Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Restituiri:
Ediţia jubiliară a Bibliei de la Blaj (1795) de Ion Buzaşi


Dacă n-a putut să apară în 1995, când se împlineau două sute de ani de la tipărirea ediţiei princeps, aşa cum au apărut la date aniversare şi alte monumente ale culturii româneşti, precum Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Biblia de la Bucureşti (1688) - reeditate în 1988, Biblia de la Blaj apare tot într-un moment jubiliar, în anul 2001, la împlinirea a 300 de ani de la unirea unei părţi din biserica Transilvaniei cu Biserica Romei. Lansarea în premieră a ediţiei jubiliare a avut loc la Roma la sfârşitul lunii mai. La această manifestare a participat o delegaţie de înalţi ierarhi şi oameni de cultură români, alcătuită din Î.P.S. Ioan Robu, Arhiepiscopul Romano-Catolic de Bucureşti, P.S.Virgil Bercea, Episcopul Diecezei Greco-Catolice de la Oradea, precum şi acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, acad. Camil Mureşan, directorul Institutului de Istorie din Cluj, istoricul Ioan Chindriş şi lingvistul Eugen Pavel, ultimii doi, cercetători ştiinţifici clujeni, fiind şi coordonatorii ediţiei, realizată de un colectiv de cercetători de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu", ambele din Cluj.
Dimensiunile operei sunt impresionante: in-folio, 36x24 cm, 2630 de pagini. Îmi amintesc că atunci când a văzut-o la Blaj, în vechea ediţie princeps, şi uimit a ţinut-o în mână Ioan Alexandru a spus că e "o carte ca un snop" - poetică şi frumoasă apreciere incluzând şi volumul acesteia, dar şi sugestia cuvântului dătător de viaţă. Alcătuită sinoptic, ediţia reproduce în stânga textul chirilic, iar în dreapta transcrierea interpretativă a acestuia. La început este cuvântul de binecuvântare al Î.P.S. Lucian Mureşan, Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, un mic studiu despre semnificaţia culturală majoră a Cărţii Cărţilor - semnat de acad. Camil Mureşan, aparat critic, glosar şi indice de nume proprii.
Samuil Micu are o bogată operă de scriitor religios, traduceri şi scrieri originale: Cartea de rugăciuni (1779) - prima noastră carte tipărită cu litere latine. Tot o "carte de rugăciuni" este şi Acatistul tipărit la Sibiu în 1801; în acest Acatist publică între alte rugăciuni Cântarea jalnică către Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, traducerea unui celebru imn religios medieval Stabat mater de Iacopone da Todi. Cipariu, el însuşi poet religios, autorul unor imnuri închinate Fecioarei Maria, îl retipăreşte în Arhivul pentru filologie şi istorie, iar Perpessicius consideră că poate intra într-o antologie a poeziei religioase româneşti, după psalmii lui Dosoftei şi înaintea stihuitorilor populari Ioan Barac şi Vasile Aaron (v. Perpessicius, Scriitori români, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, col. B.P.T., p. 59). Tot lui Samuil Micu îi datorăm prima traducere românească a cărţii Imitatio Christi (în tălmăcirea călugărului blăjean are titlul De urmarea lui Hristos), de Thomas de Kempis, carte, care prin numărul traducerilor în foarte multe limbi, stă în vecinătatea Bibliei. Scrierile religioase ale lui Samuil Micu însumează şi o operă pe care o putem socoti originală: Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi, tipărită la Blaj în 1784, în care se manifestă calităţile scriitoriceşti despre care vorbea N. Iorga: "Ceva dintr-un cronicar trăieşte încă în acest istoric dintâi; ...îi place a sta de vorbă şi a-şi spovedi sufletul (v. N. Iorga, Istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 138, 162).
Menţionând şi Teologia morală (1796), cu o atât de generoasă şi plină de gratitudine dedicaţie către binefăcătorul său, episcopul Ignatic Darabant de Oradea, încât se pare că a stârnit invidia vlădicului Ioan Bob, să spunem că traducerea Bibliei (1795) încununează opera de scriitor religios a lui Samuil Micu, care timp de 20 de ani (între 1784-1804) a "fost sufletul mişcării literare blăjene" şi cel care dă în cea mai mare măsură dimensiune creştină Şcolii Ardelene. Este a doua traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română, după Biblia de la Bucureşti (sau Biblia lui Şerban), 1688.
Scriitorii noştri bisericeşti din secolul al XVII-lea şi apoi reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost stăpâniţi, ne spune Coşbuc, "de trei idei mari: întemeierea unei Biserici naţionale, româneşti, independente; fixarea limbii româneşti şi unitatea culturală a tuturor românilor. Câtă luptă au trebuit să ducă ei pentru naţionalizarea Bisericii, pe vremea aceea întunecată, când cea mai grea a lor trudă era să dovedească şi să convingă pe greci şi pe sârbi că nu este păcat a se cânta liturghia româneşte! Luminarea poporului întru cele bisericeşti şi istoriceşti era pentru ei o ţintă secundară, căci principala ţintă era "să avem şi noi scriptura noastră cea românească" şi nu numai pentru "ţara" (înţelege provincia) în care trăiau scriitorii, ci pentru întreg neamul nostru. Aceste trei vorbe "întreg neamul nostru", revin cu o obositoare îndărătnicie la toţi scriitorii vechi, aceste trei vorbe le apăsau sufletul şi le strângeau inima" (v. G. Coşbuc, "Prefaţă" la Gr. Alexandrescu, Scrieri în versuri şi proză, Ed. Minerva, Bucureşti, 1902, p. IV). Şi Samuil Micu a tradus Biblia, după cum mărturiseşte în "Prefaţă", "pentru folosul bisericii a tot neamul românesc". În perspectiva timpului, truda lui ne apare de-a dreptul titanică. Chiar dacă pentru o parte din Vechiul Testament (Facerea) a colaborat cu D. Eustatievici, directorul Şcolilor ortodoxe din Sibiu (v. Serafim Duicu, Pe urmele lui Samuil Micu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1986, p. 300), chiar dacă pentru Noul Testament a urmat modelul Bibliei lui Şerban (1688), munca lui de traducător este singulară, nici înainte şi până în prezent, nici după, nu avem în literatura română traduceri ale Bibliei datorate unui singur cărturar. La opere de asemenea anvergură lucrează de obicei colective de specialişti, teologi şi scriitori. Aşa încât era îndreptăţit un absolvent al teologiei blăjene să scrie: "limba Bibliei de la 1795, nimenea n-a mai scris-o la Blaj, nici până la Clain, nici de la Clain până în vremile mai nouă, încât stă singur şi izolat şi e uşor de a-l recunoaşte pentru cel ce s-a ocupat cu scrisul lui Clain" (v. I. Modrigan, în Cultura creştină, An VIII, 1919, nr. 5-6, martie).
Se pare că aceasta era maniera de lucru a tălmăcirilor călugărului Samuil Micu. Nu agrea aportul unor colaboratori, sau traducerea colectivă. Când canonicul de la Oradea, Ion Corneli, l-a rugat să revadă din punct de vedere stilistic şi lingvistic Catehismul, Samuil Micu îl traduce din nou. Şi spune el însuşi în "Prefaţa" Bibliei (1795): "deci ca stilul şi aşezarea graiului întru aceeaşi Biblie să nu fie osibit, puindu-se unele dintre ace tălmăcire, altele dintru a altuia, s-au socotit că toată Biblia de unul cu asemenea stil şi aşezare a graiului să se tălmăcească. Deci având eu îndeletnicire m-am îndemnat să mă ocup de atâta lucru şi să îndreptez graiul Bibliei ceii mai dinainte româneşti tipărite". Şi, motivează traducătorul, că Biblia cea mai dinainte prezentase "o foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc". Ca şi Simion Ştefan, în "Predoslovia" Noului Testament de la Bălgrad (1648), cărturarul blăjean arată dificultatea unei traduceri fidele şi canonice, pentru că fiecare limbă are o fizionomie sintactică proprie: "Foarte anevoie iaste, luminat şi cu chiar înţeles despre o limbă a tălmăci pre altă limbă, nici un cuvânt adăugind şi ţiind idiotismii limbii cei dintâi, că fieştecare limbă are osibiţii săi idiotismi".
Traducerea unei Biblii este un moment important nu numai în viaţa spirituală a unui popor, ci şi în istoria limbii. Mitropolitul Andrei Şaguna era de părere "limba Bibliei unui popor numai o dată se poate face: dacă s-a învins piedeca cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul a primit limba aceea aşa-zicând în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au mai de-a face alta, ci numai de a reînnoi şi îndrepta aşa după cum s-ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâi al Bibliei de ar fi trăit până în vremurile lor". Dar tot mitropolitul sibian, după ce arată că această "laudă netrecătoare" se cuvine mitropolitului Simion Ştefan şi traducătorilor Bibliei de la Bucureşti (1688), face această comparaţie superbă despre perpetua reînnoire a limbii care impune tălmăcirea periodică a Sfintei Scripturi, la intervale de un secol sau chiar o jumătate de secol: "Iară limba noastră e pom viu, care în toată primăvara se schimbă, frunza vestejeşte şi se scutură, dar alta nouă curând îl împodobeşte, - toate ale lui se fac şi se prefac numai trupina rămâne totdeauna aceeaşi!" (v. Andrei Şaguna, Despre Biblia sau Dumnezeiasca Scriptură, Sibiu, 1856-1858, p. VI-VII). Tălmăcirea lui Samuil Micu vine la mai bine de un veac, după Biblia de la Bucureşti, marcând evident un alt moment din evoluţia limbii române.
Poate că Samuil Micu este prea aspru în aprecierea asupra traducerii anterioare - "o foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc" - dar aprecierile din istoriile literare româneşti, cu puţine excepţii, menţionează superioritatea traducerii sale faţă de Biblia de la 1688. A trebuit să vină un istoric şi critic literar de fineţea lui Perpessicius, ca la 210 ani de la naşterea lui Samuil Micu, în 1955, să demonstreze convingător calităţile limbii şi stilului Bibliei de la Blaj, prin citări paralele (Biblia 1688, Biblia din 1795), prin cuvinte şi expresii ce au trecut din lexicul Bibliei blăjene în limba poetică a veacului al XIX-lea şi în poeziile lui Eminescu. A apărut în anii trecuţi o traducere poetică a unor celebre cărţi din Vechiul Testament (Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Ruth, Cartea lui Iona, Cântarea Cântărilor), traduse şi comentate de cunoscutul elenist Petru Creţia, la Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995. Pe linia sugerată de Perpessicius am vrea să dăm, în paralel, câteva fragmente din tălmăcirea lui Samuil Micu şi poetica traducere a lui Petru Creţia, pentru a evidenţia că textul cărturarului blăjean, deşi într-o ediţie canonică sau critică, are frumuseţi poetice, un ritm ce îngăduie aşezarea lui sub formă de vers alb, iar cuvintele arhaice scapără şi luminează sensuri profunde.
Episcopul Ioan Bălan al Lugojului şi-a luat osteneala, aşa cum aflăm din cartea Lanţuri şi teroare a P.S.Ioan Ploscaru, de a transcrie în alfabet latin Biblia lui Samuil Micu, având gata prin anii 1940-'50 Vechiul Testament. Gestul vrednicului ierarh era un îndemn la retipărirea Bibliei de la Blaj: pentru că aici a fost tradusă şi scrisă - aşa cum ne spune Ştefan Manciulea în memoriile sale despre Oameni şi locuri din Blaj - consemnând tradiţia orală potrivit căreia în Grădina Seminarului s-a păstrat multă vreme "movila lui Samuil Micu", un loc liniştit şi retras, unde în zilele însorite cărturarul blăjean se ostenea cu tălmăcirea Sfintei Scripturi. Un îndemn, acuma împlinit.
Traducerea, de o mare fidelitate şi acurateţe, pe care a realizat-o Samuil Micu a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei limbii române literare şi a cristalizării limbajului biblic, fiind utilizată la noi de către toţi creştinii, ortodocşi şi greco-catolici deopotrivă. De altfel, Biblia de la Blaj a fost reprodusă întocmai în cuprinsul Bibliei de la Petersburg din 1819, al Bibliei de la Buzău apărută în cinci volume, între 1854-1856, precum şi a Bibliei scoase de Andrei Şaguna, între anii 1856-1858. Este una din puţinele cărţi, căreia pentru importanţa ei i s-a dedicat o odă, de către un fost elev al Şcolilor Blajului, poetul Ion Brad: "N-ai fost nici prima, nici ultima/ Carte a Cărţilor/ Aşezată de preoţi cu mâini de ţărani/ Pe masa altarului./ Se clătinau bisericuţele de bucurie/ Şi oamenii cu busuiocul în mâini,/ Cântau, după litera ta, cu heruvimii./ N-ai fost nici prima, nici ultima/ Carte a Cărţilor,/ Dar prin tine Ardealul - corabia de piatră a neamului -/ Şi-aducea aminte de Roma/ Ca de un vis depărtat/ Ascuns în mlădierea cuvintelor."