţi lirici ai lumii. Gîndiri puternice şi bogate, turnate în vorbe puţine şi surprinzător de potrivite pentru exprimarea lor, un fel de melodie în fraza lui, acestea sînt caracteristicile de căpetenie care au făcut ca să se grupeze în jurul lui Eminescu o generaţie întreagă de imitatori şi o mulţime neobişnuită de cititori". Hodoş intră şi în consideraţii privind laboratorul poetic, vorbeşte de întinsele lecturi ale poetului din literatura veche şi modernă, ca şi de studiul limbii poporului "în poeziile şi poveştile sale", de predilecţia poeziei lui pentru "părţile dureroase ale vieţii" şi de influenţa lui Schopenhauer, şi trimite la mai multe poeme, caracterizate fără a fi numite (Scrisoarea a III-a, Doina şi probabil Junii corupţi), se menţionează poeziile "în formă poporană" Ce te legeni şi La mijloc de codru şi se citează în întregime Mai am un singur dor.

În primul său manual, intitulat Noţiuni de istoria limbii şi literaturii româneşti, din 1894, profesorul Gh. Adamescu nu-l încadrează pe Eminescu în şirul autorilor trataţi monografic în sec. al XIX-lea, de la Gh. Lazăr şi Iancu Văcărescu pînă la Odobescu şi Hasdeu (amîndoi mai bătrîni cu 12-15 ani decît Eminescu; ordinea în care apar autorii este cea cronologică a datei lor de naştere), ci îl aminteşte şi-l caracterizează pe scurt - în capitolul Caracteristică generală - printr-o trimitere solomonică, atît la Maiorescu, cît şi la Gherea: "În Convorbiri publică Eminescu poeziile prin cari se făcu cunoscut şi singur d. Maiorescu, în epoca în care poetul nu era încă format, avu deplină convingere despre talentul lui şi curagiul să spună aceasta, cînd mulţi tăgăduiau orice merit lui Eminescu şi-l puneau în rîndul celor din urmă începători mediocri. Poeziile lui le-a publicat într-un volum şi asupra lor a scris d. Dobrogeanu-Gherea o importantă critică, arătînd meritele poetului, dar arătînd în acelaşi timp cît de periculoase sînt ideile lui pesimiste pentru tinerimea care îl citeşte şi-l admiră" (p. 203). Peste trei ani, în Crestomaţia pentru istoria limbii şi literaturii româneşti destinată să completeze manualul anterior, Eminescu este prezent cu patru texte: Melancolie, Doina, Satira I şi Strigoii, iar peste încă un an, în 1898, poetul este prezent masiv, prin diferite exemple spicuite din poeziile sale, în Manualul de poetică pentru şcoalele româneşti al aceluiaşi: este citată Glosa la formele fixe de poezie, Mai am un singur dor şi Te duci la genul liric, Somnoroase păsărele la amestecul unor măsuri, Satira a III-a şi Epigonii pentru antiteză, Doina şi Sonet ("S-a stins viaţa falnicei Veneţii") la probleme de rimă, unde se apreciază că "o reacţie în contra acestei monotonii se face de Eminescu şi de cîţiva dintre şcolarii şi imitatorii lui. La Eminescu rima e adesea incorectă, dar în destul de multe cazuri aflăm rime cu totul neaşteptate sau chiar nebănuite..." (p. 77-78). Poezia lui devine obiect de investigaţie şi izvor de atestare nu numai pentru poeticieni, ci şi pentru lingvişti. Profesorul Al. Philippide, în primul volum al manualului său universitar Istoria limbii române. Principii de istoria limbii (1894), citează multe exemple din poezia lui Eminescu, alături de cronicari şi texte religioase, cuvinte sau versuri luate din Satira (Scrisoarea) I, III şi IV, şi din Strigoii. Ultimul este un text care se bucură de o răspîndire greu de înţeles; îl găsim chiar şi în Cartea de cetire de clasa a IV-a a lui Virgil Oniţiu, explicat în 42 de note lexicale şi istorice, singura poezie a lui Eminescu aici alături de alte texte ale lui Alecsandri (trei), C. Negruzzi (Sobieţchi şi românii), G. Coşbuc (Nunta Zamfirei), Delavrancea etc. Motivul este, poate, faptul că pune în evidenţă pesimismul poetului, ceea ce ar însemna că el avea deja o anumită faimă, aşa cum sugerează ultima notă: "Şi în poezia de faţă se întrevede spiritul iubitor de icoane triste, neînţelese, al lui Eminescu. O fire total contrară ca ceea a lui V. Alecsandri, care iubeşte imaginile vii, senine, înălţătoare de suflet" (p. 53). Cum se poate vedea, în manualele de pînă la sfîrşitul secolului, un loc privilegiat îl ocupa mai ales poeziile de un romantism dramatic, folosind antiteza, invocaţia retorica şi figurile de stil retorice în general: în cele unsprezece manuale examinate, Epigonii este selectat de cinci ori. De o poziţie bună se bucură Împărat şi proletar, Egipetul, Doina şi Scrisoarea a III-a (apar de trei ori) şi tot de trei ori apare şi elegia "pesimistă" Mai am un singur dor.

După începutul secolului, locul pe care îl ocupă Eminescu în manuale este nu doar mai important, ci şi mai sigur; deceniul trecut de la dispariţia sa, schimbările petrecute rapid în configuraţia literară a epocii, clasicizarea primei generaţii de la Convorbiri literare, toate conduc la impresia de distanţă şi în consecinţă la instalarea reală a poetului într-o poziţie privilegiată şi necontestată. Manualul de cl. a VII-a din 1906 al unui profesor din generaţia tînără, Petre V. Haneş, Carte de citire, compoziţie, istorie literară, îşi bazează "caracterizările generale" pe un corpus de poezii mult mai larg deşi bazat în continuare numai pe antume, opt (Luceafărul, Mai am un singur dor, Revedere, Ce te legeni codrule, La steaua, Oda şi două sonete: Trecut-au anii şi S-a stins viaţa...) Toată poezia sfîrşitului de veac este pusă sub semnul indiscutabil al eminescianismului, nu numai prin simpla constatare ("Poezia ultimelor decenii s-a dezvoltat în cea mai mare parte sub puternica înrîurire a lui Mihai Eminescu", p. 314; constatarea este dublată în manualul pentru clasa următoare, a VIII-a, menţionat mai jos: "Schiţa şi nuvela constituie partea cea mai bogată a literaturii noastre contemporane. Punctul lor de plecare îl găsim la Eminescu", p. 152), ci şi prin selecţia textelor altor autori: din Vlahuţă se aleg Lui Eminescu şi Unde ni sînt visătorii, din Maiorescu se aleg două pagini din studiul Eminescu şi poeziile lui (cu celebrul citat "Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al douăzecilea sub auspiciile geniului lui..."), iar din Gherea şase pagini din studiul Eminescu. Putem observa de asemenea un început de stabilizare a unui corpus de trăsături caracteristice: influenţa literaturii germane şi a celei populare, antiteza trecut-prezent, "extrem de bogată imaginaţie", "fondul absolut nou" adus de poet "a fost îmbrăcat într-o limbă plastică şi viguroasă, într-o versificare sonoră cu rime noi şi ritmuri caracteristice". În manualul pentru clasa terminală, a VIII-a, care îl "completează" pe cel al clasei anterioare cu elemente de istorie a limbii, literatură populară şi genurile literare, corpusul şcolar eminescian este completat - la capitolul Poezia filosofică - cu încă patru texte: Rugăciunea unui dac, Glosa, Împărat şi proletar şi Satira (sau Scrisoarea I). Toate aceste poezii sînt însoţite de o "explicaţie" simplistă, care arată însă direcţia interpretării dorite. Astfel, la Rugăciunea unui dac, nota spune: "În gura unui dac, amărît peste măsură de trista soartă pregătită ţării sale, Eminescu a găsit prilej să puie glorificarea scepticismului", la Glosa "reprezintă filosofia resemnării", iar la Împărat şi proletar: "Toată povestirea din prima parte a poeziei e un pretext pentru strofele finale, cari zugrăvesc pesimismul lui Eminescu".

Liniile generale ale interpretării lui Haneş se regăsesc şi în manualul lui Gh. Adamescu şi M. Dragomirescu (ed. II din 1918) de cl. a VIII-a, unde "poezia filosofică" e ilustrată de Împărat şi proletar (explicată în continuare ca o poezie ilustrativă pentru pesimismul lui Eminescu: "cea mai mare deşi nu cea mai desăvîrşită poemă filosofică a lui Eminescu" unde "poetul pune faţă în faţă aprigul dor de fericire al proletarului şi fericirea obosită şi tristă a împăratului, revolta unuia care duce la revoluţie şi seninătatea celuilalt care-l duce la filosofie, pentru ca să ajungă la încheierea că orice năzuinţă înspre progres e în zadar, că lumea rămîne neschimbată... şi că viaţa e numai un vis al morţii") şi de Glosă ("elegie morală care întrupează o stare sufletească de senină rezignare").

Perioada interbelică îmbogăţeşte şi schimbă în oarecare măsură imaginea care se formase în primii ani ai secolului. Manualul de cl. a VII-a al lui Haneş de pildă, ajuns la ed. a IX-a în 1930, schimbă o singură poezie, dar mai ales lărgeşte corpusul de texte: din cele opt menţionate mai sus renunţă la Revedere şi adaugă alte şapte, respectiv Satira I şi II, Călin, Epigonii, Glosa şi alte două sonete (Sunt ani la mijloc... şi Oricîte stele ard în înălţimi..., ultima postumă). Statura naţională unică a poetului nu mai este pusă în cauză şi ea îl proiectează - tocmai prin caracterul ei reprezentativ - direct în universalitate, cum reiese din capitolul de concluzii al manualului de cl. a VII-a de Gh. Nedioglu, din 1938: "Eminescu este cea mai înaltă întrupare a geiului poetic românesc care... a dat viziunea sublimă a durerilor umanităţii şi a marilor aspiraţii naţionale", iar în manualul de cl. a VII-a din 1936 de M. Dragomirescu şi N. I. Russu, poemul Împărat şi proletar este considerat acum o capodoperă universală: "Nicicînd nici în literatura română, nici în cea universală n-au fost formulate cu o adîncime şi o conciziune neîntrecută nemulţumirea materială omenească" (p. 78) sau, despre La steaua, şi ea prezentă în manual: "este cel mai strălucit exemplu de genialitate poetică ce transformă modelele în simple izvoare de inspiraţie" (p. 79) ş.a.m.d. Apar şi încercări de a cuprinde într-o viziune unitară opera poetului, inevitabil simpliste, importante totuşi pentru felul de a concepe personalitatea artistului; de pildă, în manualul lui Nedioglu de cl. a VII-a, ideea că ea are un caracter unitar şi sistematic, "toate poeziile filosofice ale lui Eminescu întocmesc un întreg", ele înşirîndu-se pe o spirală coerentă, de la Epigonii, prin Mortua est şi Împărat şi proletar, la Rugăciunea unui dac. După această descătuşare a "avînturilor stăvilite", apare etapa scepticismului care îneacă revolta poetului, transformînd-o în repulsie, dorinţă de îndepărtare, ironie (în Scrisoarea a IV-a şi Luceafărul): "singura mîngîietoare a poetului este natura, care nu mai apăruse pînă acum în poeziile lui filosofice" (p. 306) şi el se cufundă cu voluptate în această lume de vis etc.

Apar în această perioadă şi idei relativ noi în manualele pe care le discutăm, de pildă aceea că activitatea lui la Timpul "este una din paginile de aur ale ziaristicei noastre", (manualul lui Haneş din 1930, p. 123) şi se menţionează prima dată care atare xenofobia sa, "nu-i plăceau însă străinii fiind că neamul său era împiedicat din dezvoltare din cauza lor", p. 125. Doina apare în manualele şcolare încă înainte de primul război mondial, în manualul de cl. a VII-a de pildă, alcătuit de M. Dragomirescu şi de Gh. Adamescu (ajuns în 1906 la ediţia a doua), unde figurează alături de Călin (fragmente), Epigonii, Despărţire şi Satira I. "Observarea" care o însoţeşte însă nu glorifică accentele xenofobe, ci le circumstanţiază, plasîndu-le printre alte tendinţe şi apăsînd asupra condiţiilor în care apar ele: "Este una din cele din urmă pagini... făcută cu puţin înainte de a izbucni nebunia, şi anume cu ocazia dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi. Este remarcabilă prin vehemenţa ce poetul a ştiut să pună în versul şi în graiul poporan şi prin arta cu care a putut să ridice un sentiment oarecum local la înălţimea artei. Acest sentiment subliniază una din tendinţele sale politice, aşa cum le-a manifestat în articolele sale politice" (p. 411). În 1930, în manualul lui Gh. Nedioglu pentru aceeaşi clasă, se studiază Vieaţa, Ce-ţi doresc eu ţie, Epigonii, Scrisoarea I, Luceafărul şi Glosa, alături de Doina, care este caracterizată astfel: "Doina... dă expresie sentimentului de clocotitoare durere, care se preface în revoltă şi se ridică pînă la vehemenţa imprecauţiunii, împotriva străinilor cotropitori... (ea) arată evoluţia spiritului satiric al poetului care, de la ironia amară constată în Scrisoarea I, ajunge la vehemenţa din această poezie. Tonul violent se armonizează însă cu cadrul doinei..." etc. (p. 181; textul se repetă identic în 1938). În capitolul concluziv, paragraful despre "lirismul patriotic" găseşte că "iubriea lui de ţară... se manifestă îndeosebi prin revolta împotriva străinilor (Satira IV şi Doina)", dar "găseşte o mîngîiere în trecutul glorios" etc. (p. 197). În manualul de clasa a VIII-a, tot cel al lui Nedioglu, regăsim Doina propusă ca text de studiu în capitolul despre Evoluţia limbii noastre poetice, alături de O, rămîi şi Despărţire, fără comentarii de această dată. Tot fără comentarii este inserată Doina şi în alte manuale, inclusiv pentru clasele mici, de pildă în Cartea de cetire pentru cl. a IV-a primară de Spiridon Popescu, T. Bădărău, Ilie Lupu şi Gh. Bogdan-Duică, din 1926, unde este singurul text al lui Eminescu.

Schimbările produse după război, prezenţa ruşilor în ţară şi presiunea politică şi ideologică pe care aceasta o provoacă, dezorganizarea vieţii politice etc., duc inevitabil la modificări şi în acest spaţiu; ele nu încep imediat la nivelul instituţional, în programe şcolare de pildă, ci se lasă simţite deocamdată în atitudinea autorilor de manuale, în filo-sovietismul afişat şi în circumspecţia cu care ei operează în zona opţiunilor de pildă, ocolind scriitorii care au scris împotriva ruşilor sau a comuniştilor. Noua atitudine începe să se manifeste destul de brusc, în manualele anului 1947 şi una dintre consecinţele ei neaşteptate este o evidentă prudenţă în privinţa lui Eminescu. Unul din puţinele manuale din acest an făcute profesionist este cel de cl. a VII-a, de Al. Rosetti, J. Byck şi Perpessicius, unde găsim şase poezii de Eminescu, dar alegerea ocoleşte cu grijă zona politicului şi a naţionalului: sînt reproduse şi discutate La Heliade, Epigonii, Crăiasa din poveşti, Luceafărul, Ce e amorul? şi Scrisoarea a II-a. Liniile generale ale interpretării canonice constituite în timp sînt prezente în acest manual pentru ultima dată înainte de epoca proletcultistă: dacă este subliniat caracterul reprezentativ şi dominator al poeziei sale ("Eminescu înseamnă pentru poezia românească nu numai culmea cea mai înaltă, dar şi linia de demarcaţie de la care începe un alt tărîm, un alt peisagiu, o altă eră a lirismului nostru"), care va fi preluat mai devreme sau mai tîrziu şi de noul discurs oficial, este afirmată - în termeni moderaţi - şi contribuţia lui Maiorescu la afirmarea sa ("acel poet în toată puterea cuvîntului pe care Maiorescu îl anexa Noii direcţii aşezîndu-l îndată după Alecsandri", p. 137), este pomenit şi pesimismul, prezentat ceva mai pudic "o umbră de melancolie şi amărăciune" desprinsă din marele nor de tristeţe metafizică al zădărniciei zădărniciilor") şi nu ca o parte constitutivă a liricii sale ("infiltraţiile unor elemente de filosofie schopenhaueriană... kantiană... sau budistă..., stoicismul lui Hyperion... nu constituie substanţa poeziei de gîndire a lui Eminescu", p. 139).

În acelaşi an însă, cel mai prestigios eminescolog al momentului şi un proeminent istoric şi critic literar, G. Călinescu, publică un ciclu de manuale pentru cele patru clase gimnaziale. Ele sînt lipsite aproape total de comentarii şi se prezintă în partea lor de literatură mai degrabă ca nişte antologii de texte. Din textele eminesciene, în manualul de cl.I se află doar Ce te legeni..., în cel de a doua Eminescu lipseşte cu desăvîrşire (avem în schimb texte de Odobescu, Alecsandri, Zaharia Stancu, Lev Tolstoi ş. a.), iar în manualul de cl. a IV-a, pe lîngă texte de Coşbuc, Caragiale, Arghezi, Petöfi, Victor Hugo şi... G. Călinescu, găsim doar o poezie de Eminescu: Greeruşul ("Greieruş ce cînţi la lună/ Cînd pădurea sună,/ Cum nu ştii ce am în mine,/ Greiere străine?" etc., comentată astfel: "Poezia de mai sus, deşi e în formă populară, e fabricată de poet şi îndemînarea artistică a imitării folclorului, cu introducerea de sentimente culte mai complicate, dă o plăcere artistică deosebită", p. 65). Tot acum, un manual anonim, tipărit de Editura de Stat pentru clasa a III-a de gimnaziu şi recomandat de referenţii oficiali M. Cruceanu şi M. Nanu (M. Cruceanu va fi primul şef al catedrei de literatură română la Bucureşti, după "reorganizarea" din 1948 a învăţămîntului universitar), nu lasă nici o îndoială asupra caracterului politic al alcătuirii; în prefaţă se afirmă că e vorba de "o carte de educaţie literară şi democratică", iar "bucăţile de lectură... sunt menite să trezească în sufletele şcolarilor ideile mari ale vremurilor noastre... de prietenie cu vecinii noştri şi îndeosebi cu marea Uniune a republicilor Sovietice Socialiste..." Alături de texte ca Solia lui Mihai Viteazul la Moscova de V. Negrea, de Primele căi ferate de V.I. Lebedev sau de Metropolitanul Moscovei de M. Sadoveanu, se găseşte doar Revedere de Eminescu. Iar Antologia literară pentru gimnaziu de J. Byck şi I. Creţu (tot din 1947), care oferă texte din Creangă, Ispirescu, S.Fl. Marian, Sadoveanu, Gîrleanu, sau Andersen, Tolstoi, Gorki şi Daniel De Foe dintre străini, nu are nici un text de Eminescu.