Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
elegia timpului de Gabriel Chifu

Elegia timpului
(Ce vremuri…)

Ce vremuri:
nu încăpeam în pat şi nici în oraş,
pe-atunci eram uriaş.
Dintr-un pas, treceam râul.
Tâmpla-mi atingea pe cer norii răcoroşi, plumburii.
Inima mea, bătând, cu puterea ei,
ridica ţinutul cu biserici şi case-n tării.
În zilele bune
o zi de-a mea
cât trei sau patru zile ţinea.
Iar ochiul meu neîntrecut desluşea,
hăt, la capătul pământului, furnica
prin iarba colosală cum înainta.

Astăzi m-am micşorat, m-am tocit.
Umblu pe şase şi pe zece cărări
şi pe niciuna n-ajung unde-am plecat,
mă irosesc pe drum.
Vântul bate şi mă azvârle ca pe-un ghemotoc de hârtie
în guri de canal din cartiere uitate, biruite,
unde locuiesc numai
oameni orbi şi necuvântători.

Tot mai des nimeresc în spaţii care nu există,
acolo timpul curge altfel, pe dos şi fulgerător.
Şi tot mai des îmi visez sfârşitul:
el este de fiecare dată altfel, dar mereu,
oricât de umil, este epopeic, tulburător.

 

Cântec despre starea mea

O, cum înfruntam eu anii,
curgerea lor oarbă,
cât de hotărât, şi de patetic, şi de eroic.
Ci totuşi, atent privindu-mă eu pe mine însumi,
m-a pufnit râsul.

Râsul, fiindcă mi-am dat seama
cât de uşor şi de repede mă trec,
precum mireasma
ce izbucneşte-n luna mai din tufele de lămâiţă.

Eu mă trec, mă duc, mă sting şi toate-n jur,
păduri şi ape, cerul,
în cor, cu înzestrare,
netulburate o să-şi cânte mai departe melodia,
imperisabilă şi glorioasă,
perpetuu, fără mine.

Fără mine, fără mine.

O, nu-i pic de ironie atunci când spun:
de starea mea m-apucă râsul.
(E drept, şi plânsul, deopotrivă!)
Eu, călăuză pe cât de credincioasă pe atât de ageamie
rătăcind pe drumurile îngheţate
din ţara durerii.
Eu, ulcior doldora de emoţii intense şi noi, dar spart.
Eu, diletant care se chinuie să traducă lumina
din cereşte în omeneşte.
Eu, copil părăsit pe o sârmă subţire
întinsă între doi munţi, deasupra prăpastiei.

 

Nu pot să-mi imaginez

Până la urmă o să mă-mpac şi cu durerile,
cu beteşugurile care mi strecoară-n trup,
din ce în ce mai multe, de neoprit,
mi-l iau în stăpânire
şi se simt atât de bine înăuntrul meu.
Parcă ar fi acei pierde-vară fără casă
care-şi fac culcuşul într-un palat ruinat, părăsit,
din centrul Bucureştiului.
Parcă ar fi acei marinari beţi-criţă ce rătăcesc
ca nişte împăraţi,
în nopţile de vară înstelate,
pe străzile Marsiliei.
Beteşugurile, durerile, în corpul meu.

Până la urmă, încet-încet, o să mă obişnuiesc
şi, cine ştie, chiar am să mă-mprietenesc cu toţi
musafirii ăştia nepoftiţi, bolile.
O să mă-mpac cu erodarea asta
ce înaintează triumfătoare-n trupul meu
ca armata persană a lui Cirus, la apogeu.
O să mă-mpac cu
acest de-aici-pân-aici al trupului meu.

O să mă-mpac? O să mă-mpac?!
Vai, nu, niciodată – n-are rost
să mă mint.
Nu pot să-mi imaginez clipa
când ochii mei cu toate imaginile din ei
se vor sparge
şi se vor risipi la prima adiere.
Nu pot să-mi imaginez clipa
când o să fiu smuls din lumină
aşa cum e smulsă inima palpitând din trupul viu.
Nu pot.

 

Poem despre puritate

Te-am privit în timp ce dormeai:
aveai atâta linişte întipărită pe obraz,
iar trăsăturile tale se limpeziseră
precum cerul după ploaie.
Parcă un duh neştiut se apropiase de tine,
dăduse cu pensula
şi-ţi desenase încă o dată chipul, fără greş.

Îndelung, te-am privit în timp ce dormeai
şi am descoperit mirat că
obrazul tău e o seară de vară senină,
e ţinutul chiparoşilor cu parfum netălmăcit.

Am înţeles, puritatea ta e comoara ta,
ban de aur a cărui valoare nu scade:
acum, la şaizeci de ani,
se păstrează neştirbită, strălucitoare,
ca la şaptesprezece ani, când te-am cunoscut.

 

Nor nimbat peste Olimp

Peste Olimp brusc s-a iscat
un nor imens, era nimbat.

Şi-n el ca-ntr-o rulotă a urcat
un zeu: părea bătrân, bolnav şi rătăcit,
amnezic şi târziu, uitat
şi nimerit
aici, la noi, necuvenit.

Ca tine şi ca mine, zeul,
cel pus să-i ducă lumii greul,
acum, fiindcă puterile îl lasă,
are şi el nevoie, zău, de-o casă,
să-şi odihnească oasele cereşti,
şi de-un vehicul potrivit, vezi bine,
pentru cărările de sus, greceşti,
întortocheate ori prealimpezi, line.

Iar norul din Olimp, la timp ivit,
într-adevăr i-a folosit
acestui zeu scăpat printre zăbrele
din lumea lui marmoreeană, veche,
în lumea noastră cu vini grele,
precară foarte, nepereche.

 

Piatră şi plumb în picioare

La început eu nici nu atingeam pământul.
Eram atât de uşor încât adierea de seară
mă purta prin aer
ca pe mireasma ivită din ierburile tinere.
Eram atât de curat, de limpede
încât se vedea prin mine
ca prin geamul cel mai transparent din lume.
Iar lumina
era pe-atunci de-o opulenţă inenarabilă,
nemărginită, aproape trivială:
mă înveleam cu ea desăvârşit
cum se-nveleşte perla
cu marea vuitoare.

Târziu,
mi s-au turnat şi mie în picioare
piatră, plumb,
ca să cobor printre ceilalţi, târziu.

Iar de atunci viaţa, brusc, altceva a însemnat:
m-am adâncit în suferinţă,
fluviu cu gheţuri, primejdios, pe care
sunt pus să-l trec înot
iar, şi iar, şi iar, şi iar.
Ci abia păşesc împovărat, neiscusit,
prin zile şi prin nopţi,
urs greoi, fără picioare,
silit să se strecoare
prin urechile acului.
Iar seara, cu naturaleţe,
aşa cum mi-aş spune rugăciunea,
înghit câte o picătură de otravă,
până când s-o aduna belşugul trebuincios
ca inima-mi în piept să-ncremenească.

Odată cu ea, atunci va amuţi
şi corpul meu tot, prea nevolnic,

cel care a fost umplut pân la refuz
cu piatră şi cu plumb,

pentru ca să stau căzut aicea, jos,
cărarea înapoi, înspre tării, pe veci
închisă mie să-mi rămână.

 

Femeia

Nu ştiu de unde a apărut
femeia asta urâtă, diformă, decrepită,
cu ochii mici, fumurii îngropaţi în grăsime,
numără o sută de ani şi două sute de kile
şi s-a îndrăgostit nebuneşte de mine.

Peste tot mă-nsoţeşte ca umbra,
îmi e credincioasă cum doar câinele
îi este stăpânului său.
Ar face orice pentru mine. Şi face.
Mă spală, mă oblojeşte, îmi dă să mănânc,
îmi ţine umbrela când plouă
şi, dacă mi-e sete, chiar şi-n deşert ea găseşte
un izvor răcoros pentru mine.

Cu toţi se ia la harţă ca să mă apere,
lumea n-o suferă, o urăşte,
o loveşte cu pietre, dar ea,
rănită, însângerată, nu se lasă,
se face scut în faţa mea,
ce caraghioşi amândoi, împreună.

Şi nici nu ştiu cine este:
sunt iubitul ei?,
e nevasta mea sau o prostituată
culeasă noaptea, din cârciumi?

Stăm amândoi în ochii mulţimii
ca-n vârful unui ac care arde
şi nu înţeleg,

nu înţeleg, nu înţeleg
rostul ei în viaţa mea
până când, de grijă să nu păţesc ceva,

mă strânge la piept atât de tare
că mă sufoc şi-mi dau duhul
acolo, în braţele ei
hidoase, enorme, infinit tandre, funeste.

 

Din volumul Elegia timpului. Un an de poezie
(8 decembrie 2016 – 7 decembrie 2017).
Concepţie grafică şi ilustraţii: Mihaela Şchiopu – volum în curs de apariţie la Editura Şcoala Ardeleană

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara