Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
dintre sute de catarge * stelele-n cer de Alex. Ştefănescu

poezia Dintre sute de catarge (datând din 1880) nu este simplă, cum pare, este esenţializată. Tentativa de-a o analiza operativ eşuează repede şi îl determină pe exegetul sigur pe el să reia lectura cu mai puţin aplomb şi cu mai multă atenţie.

Se remarcă, de la început, caracterul interogativ al primelor două strofe (din cele patru ale poeziei):

„Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?// Dintre pasări călătoare,/ Ce străbat pământurile,/ Câte-o să le-nece oare/ Valurile, vânturile?“

Întrebările sunt stranii. Îl interesează oare pe poet câte corăbii anume vor fi distruse în călătoriile pe mare? Sau câte păsări anume vor pieri în drumul spre ţările calde? Bineînţeles că nu-l interesează. El ştie de la început că, în general, multe corăbii se vor frânge şi că multe păsări vor dispărea. Dacă nu foloseşte enunţuri afirmative este numai şi numai pentru că acestea îl lasă, de obicei, pe cititor indiferent. Enunţurile interogative sunt cele care suscită interesul şi cheamă la o participare afectivă.

(Chiar şi cei mai neexperimentaţi profesori ştiu – sau măcar intuiesc – că pot capta mai bine atenţia elevilor cu o întrebare, „Vedeţi ce am scris pe tablă?“, decât cu o rugăminte: „Vă rog să vedeţi ce am scris pe tablă!“. Propoziţiile interogative au o forţă de suscitare a interesului ieşită din comun, datorită faptului că încă din primii ani de viaţă oamenii învaţă că au obligaţia să răspundă întrebărilor. Trebuie să facă un efort considerabil ca să se sustragă acestei obligaţii şi să tacă atunci când sunt întrebaţi ceva. Aşa se explică de ce interogatoriile obosesc şi, prelungite foarte mult, pot deveni chiar un instrument de tortură. Mulţi scriitori folosesc resursele retorice ale interogaţiei, nu chiar ca să-i... tortureze pe cititori, dar, oricum, ca să-i trezească din eventuala lor apatie.)

Primele două strofe ale poeziei, dubitativ-interogative, fac dureroasă ideea că orice acţiune se soldează cu mari pierderi şi, mai mult, că orice acţiune este nesigură. De fiecare dată probabilitatea eşecului este mai mare decât probabilitatea reuşitei . (Un fizician ar identifica aici o ilustrare a modului cum acţionează entropia.)

Poetul vorbeşte de pe ţărmul de la care pleacă corăbiile şi pe care îl părăsesc în stoluri păsările. Nu le însoţeşte în călătoria lor primejdioasă. Rămâne pe uscat şi le petrece doar cu privirea pierzându-se în zare. Această perspectivă intensifică emoţia, activând trăiri din trecutul fiecărui om (de exemplu ceea ce a simţit când a rămas pe peronul unei gări, iar copiii săi s-au suit în tren şi au plecat la studii sau pe front).

Refrenul „vânturile, valurile“, care alternează cu aceleaşi două cuvinte într-o ordine inversată, „valurile, vânturile“, se reia şi în următoarele două strofe, neinterogative. Prin repetare, aceste pluraluri armonioase dau o sugestie de risipire, de dezagregare calmă, de volatilitate a existenţei:

„De-i goni fie norocul/ Fie idealurile,/ Te urmează în tot locul/ Vânturile, valurile.// Ne-nţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Sboară vecinic, îngânându-l / Valurile, vânturile.“

O puternică impresie face stricteţea formală a versurilor, care nu-i lasă autorului prea mare libertate de alegere în construirea textului. Sunt versuri scurte şi rime obligatorii – reguli de versificare care par imposibil de respectat. Tocmai de aceea, respectarea lor surprinde şi creează iluzia că, de fapt, perfecta combinaţie de cuvinte exista de multă vreme în limba română şi că poetul n-a făcut decât s-o scoată la lumină, aşa cum scot arheologii o amforă din pământ.

*

dacă s-ar organiza un concurs de versificare şi li s-ar cere participanţilor să compună nouă strofe de câte patru versuri, două dintre ele alcătuite din patru silabe şi alte două din şase silabe (şi dispuse astfel: 4-6-6-4), cu rime perfecte, unele pe ultima silabă, altele – pe ultimele trei, s-ar ajunge aproape sigur la un eşec. Aceste reguli drastice i-ar determina pe concurenţi fie să le încalce (în numele libertăţii de creaţie), fie să le respecte ludic-fantezist (compunând ceva asemănător cu folclorul infantil). În poezia Stelele-n cer (scrisă în 1879), Eminescu respectă aceste reguli (pe care singur şi le-a impus), iar rezultatul este o poezie gravă, de o frumuseţe statuară, care reverberează multă vreme în conştiinţa cititorului.

Totul e uimitor de firesc şi lapidar şi, în acelaşi timp, are o imensă putere de semnificare. Rareori cuvintele limbii române au fost atât de bine valorificate, nu numai de precursorii lui Eminescu, ci şi de succesorii lui. Poetul produce maximum de emoţie artistică dintr-un minimum de material lingvistic.

Prima strofă, formată din numai 66 de semne tipografice (luând în calcul şi pauzele dintre cuvinte) induce un copleşitor sentiment de măreţie şi singurătate. Niciun haiku din câte am citit vreodată nu realizează o asemenea concentrare de poezie:

„Stelele-n cer/ De-asupra mărilor/ Ard depărtărilor,/ Până ce pier.“

Stelele sunt văzute deasupra mărilor, nu deasupra oraşelor şi nici măcar a pădurilor. Prin această plasare se măreşte impresia de pustietate cosmică. Se remarcă, apoi, modul în care este folosit dativul în al treilea vers, „ard depărtărilor“. Stelele ard depărtărilor, ard pentru depărtări, lumina lor are ca destinatar ceva incert, aflat la o distanţă incomensurabilă. Şi ard multă vreme, în zadar, ard „până ce pier“.

După ce este creată atmosfera de măreţie şi singurătate, sunt descrise corăbiile care înaintează alunecător, maiestuos-sumbru, pe marea necuprinsă, prin întuneric, sub stelele care ard depărtărilor:

„După un semn/ Clătind catargele,/ Tremură largele/ Vase de lemn:// Nişte cetăţi/ Plutind pe marile/ Şi mişcătoarele/ Pustietăţi.“

Eminescu încă avea în minte sensul vechi al verbului „a clăti“ (a mişca, a clătina), care pentru noi, azi, înseamnă exclusiv a limpezi, cu apă curată, un obiect proaspăt spălat. Arhaitatea cuvântului intră în rezonanţă cu arhaitatea corăbiilor cu catarge, făcând ca totul să pară pierdut nu numai în spaţiu, ci şi în timp.

Dezolantă este şi călătoria fără sfârşit a cocorilor, „vecinică trecere“, din a căror aventură în lume nu rămâne nimic:

„Stol de cocori/ Apucă-ntinsele/ Şi necuprinsele/ Drumuri de nori.// Zboară ce pot/ Şi-a lor întrecere,/ Vecinică trecere ?/ Asta e tot...“

Cuvinte grele ca o lespede: „Asta e tot...“. Mulţi deplâng trecerea ireversibilă a timpului şi efemeritatea vieţii, dar puţini au, ca Eminescu, această dramatică reprezentare a trecerii şi efemerităţii.

Strofa finală, care aduce în centrul atenţiei cititorului (sau ascultătorului) clipa cea repede ce ni s-a dat poate crea – a şi creat – o obsesie:

„Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?“

Extraordinarele memorii publicate de Annie Bentoiu cu puţină vreme înainte de a muri sunt intitulate Timpul ce ni s-a dat.

Se vor găsi, sunt sigur, comentatori fără talent de cititori, care vor identifica şi aici un pleonasm (aşa cum pretind că au găsit unul în Luceafărul, „cobori în jos“, deşi acolo este vorba de o incantaţie, nu de o... somaţie). Bineînţeles că o clipă nu poate fi decât repede, vor spune ei, cu satisfacţia de a da lecţii de gramatică unui mare poet. În realitate, „clipa cea repede“ este cu totul altceva decât „clipa“. Spre deosebire de „clipa“ din dicţionar, în interiorul căreia se poate desfăşura o întreagă istorie (se pot întâmpla atâtea pe parcursul unui miliard de nanosecunde!), „clipa cea repede“ din poezia lui Eminescu nici nu începe bine şi se şi sfârşeşte. Exact ca o clipire de pleoapă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara