Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Din nou despre duelul la români de Andrei Oişteanu


a doua jumătate a secolului al XIX-lea


Am publicat recent în România literară (nr. 21, 1 iunie 2005, şi nr. 22, 8 iunie) studiul intitulat Duelul la români, de la Dimitrie Cantemir la Lucian Blaga, în care perioada post-paşoptistă era destul de sumar prezentată. Voi încerca în cele ce urmează să arunc o privire mai atentă asupra epocii. O epocă de modernizare accelerată a României, de sincronizare cu mentalităţile, moravurile şi módele Europei Occidentale. O epocă în care ,ai noştri tineri" reveneau de la studii din Paris, Berlin sau Viena, aducând cu ei ,drept armă" nu doar ,beţişorul de promenadă", ci şi pistolul sau spada de duel. Der zeitgeist era deci propice practicării duelului printre fiii de boieri şi intelectualii români.


Paşoptiştii duelişti

După eşecul revoluţiei, între paşoptiştii români aflaţi în exil conflictele s-au ţinut lanţ, fie între ,ambele clici, a lui Rosetti şi şa luiţ Eliad" (cum îi scria N. Bălcescu lui A.G. Golescu, la 24 martie 1849), fie între diverşi protagonişti. Dar disputele nu aveau la bază atât raţiuni ideologice sau politice, cât financiare şi conspiraţioniste. Încălcarea regulilor conspiraţiei şi dezvăluirea înţelegerilor din cadrul societăţilor secrete pe care le frecventau au fost mereu între paşoptişti motiv de ceartă şi chiar de dueluri. La 16 decembrie 1850, de pildă, la Paris, Vasile Mălinescu (fiul banului Iordache Mălinescu) s-a luptat în duel cu Dimitrie Bolintineanu pe motiv că acesta ar fi deconspirat ,un angajament secret". Bălcescu i-a trimis o scrisoare lui Ion Ghica, la Constantinopol, relatându-i foarte expresiv motivele duelului şi modul de desfăşurare: ,Eri a fost aci şla Parisţ un duel între Mălinescu şi Bolintineanu. Acest din urmă dedese de faţă un angajament secret, loat între vro câţva de aici, de sunt acum mai multe luni. Era o faptă necinstită, şi Mălinescu a calificat-o astfel. D-aci duel. Bolintineanu n-a nemerit şi Mălinescu a slobozit în vânt, zicându-i Bolşintineanuluiţ că numai cu o purtare cinstită va şterge acea pată ce şi-a făcut. Astfel nu s-a vărsat sânge".1

Tot o acuză de deconspirare a generat premisele unui alt duel, cel dintre Nicolae Bălcescu şi Christian Tell. După exilare, acesta din urmă era obsedat să nu fie recunoscut de autorităţi şi arestat. Ca atare, cerea tuturor căuzaşilor să-i folosească numele conspirativ, Dimitrie Petalla. În decembrie 1848, ,călătorindu-se prin Serbia austriacă" (cum scrie A.G. Golescu), Bălcescu a uitat de rugămintea lui Tell şi l-a numit de câteva ori în public pe numele său real. Atunci, Tell

,l-a înjurat cu vorbele cele mai groase". Bălcescu şi-a prezentat scuzele, cerându-i să-şi retragă injuriile. Tell a refuzat şi Bălcescu l-a provocat ,a-i da satisfacţie prin arme". Christian Tell s-a eschivat, spunând că ,nu este vremea, nici locul". Evident, a fost vorba de un incident banal, care a scos la lumină antipatii mai vechi şi mai profunde (inclusiv subordonarea totală a lui Tell faţa de I. Heliade-Rădulescu). Duelul n-a avut loc şi pentru că cei doi adversari s-au despărţit curând. De la Panciova, Tell a plecat cu Heliade-Rădulescu la Paris, iar Bălcescu s-a stabilit la Belgrad, pentru a rămâne în preajma }ărilor Române. S-au reîntâlnit abia la sfârşitul lunii octombrie 1849, la Paris, când Bălcescu şi-a reînnoit provocarea la duel. De data aceasta, refuzul lui Tell a fost de altă natură. El şi cei din ,clica Eliade" l-au acuzat pe Bălcescu de proasta administrare a banilor obţinuţi de revoluţionari pentru cauza lor. Bălcescu era acuzat că nu poate justifica (sau returna) o importantă sumă de bani. În aceste condiţii, Tell îl considera ,un om malonest" şi, ca atare, nu putea să-i accepte provocarea la duel decât dacă îşi dovedeşte onestitatea. Pentru Bălcescu motivul refuzului era altul, după cum îi scria lui Ghica la 6 noiembrie 1849: ,Am poftit pe Tell să se bată la duel şi nu i-a dat meşii ş= n-a cutezat - n.A.O.ţ . I-a fost frică să nu îi facă vrun glonţ bubă. Am de gând să-i fac atâta de ocară, încât să-i silesc să fugă din Paris". În aceeaşi scrisoare, Bălcescu se referea şi la faptul că revoluţionarul maghiar Lajos Splény intenţiona să-l provoace la duel pentru calomnie pe Heliade-Rădulescu. Acesta din urmă declanşase un scandal în rândul emigraţiei româneşti, susţinând - pe baza unei pretinse declaraţii a baronului Splény - că I. Ghica ar fi militat pentru alipirea Principatelor Române la Ungaria.2

Bălcescu şi Tell şi-au numit câte doi martori: A.G. Golescu şi D. Bolintineanu, din partea primului şi N. Pleşoianu şi Gr. Marghiloman (înlocuit apoi cu Gr. Grădişteanu), din partea celui de-al doilea. Nereuşind să aplaneze conflictul, cei patru martori au decis să recurgă la un arbitru colectiv (,toţi emigraţii din Paris"), care să se pronunţe asupra corectitudinii financiare a lui Bălcescu. La 24 noiembrie 1849, după ce au fost audiate ambele părţi, adunarea emigraţiei revoluţionare s-a declarat convinsă că ,Bălcescu este şcuţ adevărat onest", dar că ,nu este competentă" să rezolve problema duelului dintre cei doi oponenţi.

Între timp, Heliade-Rădulescu a cerut şi părerea emigraţiei româneşti din Turcia (Constantinopol şi Brusa), prezentând părtinitor atât problema financiară cât şi pe cea a duelului. ,Aici şla Parisţ - scria el - veni Bălcescu cu Bolintineanu cari, uniţi cu alţi vreo doi trei, se cearcă a servi intervenţiilor şi calomniilor lui Ghica şi în cele de pe urmă a implica pe Tell într-un duel şi pe mine în altul şprobabil cel cu Lajos Splény - n.A.O.ţ. şEi încearcăţ să ne compromită ca nişte spadasini gâlcevitori, şi să vă facă a avea de ales şîntreţ nişte oameni sau lâches ce fug de a se bate, sau gata a muri ori a omorâ". În mod previzibil, emigranţii ,eliadişti" de la Brusa (decembrie 1849), la care s-au adăugat Heliade-Rădulescu, C. Aristia şi B. Iscovescu de la Paris (ianuarie 1850), au semnat un memoriu în care se stabilea că gestiunea financiară a lui Bălcescu a fost ,neonestă şi antipatriotică", iar Bălcescu era ,malonest şi chilipirgiu". ,Prin urmare - conchideau semnatarii -, d. Bălcescu nu merită a se măsura şîn duelţ cu d. Tell, până mai întâi nu se va pune în stare de a fi stimat".3 Încă un duel ratat, despre care nu vom ştii niciodată dacă adversarii urmau să folosească revolvere (cum credea Bălcescu) sau spade (cum credea Heliade-Rădulescu). În octombrie 1851, bolnav şi deprimat, Bălcescu părăseşte Parisul, iar la 29 noiembrie 1852 moare uitat de lume la Palermo.


Pînă la 1865

În 1861, căpitanul Constantin Vârnav (fiul vornicului Alecu Vârnav şi al Smarandei Ghica) este ucis în duel de Grigore M. Sturdza (fiul fostului domnitor al Moldovei). Fiind la studii la Berlin, Iacob Negruzzi află de eveniment dintr-o scrisoare primită de acasă. În 1862, Negruzzi află, de data aceasta pe cale onirică, de producerea unui alt duel. El îşi notează în jurnal un vis cu fratele său, Leon, care se luptă în duel şi este rănit cu spada la ochi. Ulterior, Iacob primeşte o scrisoare de la fratele său (aflat la studii la Viena), care confirmă ca reale faptele visate. Peste trei luni, la Berlin, în timpul unui antrenament de scrimă fără mască, Iacob însuşi este rănit grav, fiind pe cale să-şi piardă un ochi. ,Arta spadasinilor e în declin", îşi notează el în jurnal. La 7 ianuarie 1864, la un bal la Didiţa şi Nicolae Mavrocordat, la care se afla toată protipendada ieşeană, Lascar Catargi şi Nicolae Suţu se provoacă la duel. Pînă la urmă, adversarii renunţă la înfruntare din cauza motivaţiei inconsistente. ,Motivul şprovocării la duelţ - consemnează Negruzzi - a fost o învălmăşeală în timpul dansului".4

,Duelul era la ordinea zilei", scrie Vasile Alecsandri în 1862, observând că tinerii boieri români reveniţi din occident ,se băteau şîn duelţ pentru motivuri de nimic". La începutul anului 1865, junimiştii P.P. Carp şi I. Negruzzi, ambii reveniţi la Iaşi de la studii în Germania, ameninţă cu provocarea la duel pe oricine contestă achitarea lui Maiorescu în procesul de imoralitate care îi fusese intentat.5 Şi viaţa erotică agitată a Elizei Balş (fiica marelui logofăt Lupu Balş) provoacă un duel în epocă. În 1857, după ce divorţează de Alexandru Moruzi (fiul fostului domnitor), Eliza se căsătoreşte cu Dumitru Beldiman, cu care pleacă în Italia. După cîţiva ani însă îl părăseşte şi pe acesta în favoarea unui conte italian. În 1863, la Florenţa, Beldiman îl provoacă la duel. Sub numele de ,la comtesse Balche des Baux", Eliza îi părăseşte pe amîndoi, plecând la Viena pentru o nouă cucerire - un baron german.6

Am văzut în articolul anterior dedicat duelului că, prin anii 1854-1855, boierul moldovean Răducanu Rosetti se bătea adesea în duel cu pistolul, ba cu Leon Cantacuzino, ba cu Alexandru Mavrocordat. Nu atât postura sa de ginere al Domnitorului Ghica făcea lucrurile surprinzătoare, cât poziţia sa de ,ministru al Dreptăţii" (de la 1 noiembrie 1854). În loc ca, în virtutea funcţiei sale, să descurajeze duelul, boierul Răducanu îl practica şi participa ca martor la duelurile altora. În 1855, de pildă, el a fost martor la duelul în care vornicul Constantin Balş (şeful Poliţiei din Moldova) a fost împuşcat mortal de contele austriac Stolberg. Duelul s-a declanşat din cauza relaţiei amoroase dintre acesta din urmă şi soţia lui Balş, domniţa Natalia Ghica. La Iaşi a avut loc o înmormântare grandioasă. Din Moldova, ocupată de armatele austriece din cauza războiului Crimeii, un agent a raportat guvernului de la Viena situaţia bizară din jurul acestui eveniment: ,Duelul este interzis în Moldova, dar şeful poliţiei se bate în duel, având doi miniştri ca martori, pe proprii săi cumnaţi (beizadea Costache Ghika, ministru de Externe şi logofătul Răducanu Rosetti, ministru al Dreptăţii, soţul altei fiice a Domnitorului, domniţa Aglaia). Martorii lui Stolberg erau alţi doi conţi, ofiţeri de ulani austriaci ş?ţ. Constantin Balş, care până acum câteva zile era ţinta tuturor glumelor, şi-a atras prin tragicul său sfârşit simpatia generală ş?ţ, toată lumea vorbeşte de crimă ş?ţ, populaţia i-a huiduit pe ofiţerii austriaci".7

După 1865.

Dueliştii în conflict cu legea

Evident, în privinţa practicării duelului în Principatele Române, legea trebuia înăsprită. Faptul s-a produs în cadrul reformei generale a justiţiei, realizată de Al.I. Cuza în ultimii săi ani de domnie. La 1 mai 1865 intră în vigoare noul Cod Penal, care - printre altele - prevede ,delictul de duel". Într-un mod mai drastic ca până atunci, dueliştii români intră în conflict cu legea şi cu autorităţile. Pe la 1870, spre sfârşitul vieţii, I. Heliade-Rădulescu participă la un duel cu Iancu Isvoranu, ofiţer de Cavalerie, descendent al unei vechi familii boiereşti din Oltenia. Atât dueliştii, cât şi martorii lor, sunt daţi în judecată pentru ,delictul de duel", dar Tribunalul de Ilfov îi achită în 1872. În 1874, în Franţa, la Fontainebleau, un Ghica şi un Suţu se bat în duel cu pistoale. Ghica este împuşcat. Celorlalţi participanţi li se intentează proces de către justiţia franceză. Suţu este osândit la patru ani închisoare, martorii săi la trei ani, iar martorii lui Ghica la doi ani. Asta în condiţiile în care în Franţa nu exista o prevedere specială pentru ,delictul de duel", acesta intrând în dreptul comun. Tot cam atunci, Gheorghe Costaforu îl provoacă la duel pe Gheorghe Em. Lahovari pentru o insultă uşoară. Martorii decid că duelul nu se impune. Atunci Costaforu forţează nota şi îl pălmuieşte pe Lahovari, obligându-l pe acesta să accepte provocarea. ,Onoarea trebuia scăldată în sânge", comentează un contemporan. Duelul cu spade se desfăşoară în câmp deschis şi e oprit de martori când Costaforu este rănit uşor. Probabil că acest duel a avut loc înainte de 1873, când Gh. Costaforu - ca ministru de Justiţie - s-a manifestat deschis împotriva ,delictului de duel". Nu este întîmplător faptul că tocmai în această perioadă (prin 1873) decide Matei Millo să pună în scenă comedia-vodevil Duelurile, ,prelucrată de d-nu C. Negruzzi", în care duelgiii se ascund de ,patraulă" să nu fie prinşi asupra faptului interzis de lege: ,Fugi - e sfătuit duelistul -, de n-ai poftă să intri în criminal! Fugi peste graniţă!".8

Un document juridic din epocă se referă la un duel dintre doi boieri în 1892, în judeţul Botoşani. Unul dintre ei era amantul unei frumoase doamne. Celălalt, soţul ei legitim. Motivul fiind temeinic, toată lumea, inclusiv instanţa juridică, a admis că cei doi erau îndrituiţi să se suprime reciproc. Ca atare, din punct de vedere penal nu au avut de suferit nici duelgiii (pentru că ,duelul era inevitabil"), nici martorii (pentru că ,au făcut toate silinţele ca să-i împace"). Întrunită în 1894, Curtea de Casaţie a conchis următoarele: ,De oarece Curtea de fond constată că în fapt martorii nu s-au făcut vinovaţi prin nimic şi că în speţă duelul era inevitabil, participarea lor nu constitue o complicitate".9

Pe la 1890, Nicolae Blaremberg s-a căsătorit cu Paulina Anghelescu, ,o frumoasă doamnă" (pictată şi de Grigorescu), dar fără bani, fără rang şi cu o reputaţie îndoielnică. Avea un copil din flori, Olga, dintr-o legătură amoroasă cu boierul Ştefan Bellu. Blaremberg i-a cerut acestuia să recunoască copilul şi şă-şi asume răspunderea pentru întreţinerea lui. ,Bellu refuzând - notează Mihai Dim. Sturdza -, avusese loc un duel încheiat fără rezultat şi fără împăcare pe teren, deci şi fără legalizarea statutului fetei". Duelul a avut loc în condiţiile în care ambii protagonişti au fost mari demnitari în sfera justiţiei: procuror la Curtea de Apel (1851), în cazul lui Ştefan Bellu, şi ministru al Justiţiei (1891), în cazul lui Nicolae Blaremberg.10

În 1888, Mihail Balş, descendent al cunoscutei familii boiereşti, l-a provocat la duel pe fostul prefect Ernest Vârnav. Balş era vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi redactor la ziarul Partidului Conservator ,Epoca". La o soirée în casa doamnei Zoe Sturdza, Vârnav şi-a permis să-l contrazică ,cu insolenţă" pe Balş. Duelul s-a desfăşurat într-un loc mai tainic, la Cimitirul Bellu. Balş a fost uşor rănit cu floreta, iar protagoniştii s-au împăcat ,pe teren" (,Voinţa Naţională", 28 aug. 1888).

Dueluri cu motivaţii ridicole au continuat şi în primii ani ai secolului următor. În 1907, de pildă, în plină desfăşurare a răscoalelor ţărăneşti, deputatul de Prahova Anton A. Arion l-a provocat la duel pe vice-preşedintele Camerei Deputaţilor, Neniţescu, pentru că acesta din urmă trimisese un uşier pentru a-i cere să nu mai fumeze în incinta instituţiei. De altfel, şi vărul acestuia, Constantin C. Arion, ministru în diverse guverne conservatoare (1900-1913), avea o slăbiciune pentru dueluri. El a servit drept martor - notează istoricul Mihai Dim. Sturdza - ,amicilor săi politici Alexandru Marghiloman şi Take Ionescu, în duelurile acestora, foarte la modă în acele vremuri şi iscate în urma unor provocări ce azi apar de o uimitoare puerilitate".11

Evident, Caragiale nu putea să rateze un astfel de subiect. În schiţa Telegrame (1899), de exemplu, directorul prefecturii dintr-un oraş moldovenesc, Raul Grégoraschco, ,promite cavalireşte duel" concitadinului Costăchel Gudurău, fost deputat, care stătea la ,cafinč central", ,criticând guvernul gura mare". Pînă la urmă, duelul promis se reduce la injurii de tip ,dumnezeu mami", ,tras palme", ,bastoane lovit cap" şi ,picioare spate gios". Fraţii Gudurău se simt ,siliţi face justiţie singuri", iar numitul Costăchel chiar trage cu revolverul (în aer), producând panică în urbe, arestări abuzive şi tortúri ,ca inchiziţă" în ,beciurile poliţiei locale". În urma intervenţiei miniştrilor Justiţiei şi de Interne, tărăşenia se termină apoteotic cu ,pupat toţi piaţa endependenţi".

*

În epoca de care mă ocup acum, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut loc mai multe dueluri mai deosebite, în care au fost implicaţi descendenţi ai unor importante familii boiereşti din România: Racoviţă, Filipescu, Lahovari, Văcărescu, Isvoreanu, Bibescu etc. Unele dueluri s-au încheiat tragic, cu moartea unuia dintre protagonişti. Luîndu-le în consideraţie şi pe acestea, concluziile mele privind practica duelului la români (aşa cum le-am consemnat în studiul anterior) se modifică într-o anumită măsură.


Iancu Racoviţă vs
Ferdinand Lassalle (1864)

Nu prea se ştie faptul că în 1864 liderul socialist german Ferdinand Lassalle a fost ucis la vârsta de 39 de ani de un glonţ tras în timpul unui duel de studentul român Iancu Racoviţă. Lassalle s-a născut în 1825, în oraşul prusac Breslau (azi Wroclaw, Polonia), ca unic fiu al unui prosper negustor evreu, Haim Lassal. În 1856, după Războiul Crimeii, Ferdinand Lassale a vizitat Europa de Sud-Est, publicând interesante note de călătorie (Reiseberichte aus dem Orient, 1856). În spaţiul românesc fiind, Lassale s-a exprimat sever la adresa condiţiilor de trai şi de igienă ale ţăranilor valahi.12

În 1864, Lassalle s-a îndrăgostit în Elveţia de tînăra Helene von Dönniges, fiica unui diplomat bavarez. Dar familia fetei s-a opus căsătoriei din cauza originilor evreieşti ale socialistului german. Disperat, Lassale a fost dispus să se creştineze. Helene a preferat însă un alt pretendent, pe tânărul boier român Iancu Racoviţă. Era epoca în care Ferdinand Lassale suferea - ca şi, în grade diferite, prietenii săi Heinrich Heine şi Karl Marx - de sindromul ,urii de sine evreieşti" (der jüdische selbsthass). În 1860, de pildă, Lassale scria următoarele: ,Nu-mi plac evreii, ba chiar îi detest în general. Îi percep ca fiind nimic altceva decît fiii degeneraţi ai unui trecut măreţ, dar dispărut. În ultimele secole de sclavie, aceşti oameni au dobândit trăsături de sclavi, şi de aceea am o pornire atât de negativă faţă de ei". Sau, într-o formulare autoironică: ,Există două categorii de oameni pe care nu-i pot suferi: ziariştii şi evreii. Din nefericire fac parte din ambele categorii".

Pe fondul acestei sensibilităţi psihice, refuzul formulat de familia von Dönniges a căzut ca un trăsnet. Printr-o scrisoare injurioasă, Ferdinand Lassale l-a provocat la duel pe tatăl Helenei. Acesta a refuzat provocarea, dar mănuşa a fost ridicată de tânărul Iancu Racoviţă. Duelul a avut loc lîngă Geneva. Românul l-a împuşcat pe Lassale, rănindu-l grav la abdomen. Peste două zile acesta a murit, fiind înmormîntat în cimitirul evreiesc din Breslau. ,Ce extraordinar mod de a muri!", îi scria Engels lui Karl Marx, la 4 septembrie 1864, imediat după aflarea morţii lui Lassalle. ,Acest aşa-zis Don Juan se îndrăgosteşte de fiica unui ambasador bavarez şi vrea s-o ia de soţie. Apoi are de a face cu un pretendent respins al doamnei în chestiune - care, întâmplător, este un escroc din România - şi face în aşa fel încât să fie împuşcat mortal de rivalul său. Asta nu putea să i se întâmple decât lui Lassalle, datorită caracterului său unic, parţial evreu, parţial cavaler, parţial clovn, parţial sentimental. Cum a putut un politician de calibrul lui să se lase împuşcat de un aventurier român?".

Karl Marx a admis că Lassale a murit ,în triumf, ca Ahile", dar n-a fost în stare să-l numească prieten pe fostul său rival. În scrisoarea de răspuns către Engels, Marx îl numeşte pe Lassale ,duşmanul duşmanilor noştri".13

Dar cine a fost acest ,escroc şi aventurier român" (cum îl descrie Engels) care a curmat viaţa şi cariera politică a părintelui socialismului german? Nu se cunosc prea multe lucruri despre el. Era un vlăstar al familiei boiereşti Racoviţă-Cehan, ai cărei membri au fost domnitori şi înalţi dregători în }ările Române în secolele XVIII-XIX. Iancu era probabil unul dintre mulţii fii ai beizadelei Mihalache Racoviţă (însurat cu o Suţuleasă), mare dragoman al Porţii Otomane şi, în 1815, mare logofăt în divanul Valahiei.14 În perioada 1862-1864, Iancu Racoviţă studia la Universitatea din Berlin, fiind coleg cu Iacob Negruzzi la Facultatea de Drept.15

Povestea romantică a inspirat mai mulţi romancieri, printre care George Meredith. Prozatorul englez a scris în 1880 un roman ,cu cheie", The Tragic Comedians, în care Ferdinand Lassalle este întruchipat de personajul Alvan (politician evreu, cu nas şi buze stereotipice), Helene von Dönniges de Clotilde von Rüdiger (fiica unui general ambasador, antisemit), iar nepotul de domn Janko Racoviţă de prinţul Marko Romaris. Acesta din urmă este prezentat ca un fel de ,voievod al ţiganilor" (un nobil oacheş, cu trăsături orientale, care cântă la vioară şi din gură cîntece ţigăneşti), semn că - pentru vest-europeni - asocierea dintre români şi romi era uzuală şi la sfârşitul secolului al XIX-lea. Bazîndu-se pe ,o poveste bine-cunoscută" (a well-known story, fiind chiar subtitlul romanului), este de presupus că Meredith a topit destule date reale în romanul său. Putem deci afla mai multe informaţii despre modul în care s-a desfăşurat duelul. Alvan (alias Lassalle) este un excelent trăgător la ţintă cu pistolul, spre deosebire de Prinţul Marko (alias Racoviţă), care ,n-a tras în viaţa lui cu pistolul". Clotilde (alias Helene) îl roagă pe Alvan să nu-l ucidă pe Marko. ,Trage cu pistolul în aer", îl imploră ea. Alvan îi ascultă rugămintea şi se lasă el ucis de Marko.16

,Prin moartea lui Lassalle - conchide politologul Gaetano Mosca -, mişcarea muncitorească germană a rămas în mîinile lui Marx." Dacă Lassalle n-ar fi fost ucis de Racoviţă la vârsta de 39 de ani, ,socialismul german ar fi păstrat un caracter mai naţional şi mai puţin cosmopolit".17 Cu alte cuvinte, s-ar putea zice că, în spaţiul românesc, nu numai Constantin Dobrogeanu-Gherea a jucat un rol important în istoria mişcării socialiste, ci şi - în cu totul alt fel - Iancu Racoviţă.


Nicolae Filipescu vs
G. Em. Lahovari (1897)



În toamna anului 1897, deputatul conservator Gheorghe Em. Lahovari (fratele mai celebrului Alexandru Lahovari) publică în ziarul L'Indépendance Roumaine articolul ,Deux politiques", în care îl acuză de inconsecvenţă politică pe colegul său de partid, fruntaşul conservator Nicolae Filipescu (deputat 1887-1895 şi primar al Bucureştilor 1893-1895). Acesta din urmă se consideră ofensat şi trimite doi martori (V. Ionescu şi Al. Săulescu) să-i ceară satisfacţie lui Lahovari. La rîndul său, acesta însărcinează doi martori (Th. Văcărescu şi I. Isvoranu) să-i raspundă la provocare. Militar de carieră fiind, Văcărescu simte ,miros de sânge" şi solicită împăcarea părţilor. Lahovari îi scrie în acest sens lui Filipescu, explicîndu-i că e vorba de o simplă polemică de presă şi că nu a avut intenţia să-l insulte. O scrisoare similară compun şi martorii lui Lahovari, argumentând că nu sunt întrunite condiţiile unui ,duel inevitabil". Cu toate acestea, Nicolae Filipescu - bun scrimeur, cu tinereţea petrecută la Geneva şi Paris - nu renunţă la provocare şi insistă ,să se iasă pe teren". Văcărescu îşi dă demisia, fiind înlocuit de un oarecare Drossu. Cei patru martori încheie un proces verbal în următorii termeni: ,În urma discuţiilor ce au avut loc, neputându-se stabili o înţelegere asupra condiţiunilor de împăcăciune, am decis eşirea pe teren. ş?ţ Noi, Isvoranu şi Drossu, cu toate că nu împărtăşim vederile d-lor Ionescu şi Săulescu, şi considerăm că încercările noastre au rămas fără rezultat, în numele clientului nostru, acceptăm lupta şi condiţiile impuse". Aceasta cu toate că art. 258 din Codul Penal prevedea ,delictul de duel" şi pedeapsa cu închisoare pentru făptaşi.

Din păcate, ,condiţiile impuse" au dus la decesul lui Lahovari. În primul rând, martorii n-au convenit ca lupta să continue doar ,jusqu'au premier sang", ci până când unul dintre duelişti ,va fi în imposibilitate de a continua lupta". Cu alte cuvinte, până la moartea sau rănirea gravă a unuia dintre protagonişti. În al doilea rând, locul de desfăşurare a duelului nu a fost unul neutru. A fost aleasă sala de scrimă în care se antrena Filipescu, cu care acesta era deci foarte familiar. În fine, lungimea acestei săli era de doar 12 metri, în loc de minim 30. Neavând spaţiu suficient de retragere, Lahovari a fost ,pus la zid". Spada lui Filipescu a intrat 20 de centimetri (!) în corpul adversarului său. Lahovari a murit în braţele valetului său francez, şoptind cuvintele: ,Ils m'ont asassiné." Acest eveniment a declanşat o amplă dezbatere în spaţiul public românesc şi francez privind oportunitatea şi condiţiile de desfăşurare a duelurilor.

În urma acestui duel, fruntaşul Partidului Conservator Nicolae Filipescu a fost condamnat la şase luni închisoare. În Jurnalul său, la 28 noiembrie 1897, Titu Maiorescu scria despre ,duelul lui Nicu Filipescu şi năbuşirea acestuia pentru câtva timp".18 Într-adevăr, Filipescu a lipsit aproape un an de pe scena politică românească, revenind abia în toamna anului următor. În şedinţa din 12-13 iunie 1898, procurorul general a susţinut în faţa Curţii de Apel că nu a fost vorba de un duel, ci de ,un asasinat". ,La un duel, nu sunt nici gloanţele, nici spada care te omoară, ci martorii", a citat procurorul un aforism cunoscut în lumea dueliştilor. El a susţinut că cei patru martori sunt ,complici la crimă" şi că trebuie pedepsiţi ca atare.19



Prinţul duelist George Bibescu

Un mare duelist român a fost George Bibescu, un om cu o vastă carieră militară în Franţa, fiul domnitorului }ării Româneşti. În 1869, la Paris, Bibescu are o aventură erotică cu soţia principelui Paul de Bauffremont, Marie-Valentine, contesă de Caraman-Chimay, înrudită cu mai toată înalta nobilime franceză. Contesa fuge la Bibescu, iar Bauffremont îi intentează proces de divorţ. ,L'affaire Bauffremont-Bibesco" este pe larg comentată în presa pariziană din epocă, la rubrica mondenă. Ultragiat, Paul de Bauffremont publică în 1872 comentarii ofensatoare la adresa lui Bibescu. Acesta îl provoacă la duel şi, fiind un bun spadasin, îl răneşte. Până la urmă, în 1875, Marie-Valentine divorţează de principele francez, recăsătorindu-se cu prinţul român.

George Bibescu a avut la activ foarte multe dueluri, cu spada sau cu pistolul, pe care le provoca în urma polemicilor sale publice, fie în apărarea tatălui său, diabolizat de propaganda liberală, fie în apărarea românilor, diabolizaţi de unii francezi. De pildă, în timpul unei dispute în contradictoriu purtate cu preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Francezi, Paul Granier de Cassagnac, acesta a exclamat în public: ,Grattez le Roumain, vous trouverez le barbare!" (,Răzuiţi-l pe român, veţi găsi barbarul!"). De fapt, Paul Granier parafrazase astfel un aforism celebru atribuit lui Napoleon: ,Căutând în interiorul rusului, vei găsi un tătar!". Sau ,un urs", spuneau alţii; la care Contesa de Ségur adăugase: ,Deschizându-i vesta, vei găsi blana!". Rănit în orgoliul său naţional, Bibescu l-a provocat pe publicistul francez la duel, dar acesta a părăsit în grabă Parisul. Laşitatea lui l-a discreditat, dar el a fugit de frica morţii. În primul rînd, pentru că ştia că Bibescu este un spadasin redutabil şi, în al doilea rând, pentru că şi-a dat seama că prinţul român doreşte să facă din acest duel un act exemplar.

Chiar şi în pragul morţii, în 1901, George Bibescu l-a provocat la duel pe un ziarist cvasi-obscur, C.Al. Ionescu, care se hrănea din scandaluri de presă şi care s-a exprimat ireverenţios faţă de prinţ într-o broşură intitulată O chestiune de onoare. Dar George Bibescu şi-a făcut un nume nu numai în practica duelului, ci şi în teoria acestui ,sport al onoarei". Istoricul Mihai Dim. Sturdza a detaliat acest aspect: ,Una din conferinţele sale de la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris şal cărei membru a devenit ulterior - n.A.O.ţ avusese ca temă duelul, examinat din punctul de vedere social şi al mentalităţii Ťpunctului de onoareť. Tot aşa, o lucrare colectivă apărută la Paris în 1883, Les tireurs au pistolet, avea ca autori pe baronul de Vaux, prinţul Bibescu şi scriitorul Guy de Maupassant. La Bucureşti, tineri intelectuali proveniţi din rândurile burgheziei ţineau

să-şi completeze biografia printr-un duel, aşezat sub patronajul prinţului Bibescu. Astfel, viitorul profesor universitar de filozofie, Constantin Rădulescu-Motru, ceru arbitrajul prinţului, socotindu-se ofensat de o recenzie critică semnată de tânărul diplomat şi dramaturg Al.D. Florescu" (v. ,Adevărul", 2 II 1902).20



NOTE

* Fragment dintr-o cercetare mai amplă, realizată în cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române, intitulată Mentalităţi, Mode şi Moravuri. Societatea românească în tranziţie (1774-1866).

1 N. Bălcescu, Opere, vol.IV, Corespondenţă, Ediţie G. Zane, Ed. Academiei, 1964, p.350.
2 Idem, pp. 232, 536.
3 Cornelia Bodea, Duelul Chr. Tell - N. Bălcescu, în ,Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu", vol. V-VI, Bălceşti pe Topolog, 1979.
4 I. Negruzzi, Jurnal, trad. Horst Fassel, Ed. Dacia, 1980, pp. 38, 55, 82, 93, 134, 268.
5 I. Negruzzi, Amintiri din ,Junimea", Ediţie C. Simonescu, Ed. Minerva, 1970, p. 32.
6 Mihai Dim. Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi }ara Românească, Ed. Simetria, 2004, vol. I, p. 290.
7 Idem, pp. 316-7 şi 295-6.
8 C. Negruzzi, Opere, vol. 3, Ediţie L. Leonte, Ed. Minerva, 1986, pp. 319, 528.
9 Duelul Filipescu-Lahovary, înaintea Curţei de Apel, rechisitoriul procurorului general, Tip. L'Independence Roumaine, Bucuresci, 1898, pp. 23-39. Mulţumesc lui Adrian Majuru pentru semnalarea acestei lucrări.
10 M.D. Sturdza, op. cit., pp. 416-418, 539, 571-573.
11 Idem, pp. 130, 311, 326.
12 Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german (1775-1918), Ed. Univers, 1995, p. 128.
13 R.S. Wistrich, Revolutionary Jews from Marx to Trotsky, 1976, pp. 56-57; G. Wigoder, Evrei în lume. Dicţionar biografic, Ed. Hasefer, 2001, p. 327.
14 O.-G. Lecca, Familiile boereşti române, Ed. Minerva, 1899, pp. 411-412.
15 I. Negruzzi, Jurnal, ed. cit., p. 49 ş.u.
16 G. Meredith, The Tragic Comedians. A Study in a Well-Known Story, Leipzig, 1881.
17 G. Mosca, Storia delle dottrine politiche, Editori Laterza, Bari, 1968, p. 256.
18 Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Ed. Eminescu, 1978, p. 336.
19 Duelul Filipescu-Lahovary, ed. cit.
20 M.D. Sturdza, op. cit., pp. 479-485.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara