Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Din arhiva unui editor de Alex. Ştefănescu

Scrisori primite de Victor Iova de la Otilia Cazimir, Gheorghe Ciprian şi Eliza V. Vorvoreanu (sora lui Urmuz)

Victor Iova (17 august 1925 – 15 septembrie 1999) a fost un editor ultracompetent, curajos şi discret. De numele său se leagă publicarea unor clasici ai literaturii române, mulţi dintre ei căzuţi în dizgraţia regimului comunist. Victor Iova a fost, printre altele, redactorul de carte al faimoasei antologii a lui Nicolae Manolescu – Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, Buc., EPL, col. „BPT”, 1968 (2 vol.) – pe care autorităţile epocii au interzis-o imediat după apariţie, din cauza prezenţei în cuprinsul ei a unor autori indezirabili din motive politice.
După absolvirea Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, în 1955, a fost repartizat la secţia de documentare a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, condusă pe atunci de filosoful Mihai Şora (care i-a devenit un model intelectual şi profesional). În 1960, a câştigat concursul pentru ocuparea postului de redactor, pe care l-a păstrat până la pensionarea sa, în 1987. Din Editura de Stat pentru Literatură şi Artă s-a desprins în 1959 Editura pentru Literatură care, la rîndul ei, a devenit în 1970 Editura Minerva, dar aceste restructurări nu l-au clintit din locul lui pe Victor Iova, care a rămas un paznic de far.
Datorită demersurilor lui au apărut cărţi necesare ca aerul pentru supravieţuirea culturală a unui popor căruia partidului comunist încerca să-i şteargă memoria şi conştiinţa de sine. Soţia sa, Mariana Iova (născută Pipercu), absolventă a Facultăţii de Limbi Romanice şi Clasice a Universităţii din Bucureşti, repartizată după absolvire în cercetare pentru istoria cărţii la Biblioteca Naţională şi, din 1990, la Ministerul Culturii, i-a devenit o colaboratoare apropiată.
Îi datorăm lui Victor Iova ediţii din Nicolae Iorga, Vasile Voiculescu, Barbu Lăzăreanu, Otilia Cazimir, Tana Quil, Silvia Ştefănescu, George Lesnea, Gheorghe Cunescu, Valeria Căliman, Mihai Diaconescu, Saşa Pană, Ioan Chindriş, I.D.Pietrari, Pandele Olteanu, Neagu Rădulescu, George Ciprian, Ion Agârbiceanu, Alexandru Philipide, N. Crevedia, Ion Caraion, Th. Ilea, Virgil Carianopol, Vasile Copilu- Cheatră, Petre Pandrea, Sanda Cotovu, Valeriu Anania şi mulţi, mulţi alţii. O întreagă bibliotecă.
Fiecare carte are istoria ei, de multe ori dramatică, fiind publicată în condiţii nefavorabile culturii, sub supravegherea atentă şi ostilă a autorităţilor. Această activitate editorială de mare anvergură a generat şi o corespondenţă bogată, între editor şi scriitori sau succesorii acestora. Cu devotament faţă de regretatul ei soţ, dar şi cu un sentiment al responsabilităţii faţă de istoria culturii noastre, doamna Mariana Iova a pus în ordine această corespondenţă şi a alcătuit din ea un volum. Înainte de al da la tipar, a avut bunăvoinţa să mil pună la dispoziţie, pentru documentare, iar eu n-am pierdut ocazia şi i-am cerut îngăduinţa să reproduc câteva extrase în România literară. Îi mulţumesc (şi pe această cale) că a fost de acord.

