Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Historia:
discursul istoric şi Centenarul unirilor noastre de Ioan-Aurel Pop

aproape toţi cercetătorii trecutului sunt de acord că istoriadiscurs nu se identifică întocmai cu istoria-realitate. Alţii merg mai departe şi acceptă că scrisul istoric este, în fapt, o naraţiune, fiindcă istoricul selectează din ceea ce ne transmit sursele elementele semnificative („faptele istorice”) şi le transpune într-o înlănţuire logică. Numai că între naraţiunea cuprinsă în proza beletristică şi naraţiunea istorică este o deosebire esenţială: în vreme ce literatul este liber să opereze cu imaginaţia, cu întâmplări şi personaje complet inventate, istoricul este obligat să refacă lumile de demult cu fragmentele reale rămase din prezentul de odinioară. De aici încolo, însă, relativizarea nu mai are limite, fiindcă sunt investigatori ai trecutului care-şi asumă libertăţi de artist şi care cred că pot face din trecut orice, care confundă adevărul artistic cu adevărul istoric. Fireşte, se poate ocoli noţiunea de adevăr istoric (relativ şi parţial), dar atunci încetează şi meseria de istoric şi ţinta textului istoriografic.

Evident, orice om poate să aibă şi opinii personale despre trecut, mai întâi despre propriul trecut şi apoi despre memoria colectivă. Numai că istoricul are datoria deontologică să distingă între părere, impresie, ipoteză şi certitudine, convingere, teorie, între eseu şi anchetă, între un scenariu de film şi o reconstituire veridică etc. Este la fel de clar că orice idee despre trecut – dacă este decent prezentată şi dacă place publicului – are loc în cetate, dar ea nu este neapărat şi istorie sau text istoric. Pe de altă parte, chiar şi textele istorice, oricât de riguroase ar fi, ajung să fie adesea paralele, fiindcă şi reconstituirea după reguli general acceptate a trecutului are întotdeauna doza sa de subiectivitate. De aceea, istoria este formată din istorii, scrise şi rescrise mereu, în funcţie de diferiţi factori. Numai că toate aceste istorii au câţiva numitori comuni care le păstrează caracterul de istorii şi le deosebesc de proza istorică, de legendă, de discursul politic, de eseu etc.

În acest cadru, şi luările publice de poziţie despre Centenarul Unirii de la 1918 sunt variate, uneori surprinzătoare, alteori canonice, multe sentimentale, câteva foarte critice. Sunt analişti de tot felul, de la unii care ar dori numai simpozioane şi serbări până la alţii care nu ar vrea să se marcheze în niciun fel.

ce se mai spune despre trecutul românilor în contextul secolului trecut de la 1918? Multe şi mărunte! De exemplu, se aud, cu oarecare frecvenţă, aserţiuni din care ar reieşi că suntem o ţară destul de recentă şi că intervalul 1859- 1918 nu ar reprezenta foarte mult la scara istoriei. Este şi nu este aşa! Dacă ne referim la România modernă, atunci suntem relativ recenţi, dar la fel de recenţi ca Germania şi Italia şi ceva mai vechi decât Cehoslovacia, decât Ţările Baltice, decât Iugoslavia, decât Bulgaria, decât Albania etc. Nici ţările cu veche tradiţie medievală nu au avut o soartă mult mai bună: Polonia (Uniunea Polono-Lituaniană) a dispărut, la finele secolului al XVIII-lea, pentru circa un secol şi jumătate şi a fost refăcută abia în 1918-1920; regatul multinaţional al Ungariei s-a destrămat la 1541 şi, cu toate că s-a refăcut parţial şi vremelnic sub diferite stăpâniri străine, nu a mai apărut ca subiect de drept internaţional de sine stătător decât la 1920. Altminteri, formaţiuni administrativ-politice numite ţări româneşti (ţări ale românilor) există, conform izvoarelor, încă de la cumpăna mileniilor I şi II, iar principatele (monarhiile) româneşti au avut o existenţă continuă începând cu secolul al XIV-lea. Este drept că monarhia noastră constituţională s-a născut abia în 1866, dar cam atunci s-a întâmplat acelaşi lucru în toată Europa. Cu alte cuvinte, avem anumite handicapuri istorice (relevate inclusiv de oameni de litere, de la Titu Maiorescu până la E. Lovinescu), dar le au şi alţii, într-o formă sau alta, nefiind vorba aici de „unicitate” românească sau de „excepţionalism” românesc.

Se mai spune că, din pricina formării târzii a unităţii românilor, am fi obsedaţi de istorie, pe care am fi ridicat-o la rang mitologic. Nici aici „nu este nimic nou sub soare”, fiindcă istoria a fost în centrul conştiinţei colective moderne la multe popoare, mai ales din regiunile Europei Centrale, de Est şi de Sud-Est. Mitologiile naţionale au înflorit, cel puţin cu aceeaşi intensitate ca la români, la toate popoarele din jur, de la sârbi la greci, de la polonezi la albanezi, de la unguri la ruşi. Nu cu mulţi ani în urmă, un prestigios istoric austriac a fost aproape expulzat din Albania, fiindcă a scris într-o monografie istorică foarte serioasă, pe bază de surse, că mama lui Gheorghe Castriotul (Skanderbeg) – „erou naţional al Albaniei” – era sârboaică; mai mult, traducătorul din germană în albaneză al lucrării respective, cetăţean albanez, s-a sinucis până la urmă, sub presiunea opiniei publice din ţara sa, care l-a acuzat de trădare. Există, fireşte, un mit al unităţii şi la români – ca la multe popoare –, dar el nu este cu nimic ieşit din comun. De aici şi până la negarea rădăcinilor istorice ale unităţii şi identităţii românilor este cale lungă. România modernă s-a făcut abia în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, dar realităţile care au pregătit-o (limba, credinţa, tradiţiile, cultura, conştiinţa originii) sunt mult mai vechi. Dacă nu ar fi fost aşa, s-ar fi putut face România, de exemplu, din Ţara Românească, Serbia şi Bulgaria.

sunt invocaţi apoi, pentru justificarea moldovenismului şi a diferenţelor regionale dintre diferitele „ţări româneşti”, uneori actul acesta făcându-se chiar în spirit stalinist, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin sau marele creator preiluminist Dimitrie Cantemir. Or, niciunul dintre aceştia nu a susţinut că este moldovean şi că nu este român. Dimpotrivă, toţi au arătat că, moldoveni fiind, sunt români şi că apartenenţa lor la „neamul moldovenilor” este perfect compatibilă cu românitatea lor. Cu alte cuvinte, mesajul lor este următorul: toţi moldovenii sunt români, cam în genul în care saxonii sunt germani sau în care toscanii sunt italieni. Ba, unii au subliniat şi mai apăsat: tocmai pentru că suntem moldoveni suntem români! Iată ce spune Grigore Ureche: „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”; el ştia (pe la 1600) şi că în Transilvania „mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”1. Mult mai detaliat şi mai documentat este Miron Costin: „Aşa şi pentru neamul acesta şal nostruţ, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit , până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le-au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s-a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani2, muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă.3 Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii4 aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ci «ştii rumâneşte?», adică râmleneşte; puţin nu este ca sţis romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce-i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească ”.5 Ţara Românilor a fost pentru Dimitrie Cantemir una şi nedespărţită, din vremuri imemoriale, după cum singur mărturiseşte în prima dintre cele trei „cărţi” din Hronic (numite „Prolegomene”), „carte” în care prezintă o descriere istorico-geografică „a toată Ţara Românească (care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian”. Pentru Cantemir, Ţările Româneşti se numesc „Daco- Romania”, adică Romania născută pe teritoriul vechii Dacii, din coloniştii romani, chemaţi şi români. Aşadar românii nu erau altceva pentru Cantemir decât romanii trăitori de circa 1600 de ani în noua Romanie, făurită pe teritoriul Daciei. „Dachiia au fost de la Traian împărat cu cetăţeni şi slujitori vechi romani descălecată şi deciia precum aciiaşi romani să fie moşii, strămoşii românilor, cari şi astăzi în părţile Dachii lăcuitori să află6, adecă moldoveanii, munteanii, maramorăşeanii, românii de peste Dunăre şi cuţovlahii din Ţara Grecească, căci toate acestea năroade dintraceiaş i romani ai lui Traian să fie, nu numai limba şi graiul…”7. „Aceştia dară mai sus pomeniţi şi în toată lumea cu nume nemuritor, vestiţii romani … sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, precum şi numele cel de moşie ne arată (români chemându-ne şi limba cea părintească (care din românească sau latinească este) nebiruit martor ni iaste”8.

cu alte cuvinte, a-i lua pe cronicari şi pe Cantemir drept martori ai separatismului şi regionalismului nostru este un nonsens, este o lipsă de suficiente cunoştinţe sau este reavoinţă. Autorii menţionaţi înşiră denumirile regionale şi provinciile istorice tocmai pentru a dovedi romanitatea şi unitatea românilor. A-i invoca pe unii autori moldoveni pentru susţinerea „moldovenismului” înseamnă şi a scoate de la naftalină o parte din arsenalul stalinismului.

Pentru unii specialişti, mărturiile acestor mari învăţaţi moldoveni – care vorbesc răspicat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea despre originea romană şi unitatea românilor – nu sunt suficient de relevante, fiindcă ei ar fi aflat de la străini aceste lucruri. De exemplu, culţii boieri moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin s-ar fi „iluminat” în legătură cu unitatea şi latinitatea românilor la colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învăţat după principiile umanismului târziu. Astăzi se ştie că nu a fost aşa, dar chiar dacă ar fi fost, faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii şi cu ardelenii nu venea din legendă, ci din realitate. Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i înveţe pe locuitorii de la Carpaţi, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-şi aibă sorgintea în latinitate. Încă acum mai multe decenii, s-a dovedit fără putinţă de tăgadă că românii (natural, unii dintre ei) au avut ei înşişi conştiinţa romanităţii lor în Evul Mediu9 şi au transmis această convingere mai departe, spre noi.

Altă „observaţie”, făcută în acelaşi context al unităţii româneşti, se referă la repudierea „naţiunii medievale” ca realitate, în cazul românilor. Naţiunea medievală şi naţionalismul medieval sunt concepte vechi de peste un secol, introduse de marii istorici medievişti, majoritatea occidentali, şi promovate prin lucrări foarte serioase. Este vorba despre Johan Huizinga, Dimitri Obolensky, Bernard Guenée, Freddy Thiriet, Michel Mollat, Ernst H. Kantorowicz, Stephen Xydis, C. Leon Tipton, Susanne Teillet, Jenö Szücs, Joseph R. Strayer, George C. Powers, Michael Richter, Jan N. Moles, K. G. Kugelmann10 etc. Mulţi dintre ei s-au ocupat de naţionalismul medieval la greci, sârbi, bulgari, unguri, cehi, ruşi etc. În România, noţiunea de „naţiune medievală” a fost introdusă de către acad. Şerban Papacostea, prin anii 1980 ai secolului trecut, fără nicio legătură cu regimul de atunci. Era, pur şi simplu, o adaptare a medievisticii româneşti la arsenalul de specialitate din Occident şi din unele ţări din jur, în condiţiile în care trebuiau folosiţi aceiaşi termeni pentru aceleaşi realităţi. Profesorul Papacostea nota în 1986, pe baza analizei laborioase a unui înscris latinesc de la 1374, că „apariţia limbii (române) ca argument al opoziţiei românilor faţă de acest efort (de catolicizare) e unul din indiciile cele mai puternice ale intrării în scenă a naţiunii şi în istoria românească”11. De atunci, argumentele au sporit mereu. Respingerea noţiunii de naţiune medievală s-a făcut şi se mai face, de regulă, „după ureche”, de către cei care credeau cu sfinţenie în globalizare, de către cei care ştiu (din scrierile marxist-staliniste) că naţiunea nu poate fi decât „modernă”, asociată „orânduirii capitaliste” din istoria umanităţii sau/şi de aceia care folosesc în continuare noţiunea de „neam” pentru românii din Evul Mediu. Or, „neamul” nu este o denumire de specialitate pentru comunităţile medievale, ci una populară românească. Cuvântul „neam” nu denumeşte o realitate etnică precisă şi este aproape intraductibil în alte limbi. Iar, în condiţiile în care comunităţile etnice medievale din ţările vecine (catolice şi ortodoxe deopotrivă) sunt denumite „naţiuni medievale”, ca forme de solidaritate etnică latente şi pasive, nu vedem de ce românii ar persista în limbajul neadecvat şi nerecunoscut de specialişti. Prin urmare, folosirea noţiunii de naţiune medievală nu are nimic de-a face cu naţionalismul modern şi contemporan, cum îşi închipuie unii „toboşari ai vremurilor noi”, deşi clişeul semănat statornic de regimul comunist, de globalişti şi de marxismul cultural este foarte puternic.

Mulţi specialişti subliniază – pe bună dreptate – în contextul discuţiilor despre unitatea românilor rolul coagulant al limbii române. Alţii relativizează acest rol, arătând că, în cazul „naţiunii iugoslave”, el nu a funcţionat şi că activarea sa în cazul nostru ar fi fost o întâmplare. Mai întâi, trebuie spus răspicat că slavii de sud (=iugoslavii) nu au format niciodată o naţiune, decât în minţile unor ideologi comunişti de-ai lui Iosip Broz Tito. În al doilea rând, slavii de sud nu au avut niciodată o limbă unitară, ci au vorbit, încă din Evul Mediu, limbi diferite, scrise cu alfabete diferite şi pliate pe culturi diferite. Nici măcar nu s-a încercat vreodată în chip serios crearea unei limbi naţionale comune pentru toţi iugoslavii. Aşadar, compararea statutului limbii la români şi la iugoslavi este lipsită de sens, pentru că limba a jucat la cele două entităţi roluri complet diferite.

Fireşte, putem deplânge exagerările pro-unioniste din acest an al Centenarului, putem sublinia apăsat diferenţele regionale dintre starea materială a ţăranilor români din Transilvania şi Basarabia (de exemplu), putem crede că, dacă nu era Războiul Crimeii (1853-1856) şi Franţa de partea noastră, Unirea de la 1859 nu s-ar fi făcut deloc, putem revigora moldovenismul, putem re-eşapa transilvanismul, putem itera ideea că Unirea de la 1918 era dincolo de orice închipuire, dincolo de orice proiecţie realistă, dar această Unire s-a făcut şi ea s-a făcut (şi) din voinţa românilor, conduşi de lideri buni, responsabili, adecvaţi momentului. De asemenea, nu se poate spune că naşterea sau renaşterea unor state precum Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania, Letonia, Estonia, Austria, Ungaria etc. i-ar fi mulţumit pe toţi, în spiritul frăţiei universale. Austriecii, ungurii, germanii, ruşii, turcii, popoare cu istorie imperială şi regală, cu educaţie multiseculară în spiritul ideilor de dominaţie şi de stăpânire, de „misiune civilizatoare”, de proiectare a statutului lor de naţiuni „cu istorie” asupra unor „etnii fără istorie” sau „neistorice”, nu puteau să fie decât frustraţi, încrâncenaţi, dornici de răzbunare. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea liderilor acestor naţiuni obişnuite să conducă alte naţiuni sau fragmente de naţiuni întreţineau ideea de revanşă istorică, de revizuire a tratatelor şi de revenire la „vechea ordine”. Mulţi unguri conservatori nu puteau înţelege cum valahii, servitori şi supuşi până mai ieri, puteau să ajungă stăpâni peste Transilvania, „perla de aproape o mie de ani a Sfintei Coroane a regelui Ştefan” şi cum Occidentul victorios la 1918 putuse să accepte o asemenea anomalie.

Toate acestea sunt realităţi şi ele trebuie spuse, dar dacă sunt spuse numai ele sau sunt spuse prea subliniat ele, atunci se creează o mare confuzie şi se insinuează o mare minciună istorică. Unirea de la 1918 s-a făcut şi s-a făcut nu împotriva voinţei naţiunii române, ci în acord cu dorinţele şi cu interesele sale. Este drept că, în ultima vreme, după respingerea constituţiei europene, după Brexit, după măsurile naţionaliste şi centralizatoare luate în Ungaria, Polonia, Cehia, după migraţia refugiaţilor dinspre Orient spre Europa, după respingerea de către unii a cotelor acestor nou-veniţi, după atentatele teroriste pornite din medii radicale islamice etc., şi o parte din analiştii noştri politici şi din istoricii demolatori de mituri naţionaliste şi-au mai temperat discursurile. Astfel, „excepţionalismul negativ românesc” – trâmbiţat uneori cu voci puternice şi în mijloace de difuzare în masă penetrante – a intrat, dacă nu într-un con de umbră, într-o fază de redimensionare. Până la urmă, tot mai mulţi români înţeleg că ne-am făcut şi noi viaţa cum am putut, nici mai bine şi nici mai rău ca alţii, şi că ceea ce contează este că existăm în această lume nesigură cu numele nostru etnic, cu o limbă, cu nişte idealuri şi, mai ales, cu o ţară.

ţine de o logică elementară faptul că, din moment ce Unirea românilor s-a petrecut, în ciuda piedicilor, factorii susţinători ai Unirii au fost mai puternici decât cei contrari ei. Prin urmare, într-un discurs care se vrea obiectiv, vor predomina mărturiile în favoarea unirii faţă de cele aflate în detrimentul său. Evident, această logică nu-i dă niciunui istoric cuvânt să fie apologetic şi triumfalist, să oculteze cu bună ştiinţă piedicile din calea procesului menţionat, să-i glorifice pe români şi să-i veştejească pe străini şi nici să facă predicţii ditirambice despre „viitorul luminos”. Istoria este viaţa oamenilor care au trăit în trecut, iar viaţa nu este numai sublimă şi nici numai nenorocită, ci plină de nuanţe. Din această pleiadă de nuanţe de toate felurile, au predominat la 1918 cele favorabile înfăptuirii statului român unitar. Se vede cum, în emoţia aniversării şi a sărbătorii adiacente ei, mulţi „oratori” se entuziasmează prea mult, devin encomiastici, exultă de bucurie. Datoria istoricilor este, natural, să corecteze, să potolească emoţiile prea pronunţate, să aducă discursul spre realitate, nu să-l împingă, în focul argumentaţiei, spre extremă. Este drept că acest lucru este foarte dificil. „Calea de mijloc este cea de aur” – ziceau înţelepţii romani –, dar este şi cel mai greu de găsit. Asta nu înseamnă că nu trebuie s-o căutăm mereu, dacă nu în numele adevărului absolut – care nu este apanajul nostru, al „trestiilor gânditoare” (Blaise Pascal) – atunci în numele adevărului omenesc, relativ, mărginit, parţial. Aceasta este, cred, menirea cercetătorului şi esenţa „meseriei de istoric” (Marc Bloch).

_________________
1 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a, de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 131-132.
2 Este vorba aici nu de numele domnului, ci al dinastiei (Bogdani sau Bogdăneşti) sub care, la un moment dat, ţara a fost închinată turcilor.
3 Primul descălecat era considerat cel al romanilor conduşi de împăratul Traian.
4 Numele medieval în limba română al polonezilor. Aceştia din urmă le ziceau locuitorilor Moldovei „valahi”, iar celor din Ţara Românească „multani” sau „moltani”, iar Ţării „Multana” (fiindcă numele de „Valahia” sau „Ţara Valahă” era deja dat de ei Moldovei).
5 Miron Costin, Opere alese. Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor. Viaţa lumii, ediţie de Liviu Onu, Bucureşti, 1967, p. 156-157.
6 Între aceşti romani, este amintit unul faimos – este drept, exilat şi nu colonizat –, anume poetul Ovidiu, rămas până la moarte în aceste ţinuturi de la Dunăre şi de la Pontul Euxin. Până la urmă, el spune că a reuşit cu greu să înveţe limba getică, în care a scris şi poeme, aplaudate de acei barbari.
7 D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo vlahilor, Bucureşti, 1901, p. 153.
8 Ibidem, p. 25 (vezi şi paginile următoare 50-51, 86, 104, 109 etc.).
9 Ş. Papacostea, Les Roumains et la conscience de leur romanité au Moyen Âge, în „Revue roumaine d’histoire”, IV, 1965, nr. 1, passim; Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a II-a, Bucureşti, 1993, passim.
10 I. A. Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998.
11 Ş. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988, p. 130. Analiza integrală la p. 113-130. Studiul a apărut pentru prima oară în 1986: Ş. Papacostea, Domni români şi regi angevini: confruntarea finală (1370-1382), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol”, XXIII, 1986, 2, p. 571-581.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara