Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
doi poeţi de Nicolae Manolescu

Ion Cristofor, Cronica stelelor, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 120 pag.

există un paradox al cronicii literare care constă în faptul că, oricât de sistematică ar putea să pară lectura regulată a noilor apariţii editoriale, ea nu exclude întâmplarea. M-am întrebat, bunăoară, zilele trecute de ce n-am scris niciodată despre anumiţi poeţi, nu lipsiţi de valoare, debutaţi cu decenii în urmă, cu atât mai mult cu cât s-au aflat în atenţia criticii, au fost premiaţi, cu alte cuvinte, care n-au trecut neremarcaţi. Întrebarea revine la o alta: de ce nu i-am remarcat la rândul meu, deşi am publicat cronică literară un timp mai îndelungat decât alţii? Un răspuns poate fi acela că nu iau neapărat cunoştinţă de toate volumele care apar. Dat fiind numărul mare de apariţii, acest lucru e normal. De aceea vorbeam de întâmplare. E cazul cărţilor celor doi poeţi la care mă refer în cronica de astăzi. Ei bine, Ion Cristofor a avut amabilitatea să-mi trimită Cronica stelelor de la Editura Şcoala Ardeleană, 2017. Echinoxist, poet, critic literar, Ion Cristofor a debutat cu versuri în 1982. Din aceeaşi generaţie optzeci face parte şi Mircea Bârsilă, debutat ca poet tot în 1982. N-am idee de felul în care cele mai recente cărţi ale sale, Monede cu portretul meu, Editura Pământul, 2009, şi Viaţa din viaţa mea, Editura Cartea Românească, 2014, mi-au căzut în mână şi, încă, atât de târziu. Mă simt obligat să precizez că e absolut firesc ca, din sutele de cărţi ieşite pe piaţa literară, să nu ajungă la mine decât un anumit procent, lasă că nu le găsesc pe toate în librării. Doar că e vorba adesea, ca şi în cazul de faţă, de cărţi care meritau atenţia criticii. Altceva decât că şi-a băgat coada drăcuşorul întâmplării nu pot să spun.

Ion Cristofor este, iată, un poet cultivat, care scrie o poezie de mare acurateţă, citabil mai ales pe spaţii mici, dar construindu-şi cu scrupul artistic poemele. Nu e lipsit de umorul ideii. Referinţele la trecutul comunist (avea 37 de ani în 1989) sunt discrete, dar, artistic, eficiente, indicând o certă experienţă familială:

Un pian
aruncat pe malul râului
de câţiva muncitori

proaspăt mutaţi în casa
cedată de o familie de burghezi
duşi la Canal.

Şi cascada
jeluindu-se toată noaptea
pe ritmuri de Bach.

Optzecist, mişcându-se în prima tinereţe în cercurile Echinoxului clujean, scrie o poezie înrudită cu a colegilor lui de generaţie, dar şi a înaintaşilor lui, cu o particularitate totuşi izbitoare: nu are, precum clujenii, de la Gurghianu la Felea, cultul urbei de pe Someş; este, din contra, înclinat spre natură, îndrăgostit de plante, de arbori, de păsăret, atât acela pământesc, cât şi acela îngeresc. Poemele au uneori aspectul unor stampe japoneze, desenate cu peniţa pe hârtie fină:

Bunul Dumnezeu face un inventar al graurilor
din pom în pom, din vie în vie,
până ce toamna va obosi de atâta meticuloasă socoteală
şi va da drumul zăpezii să vină cu traista ei de poveşti.

Munţii îndepărtaţi s-au îmbrăcat în beteală
arborii bătrâni şi frunzişul iau lecţii de zbor.

Pe umărul nostru se lasă o mână atât de uşoară,
frunzele galbene se pregătesc să plece-n călătorie.

Bunicul învaţă să moară.


Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu, Editura Pă- mântul, Piteşti, 2009, 110 pag.

Mircea Bârsilă, Viaţa din viaţa mea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 98 pag.

ghinionul lui Mircea Bârsilă este faptul de a fi scris despre el cine nu trebuia. N-am să dau nume, dar nu mă pot împiedica să mă refer la un critic care vede în el un „miliardar de imagini, ca pe vremuri Ilarie Voronca“. N-am găsit nicio apropiere între Bârsilă, poet tradiţional, evident citit, nu propriu vorbind livresc, neexpansiv liric, şi avangardistul Voronca, autorul unei poezii „fără limfă“, cum o numea Călinescu, veritabil mozaic imagistic. Îndrăznelile de acest fel sunt la el bine temperate. Alt comentator îl apropie de Fundoianu din Privelişti. Iarăşi nicio legătură cu expresionismul, uneori tragic, al poetului Herţei. În definitiv, la Bârsilă, este acelaşi naturism de la Cristofor, într-o notă mai elaborată, mai amplu orchestrată, mai senină (ceea ce îl îndepărtează încă o dată de tensionatul Fundoianu):

Frumuseţi de vară: este atâta lumină! Şi ciudatele nunţi
ale insectelor cu elitrele de aramă.
Se încaieră, în fiecare zi de miercuri, fluturii
pe locurile unde au urinat fetele în iarbă.

În fiecare dimineaţă, peştii mici le dau bineţe, respectuoşi,
celor mari.
Slavă ţie, slăvită domnie verde a ierbii.
În jurul fiecărui ochi al vitelor sunt muşte şi ţânţari.

Lungă e ziua!
Uşuratice nimfe lăsându-se privite de ţapii sălbatici, piezişi.
Două sandale vorbind despre un copil, între ele,
uitate lângă o gramadă de nisip.

Îşi strigă soarele, din răsputeri, nevasta, de douăsprezece ori,
din motive oculte,
oprit în crugul cerului, o oră, la amiază,
însă ea, de parcă ar fi surdă, nu-i răspunde.

Mă pierd şi mă regăsesc, mă regăsesc şi mă pierd.
Slavă ţie, domnie, slăvită domnie verde!
O zi de vară
ţine tot atât cât stă o femeie, goală, în luna sa de miere!

Dacă este un clasic care ar trebui citat aici, acesta este Blaga, într-o „sinteză“ a tânărului din Paşii profetului şi a celui din Poeziile (aproape) postume.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara