Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Două posibile paradigme ale formării intelectuale de Adrian G. Romila

Anca Manolescu, Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală
Editura Humanitas, 2015, 336 pag.

Într-un eseu din 2007, Horia- Roman Patapievici dădea un diagnostic sever intelighenţiei publice româneşti: non sequitur. Cu alte cuvinte, n-a existat o veritabilă şcoală intelectuală, cu atât mai puţin o circulaţie a ideilor în cultura autohtonă. Când a prins contur ceva de gen, la noi, a dispărut imediat în neant, fără difuzare, fără absorbţie, fără posteritate. Avem geniul improvizaţ iei, al recuperărilor şi al sincronizărilor rapide, dar nu al construcţiei de durată. Or, cu un asemena destin cultural, România nu s-a putut legitima niciodată în spaţiul occidental, aşa cum a vrut dintotdeauna.

Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală (Humanitas, 2015), studiul dens al Ancăi Manolescu, pare să dea un răspuns contrar, chiar dacă teza cărţii e alta. Cu o radiografie deopotrivă ideologică şi biografică a „cercurilor” din jurul ieromonahului Andrei Scrima, respectiv a filozofului Constantin Noica, autoarea a analizat, în fapt, raportul delicat dintre metafizică, prietenie şi vocaţia intelectuală. Sau, altfel spus, între cunoaştere şi credinţă, în modernitatea târzie. Constituirea acestor două „cercuri”, înainte şi imediat după Al Doilea Război Mondial, în condiţii istorice atât de potrivnice, a salvat, cumva, spaţiul autohton din spectrul presupusului anonimat intelectual. E adevărat, nu pentru mult timp şi fără consecinţe majore.

Postularea unor „modele”, într-o vreme atât de reticentă la încremeniri paradigmatice, la asocieri mistice şi la individualităţi centrale, e doar prilejul unei discuţii despre fenomenul prieteniei spirituale, născute de ceea ce Anca Manolescu numeşte „memorie creatoare”. E vorba de o combinaţie între „evenimentul trăit” şi „evenimentul hermeneutizat”, generatoare de personalităţi, idei şi texte. Nu numai celebrele Timpul Rugului Aprins (Andrei Scrima) şi Jurnalul de la Păltiniş (Gabriel Liiceanu) sunt sursele acestei discuţii, ci şi tradiţiile „cercurilor” analoage din istoria culturii occidentale, din antichitate până în prezent. Asumând acest demers antropologic, foarte deschis conexiunilor de tot felul, autoarea a încercat descrierea esenţializată a locurilor unde „studiul e dialogal, e demers colegial al unor oameni cu aceeaşi orientare, care îşi susţin reciproc eforturile, care fac din prietenie mediul de primire a unui sens de dincolo de ei”. Exact ceea ce au făcut cei ce au frecventat, ca grup distinct, Mănăstirea Antim şi staţiunea Păltiniş: să asocieze cultivarea minţii cu modelarea sufletului, să pună fiinţa în relaţie cu ceva ce e dincolo de ea. „Antimul e varianta religioasă, Păltinişul e varianta să spunem «laică» a unei «ieşiri în deschis». Şi amândouă s-au petrecut în preajma noastră. Amândouă ne aparţin cu titlu de model”. Şi, adaug eu, amândouă au dat seamă de o apertură culturală şi spirituală foarte onorantă pentru un anume timp şi spaţiu, măcar ca simplă apariţie, dacă nu ca model de durată.

Conştientă, totuşi, de diferenţele convenţionale dintre cele două tipuri de formare, inclusiv pentru grupurile din cadrul Rugului Aprins şi ale păltinişenilor („Ca atitudine, Antimul s-ar apropia aşadar mai mult decât Păltinişul de cercurile filozofiei şi ale cunoaşterii religioase din vechime. Ca metodă de studiu şi ca relaţie concretă cu maestrul, Păltinişul reface însă mai strâns demersul cercurilor vechi”), Anca Manolescu a riscat o abordare gnoseologică unificatoare. Posesori ai unui intelect contemplativ, şi filozofii şi credincioşii îşi asumă responsabilităţi şi pariuri specifice, „în acelaşi orizont al Unului viu”, în construirea unui sens al realului care să treacă dincolo de ceea ce se vede, de ceea ce e doar fenomen. „Grupul de viaţă şi de studiu” nu e decât „un spaţiu de alteritate în mijlocul sau în preajma cetăţii”, unul a cărui alteritate e orientată spre depăşirea individualului şi a instituţionalului spre o „marginalitate de transcendere”. Doar ea justifică, temporar, aparenta izolare a grupului. Cele două tipuri de orizont, filozofic şi religios, converg, conform autoarei, prin medierea prieteniei, a fidelităţii faţă de maestru, a studiului susţinut, a dialogului şi a scrierii, pe aceeaşi verticală a unui „real tare”, a Absolutului, ca ultimă instanţă. Dacă filozofia valorizează efortul omului de a se construi interior şi de a înţelege realitatea, ea nu neagă un tip de asistenţă divină, aşa cum, dacă religia vede darul divinului şi acţiunea sa mântuitoare, ea nu trece sub tăcere constituţia originară a omului ca fiinţă structural capabilă de transcendenţă. Ţelul filozofiei, aşadar, nu e pur intelectual, raţional, ci e contactul cu însuşi Incognoscibilul, care duce la depăşirea umanului, oricum ar fi. El se realizează prin rafinarea inteligenţei, prin antrenarea aparatului înţelegerii şi prin trecerea cunoaşterii la finalul efortului în plan secund, ca instrument consumat. Aşa cum, pentru credincioşi, studiul înseamnă pregătirea minţii pentru primirea revelaţiei, pentru sensurile divine, ascunse, camuflate printre altele, după căderea din Paradis.

Sigur, o asemenea abordare poate că nu mai corespunde eonului postmodern, unde gândirea laică s-a despărţit definitiv de teologie („astăzi există mai degrabă cercuri de colegi, cercetări conduse fără maestru, fără o autoritate tutelară”). Dar acesta e pariul Ancăi Manolescu: a relega două tipuri de formare, care, dacă nu mai au astăzi acelaşi finish (oare chiar aşa e?), au în comun conştiinţa unui intelect care transcende văzutele prin împărtăşirea unei experienţe contemplative, noetice. Ivirea şi funcţionarea celor două „cercuri” româneşti, Antimul şi Păltinişul, a demonstrat-o. Se întreabă autoarea: „Ce deosebea aşadar căutarea filozofică de drumul studioşilor creştini? În ambele cazuri sufletul omenesc avea acelaşi ţel greu de atins: conformitatea cu divinul. Avea aceleaşi «date iniţiale», aceleaşi posibilităţi la pornire: un element interior care îl înrudea cu ţinta. În ambele cazuri, sufletul se simţea asistat în efortul său de o instanţă nonumană. Care era deosebirea? Nu consta ea oare (doar) într-o mutare de accent de pe polul uman pe cel divin?” Şi încă, parafrazând: oare creativitatea şi reciprocitatea intelectuală umană nu sunt răspunsuri la analoagele lor divine?

Alături de alte teme conexe (raportul maestru-discipoli, relaţia între experienţa vie şi consemnarea ei scrisă, importanţa spaţiului de dialog, dimensiunea religioasă a cunoaşterii, înţelepciunea întrupată şi/sau cea antropomorfică ş.a.), cartea Ancăi Manolescu propune o curajoasă incursiune printre puţin bănuitele implicaţii culturale ale celor două „şcoli” paideice româneşti. Cu extinderile universale aferente.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara