Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

CONTRIBUŢII:
Eminescu - Spitzweg de Ana-Stanca Tabarasi


O posibilă sursă de inspiraţie pentru "Cugetările sărmanului Dionis"

Despre influenţa culturii germane asupra lui Mihai Eminescu s-a scris atât de mult, încât a-i pomeni pe Kant, Goethe, Schopenhauer, Novalis, sau a aminti de traducerile poetului din Kant, Schiller, Goethe, Lenau, Gellert, Hoffmann von Fallersleben ş.a. a devenit un loc comun. Uneori, e vorba de preluarea, în poezii originale, a unor frânturi de poeme ale romanticilor germani - fragmente devenite probabil atât de familiare, încât poetul uita de unde le-a memorat şi le contopea în poeziile sale. Citindu-l pe Joseph von Eichendorff, Pustnicul (Der Einsiedler), versul "Die Jahre wie die Wolken gehn" mi-a adus îndată în minte "Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri". La fel, versul: "Ca un stâlp eu stam în lună" din Floare albastră mi se pare traducerea finalului unei cunoscute poezii de Heinrich Heine, din Lyrisches Intermezzo nr. 37: "und sahst mich im Mondenlichte/ wie eine Säule stehn". Alteori, poezii întregi (Veneţia de G. Cerri sau Siehst du den Stern de Gottfried Keller) au fost prelucrate în aşa chip, încât varianta eminesciană e superioară surselor de inspiraţie, acestea devenind simple pretexte.
Necunoscută comentatorilor a rămas însă, până acum, impresia "catalizatoare" a picturii germane asupra operei lui Eminescu. Nu prea numeroasele referiri ale poetului la arta plastică în genere (cititorului îi rămân în memorie versuri precum "Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată" sau "De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi / Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio") nu păreau să indice o preocupare deosebită faţă de un tablou anume, care să devină astfel principala sursă de inspiraţie a unei poezii.
Cu toate acestea, există un asemenea tablou: Der arme Poet (1839), al popularului Karl Spitzweg (1808-1885), care pare a fi, din toate punctele de vedere, sursa inspiraţiei pentru "Cugetările sărmanului Dionis".
Tabloul există în patru exemplare, dintre care unul la Nationalgalerie Berlin şi altul la Neue Pinakothek, München. Dar Spitzweg colabora din 1844 la revista satirică Fliegende Blätter, răspândită în toată lumea germană, aşa încât subiectul tabloului (folosit şi în metaloplastie) devenise foarte popular în epocă, mai ales după ce fusese criticat de breaslă (Münchner Kunstverein) pentru "demitizare": într-un timp când tot artistul trebuia să se prezinte asemenea zeilor, Sărmanul poet apărea ca un biet filistin; artistul ca boem - dar de calibru mic-burghez!
Cine era Spitzweg?
Unul dintre cei mai cunoscuţi exponenţi ai Biedermeierului german, alături de Schleich der Ältere, a avut parte de o viaţă asemănătoare cu a romanticilor: nebunie, o iubire imposibilă, lipsă de înţelegerea colegilor de breaslă contemporani, pasiunea pentru Orient; cânta la pian şi la vioară, scria poezii autoironice - fiind, de altfel, supranumit "poetul pictor". Stilul său rămâne însă diferit de cel romantic: e în acelaş timp plin de umor, acid la adresa vieţii de oraş. Scenele sale aparent idilice, cu personaje retrase sau bucurându-se de o dulce trândăvie, alcătuite asemeni unui tablou scenografic (Spitzweg cunoştea mulţi actori şi studiase mişcarea scenică, pentru a reda fidel gesturile personajelor sale) prezintă figuri ciudate, atitudini neobişnuite - un călugăr care cască, soldaţi care tricotează, un colecţionar de cactuşi, un personaj înarmat cu o plasă, la vânătoare de fluturi. Totul trădează, la o privire atentă, angoasa unui univers închis. în schimb, ţăranii sunt pictaţi cu evidentă simpatie. Una peste alta, Spitzweg a fost comparat cu Daumier, deşi îi lipseşte ascuţimea de spirit a acestuia, avântul revoluţionar fiind înlocuit cu un umor binevoitor. în ciuda marii sale popularităţi, încă din timpul vieţii, n-a avut imitatori; stilul său e considerat unic. După o călătorie în Franţa (la şcoala de la Barbizon), în ultima parte a vieţii şi-a schimbat în întregime maniera, pictând peisaje în stil preimpresionist.
În tinereţe, autorul Sărmanului poet a terminat şcoala latinească, între 1830-32 a făcut studii şi practică de farmacist, a lucrat într-o farmacie... şi-şi desena clienţii!; apoi a isprăvit obligatoria - pe atunci - călătorie în Italia. S-a îmbolnăvit de "febra nervilor", fiind internat la sanatoriul din Bad Sulz (în Bavaria), unde, de altfel, şi-a descoperit talentul la desen (doctorii îi recomandaseră pictatul ca prielnic pentru boala sa de nervi). După însănătoşire a renunţat la meseria de farmacist - moştenise o avere importantă - şi a început să ia lecţii de pictură cu C. H Hansonn, dar mai ales să exerseze copiind tablourile vechilor maeştri de la Alte Pinakothek din München. Curând s-a împrietenit cu alţi pictori, precum Eduard Schleich şi Moritz von Schwindt. După moartea de ftizie a marii sale iubiri, Clara, nu s-a mai îndrăgostit niciodată, ducând o viaţă foarte retrasă. Avea obiceiul să spună că nu se plictiseşte niciodată singur, ci numai în compania altora! De altfel, formarea sa şi stilul neacademic de a picta l-au făcut să fie respins de majoritatea pictorilor care îi erau contemporani - tablourile sale fiind refuzate de expoziţia Societăţii de Artă din München. După ce i-a fost criticat Der arme Poet (1839), Spitzweg nu şi-a mai semnat niciodată tablourile cu numele întreg, ci cu un S într-un romb sau chiar deloc. în ciuda marii popularităţi de care s-a bucurat, prefera să-şi dăruiască tablourile sau să le vândă pe o nimica toată, spunând că dacă va ajunge să nu mai vândă nimic, se va face pompier!
De fapt, tema sa favorită a fost retragerea resemnată în sfera vieţii private. După Congresul de la Viena, care a însemnat pentru burghezia germană întoarcerea la conservatorism, nimic nu părea mai potrivit decât "stilul Biedermeier". Termenul provine de la personajul inventat de Ludwig Eichrodt, dascălul Gottlieb Biedermeier, întruchipare a burtă-verzismului, ale cărui poezii de un filistinism naiv au apărut în revista satirică Fliegende Blätter - aceeaşi la care colabora, ca ilustrator, din 1844, şi Spitzweg. Revista, care se bucura de mare popularitate şi promova un spirit democratic burghez, a contribuit astfel mult la celebritatea lui Spitzweg, care a mai colaborat, de altfel, la multe alte reviste. Reproduceri după tablourile sale au ajuns să atârne pe pereţii tuturor hanurilor, devenind aproape o întruchipare a kitschului, cum ar fi reproducerile cu Ciobănaşul în România.
La 1 septembrie 1872, Eminescu, întors de la Viena, citeşte "Junimii" nuvela Sărmanul Dionis, precum şi fragmente din Panorama deşertăciunilor. Sărmanul Dionis e tipărit în Convorbiri literare la 1 decembrie 1872 şi în continuare la 1 ianuarie 1873. Eminescu se afla deja la Berlin. E limpede că, dacă a cunoscut tabloul lui Spitzweg, acest lucru s-a petrecut la Viena - probabil datorită marii răspândiri a reproducerilor.
În economia nuvelei eminesciene, poezia pare "lipită". Purecosul şi amărâtul care contemplă "garafa pântecoasă" fără vin, bună doar de sfeşnic, nu prea se potriveşte cu personajul palid, rafinat, luciferic, al nuvelei ("faţa era de-acea dulceaţă vânătă, albă, ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de-acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră"). A cugeta la Kant şi a cugeta la purec nu prea se potriveşte .(deşi... dacă ne gândim la o frază din Archaeus - "care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac - sau cel abia-ntrevăzut ca printr-o negură de Kant?" - poate se potriveşte!) G. Panu observă, de pildă, în Amintiri de la Junimea din Iaşi că poezia e diferită, ca stil şi tonalitate, de partea în proză a nuvelei (căreia i-o preferă). Faptul ar putea fi explicat prin scrierea ei separată şi înglobarea ei ulterioară în text (introdusă fiind printr-un pasaj în proză care anticipează descrierea din poezie: "Să privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei lumânări de său băgate în gâtul unui clondir ce ţinea loc de sfeşnic. Ce vizunie - (...) mai ales garafa goală era în stare de a-l umplè de cugetări melancolice".
Tabloul lui Spitzweg înfăţişează o odaie dintr-un pod a cărui singură ferestruică dezvăluie acoperişul nins al unei case învecinate. O umbrelă deasupra patului alcătuit dintr-o grămadă de cărţi sugerează precaritatea acoperişului şi a murilor (la Eminescu: "păreţi cu colb", "podul cu lungi pânze de painjen").
Personajul lui Spitzweg poartă pe cap o scufă (semnul filistinului, după cum l-au descris Clemens Brentano şi alţi romantici) şi e îmbrăcat într-o haină jerpelită, ruptă în coate.
("Uh! Ce frig... îmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici nu-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie."
De remarcat că Eminescu a neaoşizat scufa, înlocuind-o cu o căciulă de oaie)
În odaie se află o sobă în care nu arde focul - se află în ea doar manuscrisele, pe care sărmanul poet e gata să le ardă, la nevoie.
Nici soba sărmanului Dionis nu are foc, iar cărţile sunt şi ele la un pas de a fi sacrificate:
("Şi motanul toarce-n sobă - de blazat ce-i...")
("Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger!")
Pe sobă se află garafa pântecoasă, goală, cu un capăt de lumânare.
("Ah, garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde,
Şi-n această sărăcie te inspiră, cântă barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.")
Principalul punct în care Eminescu se întâlneşte cu Spitzweg e însă contemplarea filozofică a purecului. Der arme Poet ţine purecul în mână (anatomic desenat) şi îl studiază fără strop de agresivitate sau enervare. Aceeaşi atitudine tolerant-nepăsătoare o are şi Eminescu:
"Bruh! Mi-i frig! - Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "îns!" la ce să-l purec?"
Desigur, toate fascinantele adaosuri auditive care dau viaţă poemului eminescian ("scârţâie de vânt fereastra, în pod miaună motanii" etc.) sau versurile grave, ca sunetul choralului german Komm Tod, o Schlafesbruder...- "vino somn, ori vino moarte..." lipsesc din lumea lui Spitzweg. Nu mă refer la vizualitate, ci la spiritul artistului - care, ironic, terre-à- terre, poate că ar exclama ca eroul eminescian "Poezie - sărăcie!", dar mult mai caricatural.
Cu tot umorul propriu (lunga tiradă adresată motanului, descrierea promenadei de ploşniţe şi a şoarecilor ronţăitori de Homer) Eminescu, e, chiar caricaturizând, un mare metafizic, iar "planul Biedermeier" e doar un contraplan /folosit pentru contrast/ în opera sa. Dacă s-a inspirat din Spitzweg, a făcut-o fiindcă văzătorii de idei nu sunt şi buni observatori ai realităţii: Eminescu avea nevoie de o "realitate" care să dea credibilitate meditaţiilor sale.
Dar tot ce e de neuitat în Cugetările sărmanului Dionis pluteşte la cu totul altă înălţime. Poate de aceea, o paralelă între Spitzweg şi Eminescu pare, la prima vedere, incredibilă.