Alex. Ştefănescu


OTILIA CAZIMIR

Iaşi, 2 ianuarie 1964

Iubite tovarăşe Iova,
Plecând din Iaşi, tov. Prof. Const. Ciopraga a lăsat la mine textul prefeţei la cartea mea, rugându-mă să-l citesc, să intervin la nevoie şi să-l expediez tov. C. Simionescu [Corneliu Simonescu, şef de redacţie la Editura pentru Literatură].
Mă execut... cu câteva zile întârziere. Am fost şi bolnavă – şi mai ales descurajată. Am observat că tov. Ciopraga a uitat să se ocupe de sfârşitul volumului, care se pretează la o analiză mai adâncă şi mai pretenţioasă. Mi-a promis că va adăuga câteva pagini, pe care le va plasa acolo unde le e locul. Să vedem! Altminteri, studiul d-sale rămâne incomplet.
Abia mâine voi putea ieşi în oraş să fotografiez desenul lui G.T. [George Topârceanu] şi să vi-l trimit. Aş fi dezolată să ştiu că întârzierea aceasta, atât de nedorită, ar putea să întârzie mersul normal al lucrărilor de tipar.
Am avut un „an nou” lamentabil – cel mai sărac şi mai întunecat din viaţa mea. N-am primit nimic nici de la E.P.L., nici de la „Tineret” (deşi ultima ediţie din „Baba” s-a epuizat vertiginos...). M-am simţit profund nedreptăţită şi umilită. Am telegrafiat acum tov. Bică [redactor la Editura Tineretului].
N-am putut termina nici măcar corecturile la „Sanatoriul Arkthur”. Acum când mă simt mai bine, pot fi sigură că în 3-4 zile voi fi gata şi voi expedia totul tovarăşului Teică [Constantin Teică, redactor, secretar de partid la Editura pentru Literatură]. Chiar vă rog să-l anunţaţi pe tov. Teică despre aceasta. Îl rog să mă ierte.
Şi vă mai rog ceva: să-i spuneţi tov. Şora [Mihai Şora, pe atunci redactor-şef al editurii] că m-am gândit cu prietenie la d-sa şi că-i doresc un an plin de bucurii şi de împliniri fericite. Aş fi dorit să-i scriu. Dar – vedeţi cum scriu?
Dvs., vă strâng mâna cu căldură. La mulţi ani, noroc şi spor în toate.

Cu prietenie,
Otilia Cazimir


Iaşi, 17 ianuarie 1964

Iubite tovarăşe Iova,

Iar vă scriu: iar batem apa în piuă, pentru că, nu ştiu de ce, nimic nu vrea „să iasă”. Am aşteptat şi ieri şi azi fotografiile pe care trebuia să le primesc de alaltăieri. N- am primit decât ... scuze că nu mi se pot aduce decât mâine! Cum mi se aduc, cum vă expediez, expres, una sau două: ori alegeţi ceva, ori renunţăm la poză. (La câte n-am renunţat în viaţa mea, până va veni ziua să renunţ şi la viaţă, de care m-am săturat ca de mere pădureţe!...).
De trei zile nu mă simt bine, deloc. Nu ştiu de ce. Sâcâieli, destule. Dar nu pe măsura efectelor lor. Deci e ceva dinăuntru. Şi de asta mă tem.
Vine la dvs. Silvia Ştefănescu cu un lot mai bogat de poezii. Fii bun (că doar eşti!) şi citeşte-le atent. V-am spus: e un talent veritabil, are un cap informat serios şi o inteligenţă subţire. Calităţi rare, care se adună cam rar la un loc. Am mare încredere în dvs.
Pleacă la gară chiar acum. A venit anume să ia... fotografia. Dar fotograful – fantomă nu se ştie pe unde e, iar redactorii, fantome şi ei, nu ştiu nici ei.
Sperând că în 2-3 zile aveţi materialul „în imagini”, vă strâng mâna prieteneşte.

Otilia Cazimir


Iaşi, 28. I. 1964

Stimate tovarăşe Iova,

Deşi cu cele mai bune intenţii de a-mi fi de folos, biata noastră revistă ieşeană, călcând ca de obicei cu stângul, n-a făcut decât să mă întârzie şi să mă încurce.
Schiţa lui G.T., fotografiată de „specialistul” revistei a ieşit întocmai ca cea de acum şase ani: un desen întunecat şi dur, în cărbune, în locul celui delicat şi luminos, în creion.
Până la urmă, cred că trebuie să renunţăm la ea. Vă propun două soluţii, rugându-vă să alegeţi dv. pe cea mai bună.
Prima, e fotografia mea oarecum oficială – la masa de scris. Destul de banală – cu ochelari, stilou şi hârtie, aşa cum se cuvine. A apărut în „La Roumanie d’aujourdhui”. Dacă vă opriţi la aceasta, trebuie „scurtată”, adică, să rămână pătrată, nu dreptunghiulară.
A doua din care vă trimit o copie şi clişeul original, e opera lui G.T., executată de el, după gustul lui şi lucrată în atelierul lui (Eu nu eram decât tânăra lui ucenică). Cred că e mai originală decât cealaltă. Locul : fundul grădinii lui G.T., între arini de toamnă. Fotografie foarte puţin cunoscută.
Dacă o preferaţi pe aceasta, trebuie reprodusă în întregime (adică: cu spaţiu în jur, cu picioare etc.). Poate că e prea veche ? Cred că e aproape de aceeaşi vârstă cu schiţa.
Ceea ce vă rog cu deosebire, tovarăşe Iova, este să luaţi dvs. personal, în grija dvs., aceste două „piese” şi să mi le păstraţi,… până ce va fi posibil să mi le trimiteţi. Mi-s dragi, mă simt eu în ele, iar de cea de a doua sunt foarte legată.
Tot astăzi tov. Ciopraga trebuie să fi trimis şi el completarea „Prefeţei”. Deşi nu mai ies din casă, ieri am chemat o maşină şi i-am dus documentele de care avea nevoie şi nu le găsea.
Cu asta mi-am făcut întreaga datorie faţă de dvs.
V-aş fi recunoscătoare să-mi trimiteţi ce aţi hotărât.

Cu bună prietenie,
Otilia Cazimir


Iaşi, 8. II. 64.

Tovarăşe Iova,

V-am promis, încă de când eraţi la Iaşi, să vi-l trimit pe tânărul poet moldovean Ioanid Romanescu – care bate apa-n loc pe la revistele ieşene, în loc să publice şi să ridice nivelul mort de inaniţie al foilor atât de sarbede şi de sărace.
Cu încrederea pe care o am în dv., vă întreb: nu-i aşa că avem de-a face cu un talent veritabil, viguros şi original?
Aştept verdictul dv., şi-l aştept cu încredere.
Aici se fierbe – nu fără anumite gafe – piatra cea scumpă „a sărbătoririi” mele. Ai văzut că Bucureştii ne-au luat-o înainte, îmbătrânindu-mă cu trei săptămâni...
V-am trimis o fotografie şi un clişeu. A ieşit bine vreunul? Aţi putea să mi le trimiteţi prin Ioanid Romanescu, să nu se piardă.
Când apare volumul? Cum arată? Am emoţii, am îndoieli, am descurajări. Sunt bolnavă. Prea m-au obosit pregătirile festivităţilor, prea mi s-a cerut mult, prea am fost pusă la contribuţie. Cu sălbăticie...
Am semnat contractul pentru „Sanatoriul Arkthur”. Dacă nu m-ar fi ucis pretenţiile tuturor, cartea ar fi de mult gata. Aşa, e pe trei sferturi...
Sper că şi completarea prefeţei tov. Prof. Ciopraga a ajuns la timp. Ajutaţi-mă să scap mai curând de toate aceste preocupări, dacă vreţi să mai trăiesc. Nu mai pot! Nu e o butată(sic), e adevărul adevărat.
Cred că Ioanid Romanescu îmi va aduce un răspuns de la dv.. Trăiesc ca pe altă lume – pentru oricine, numai pentru mine nu!

Vă strâng mâna cu prietenie,
Otilia Caz.


Februarie 1964

Iubite tovarăşe Iova,

Vine la dv. tovarăşul Florin Mihai Petrescu, tânărul poet ieşean pe care îl cunoaşteţi. Părerea mea despre d-sa, o cunoaşteţi, de asemenea. O să vă spună că „poza” mea s-a făcut şi că mâine v-o trimit, expres. Sper că n-a întarziat. Vina, dacă e vreo vină, e a fotografului, care a lipsit din Iaşi. Nu ştiu – că mi-e greu să insist – dacă tov. Prof. Ciopraga a trimis cele câteva pagini pe care trebuia să le scrie, ca să completeze prefaţa.* Şi cu asta, contribuţia mea va lua sfârşit. Mărturisesc că sunt extrem de obosită. Ar trebui să dorm vreo două – trei luni la şir ca să-mi vin în fire.
Aştept, prin Florin, veşti de la dv.
În privinţa lui Florin, aş fi fericită să se întoarcă vesel, cu problema plachetei soluţionată favorabil, aşa cum se şi cuvine. Ştiu că, în ce vă priveşte pe dv., va avea un sprijin de nădejde, pentru care vă mulţumesc de pe acum, din toată inima.
Vă strâng mâna cu prietenie şi vă doresc un an plin de reuşite în munca şi în viaţa dv.

Otilia Cazimir

Scrisoarea este nedatată. Iar pe plic nu e consemnată data, deoarece este trimisă prin poetul Florin Petrescu si nu prin poştă, ca de obicei. Dar, din referinţele existente în scrisoare: reproducerea fotografiilor şi completările prefeţei, promise de Constantin Ciopraga, reiese că data ar putea fi începutul lunii februarie 1964.
Volumul îngrijit de Victor Iova, a apărut în 1964 la E.P.L., cu titlul „Poezii (1928 – 1963)”, prefaţat de Constantin Ciopraga.


GHEORGHE CIPRIAN

Dragă Tovarăşe Iova,

21.I. 1964

Acuma a venit şi rândul meu!
„Măscăriciul” cred că e gata, dar totuşi vino cu el, ca să facem controlul final – bucăţile cele noi şi poate încă o corectură. Vom vedea. Sunt trei bucăţi noi. Aş veni eu, dar picioarele nu-mi dau pace.
Fii drăguţ şi anunţă-mă când vii. Să vedem unde le găsim locul. Eu cred că cu „Răsfoind prin amintiri”, urmat de „Coana Veta” şi „Isprăvile făcute la Deva”...
Apoi o mică corectură: Neamurile le-am ofuscat cu nişte mici amintiri. Să-i iertăm...
Pe urmă e nevoie de „Capul de răţoi”, pe care ţi l-am corectat. Adu-l şi pe el. Poate mai găsim ceva...
Dacă ai „Un lup mâncat de oaie” adu-l. Trebuie să îl citească şi tov. Şora.
De asemenea „Macferlan şi Graţiela”, dacă l-ai tras la maşină.
D-l. Şora spunea că-i place foarte mult suiectul, rupt din viaţa actorilor, ceea ce s-ar încadra foarte bine cu restul materialului.
Cam atâta.
Sunt sigur că are să-ţi placă şi dumitale Macferlan.
Ţi-aş rămâne foarte îndatorat dacă ne-am potrivi la gusturi. Cine ştie!
Te rog să mă ierţi dacă am scris cam încurcat.

Cu prietenie,
G. Ciprian.


Dragă Tovarăşe Iova,

2 august 1964 [data poştei]

M-am mutat cu domiciliul în str. Cuibicef nr.9, la Societatea de binefacere „Ascar”, unde aştept însănătoşirea picioarelor.
Până atunci, post şi rugăciune.
Aştept să te văd la faţă, ca să punem şi celelalte lucrări la cale.
Vino şi cu prefaţatorul.
Locuiesc la etajul III, salonul 7.

Te sărut,
Ciprian.


Dragă prietene Iova,

15 sept. 1964

Te-am tot aşteptat cu amicul, ca să stăm de vorbă cum fusese vorba.
Acum sunt acasă.
Spitalul mi-a folosit relativ.
Aş dori să ştiu dacă aţi înaintat cu lucrul.
În orice caz stau la dispoziţia dumitale şi a amicului.

Te sărut,
Ciprian.


Dragă Tovarăşe Iova,

24 novembrie 1964

A venit vremea să ne ocupăm puţin şi de oropsita mea de carte...
Amânată de nu ştiu câtă vreme, în sfârşit i-a venit rândul.
Tov. Trancă mi-a scris acum două săptămâni că a vorbit cu tov. Bănuţă să-mi dea 5 000 lei – pe care i-am şi umflat – şi acum urmează să-mi socotiţi drepturile cărţii – şi pe urmă basta!
I-am scris şi tov. Şora, amintindu-i de carte – şi că drepturile mele sunt următoarele:
„Măscărici şi mâzgălici”, (reeditare)
„Capul de răţoi”, piesă în 4 acte.
„Macferlan şi Graziela”,
„Un lup mâncat de oaie”, piesă în 4 acte.
„Ioachim, fiul poporului”, piesă în 4 acte.
Cam asta e marfa! Lucruri interesante, destul de interesante.
Dă-le drumul şefule, să nu mi-o ia moartea înainte.

Cu stimă, G. Ciprian.


GENEZA CAPULUI DE RĂŢOI

24. XI. 1964 [data poştei]

E un fel de a spune: geneza capului de răţoi... căci capul de răţoi n-are nici un fel de geneză.
El s-a născut aşa din senin, dintr-un joc de lumină şi umbre...
Este şi nu este...
E foarte dificil de ghicit ce este... şi ce nu este...
Îl găseşti primăvara bălăngăninduse de straşina caselor.
Apoi dispare, ca să învie liber, când iar piere în nimicnicia din care a purces.

G. Ciprian


Stimate tovarăşe Iova,

11 iulie 1965 [data poştei]

Am fost de două ori, până acum, la spital şi te-am aşteptat.
Vino cel puţin acum la ieşirea mea din spital – să mai stăm de vorbă.
Am cam încurcat borcanele. Şi am nevoie de dumneata, de mintea d-tale clară, spre a-mi aminti lucruri trecute.
Fii bun şi ajută-mă.

Cu drag, G. Ciprian.


Dragă Tovarăşe Iova,

9 august 1965 [data poştei]

Mi-ai făgăduit să vii, ca să mă vezi.
E nevoie.
Prin urmare te aştept.

Cu multă dragoste,
Al dumitale,
Ciprian

P.S. Nu pot scrie prea mult...


Dragă tovarăşe Iova,

13 noiembrie 1965

Mi-e dor de dumneata.
Te aştept să vii şi cu ceva cărţi, căci pe celelalte le-am măritat pe toate, pe la neamuri şi cunoştinţe.
Dacă îmi poţi da vreo două-trei volume frumos legate, ţi-aş fi foarte recunoscător.
Un volum vreau să-l dau tovarăşului Trancă, celălalt, tovarăşului Bănuţă.
Al treilea volum... pentru dumneata.
Te aştept ca pe o amoreză.

Cu dragoste,
Ciprian


noiembrie 1965

Dragă tovarăşe Iova,

Te-am aşteptat, zi de zi, să-mi dai material...
Ca o amantă necredincioasă însă ai dispărut, lăsându-mă să te doresc.
Am vrut să-ţi mai vorbesc şi să-ţi mulţumesc de dania pe care mi-ai făcut-o...
Ce să zic, eşti un om minunat... omul tuturor minunilor.
Vino să mai stăm de vorbă.
Poate că şi eu aş avea ceva să-ţi comunic.
Deocamdată aş vrea, dacă ţi-e cu putinţă, să-mi mai faci rost de câteva volume legate şi îmbrăcate în maron, ca cel pe care mi l-a şterpelit fi-miu cel mare...
Îmi trebuie să neapărat ( sic!): un volum pentru tovarăşul Trancă, altul pentru poetul Bănuţă, al treilea pentru amicul Şora şi al patrulea... ghici ghicitoarea mea...
Îmi plesneşte obrazul de ruşine.
La nevoie, plătesc eu din drepturile mele.

Cu dragoste,
G.Ciprian.


19 decembrie 1965

Dragă tovarăşe Iova,

Te-am tot aşteptat şi mătăluţă n-ai binevoit să mai vii.
Însă musai să te mai arăţi în pervazul ferestrei... Musai!
Căci mi s-a făcut dor de dumneata.
Îţi vorbesc sincer.
Român verde ce eşti, din partea Rucărului, nu trebuie să laşi prietenii să sufere.
Am şi un mic comision, pe care te rog să mi-l faci.
Deci vino!

Cu dragoste, Ciprian.


ELIZA V. VORVOREANU
(sora lui Urmuz)

Domnule Iova,

23 noiembrie 1967, Bucureşti.

După publicarea „Scrierilor lui Ciprian” în Editura pentru literatură, 1965 – prin decembrie – ati venit la mine, comunicându-mi că poate se va tipări în curând puţina şi bizara proză a lui Urmuz (Demetru Demetrescu- Buzău). Îmi cereaţi, atunci, să vă dau câteva note despre viaţa acestui rar scriitor „fără de care opera lui Ciprian nu poate fi înţeleasă în filiaţia ei istorică” („Scrieri”- Ciprian, notă: vol. I,pag. 65).
Mi-aţi făgăduit că veţi mai trece pe la mine, în vederea notelor cerute. Timpul a trecut şi, cu el, m-am adâncit şi eu ... în bătrâneţea, ce nu mai are ... întoarcere.
Obosită, nevoile zilnice cerându-mi încordare fizică, am socotit că vă vor folosi – în cazul unei editări a scrierilor lui Urmuz – aceste câteva note, trimise criticului Ov. S. Crohmălniceanu, drept răspuns articolului D-sale „Urmuz antiproză”, publicat în „Contemporanul”, din 13 ianuarie 1967 ( nr, 2ă1057).
Adaug aci încă 3 pagini: o notă în legătură cu succesul ce l-a avut piesa lui Ciprian, „Capul de răţoi”, jucată de Teatrul de Comedie la Veneţia, sub conducerea artistului emerit Radu Beligan.
Urmuz trăieşte – azi – dincolo de moarte, ascuns în opera lui Ciprian. Trăieşte şi în câteva piese ale mult apreciatului autor dramatic, Eugen Ionescu.
Pentru editarea schiţelor bizare, ale lui Urmuz, se străduie şi D-l Saşa Pană, cel care l-a făcut cunoscut pe Urmuz, în 1930.

Cu deosebită consideraţie,
Eliza V. Vorvoreanu, născută Ionescu-Buzău, sora lui Urmuz.


Domnule,

[scrisoare din 1938 adresată de doamna Vorvoreanu gazetaruluii Constantin Râuleţ şi ataşată scrisorii trimise de ea lui Victor Iova]
În legătură cu cele publicate de Dv. în ziarul „Universul” din 1 august (luni) 1938, sub titlul „Amintiri”, vă fac o rugăciune pornită din adâncul sufletului meu, fiind în acel articol vorba de mult preţuitul meu frate Dem. Demetrescu-Buzău, atât de apropiat mie sufleteşte, prin înţelegere, apreciere, vârstă chiar.
Este nespus de dureros să simţi mereu că se alimentează anecdota „zilei de duminică” din viaţa şi zdrobirea unei fiinţe mai mult decât scumpe, pe care ai preţuit-o aşa cum merită. De ce din suferinţele – care au dus spre moarte – şi chiar din această chinuitoare moarte – să facem lectură distractivă cititorilor de duminică?!
Fie aducând şi laude „originalităţii” lui Urmuz, de ce să se scoată-n vileag – mereu – nota senzaţională a faptelor, superficialitatea lor, nota caricaturală, când sufletul fratelui meu – atât de complex şi neînţeles, chiar de prietenii cei mai apropiaţi – a sângerat de lupta dârză ce se da între gândurile, sentimentele şi puterea lui de înfăptuire, puse-n faţa realităţii ( oameni, fapte, idei, concepţii), realitate ce nu putea împăca spiritul lui Dem. Demetrescu-Buzău!! Mă iertaţi, dar nici prietenii nu l-au înţeles, poate. Zic „poate”, fiindcă nu-i cunosc prietenii. Am cunoscut numai pe dr. Traian Popescu, pe care l-am apreciat mult. Mă îndoiesc însă de Dl. Ciprian, care nu s-a sfiit să-l copieze – în „Omul cu mârţoaga” – spiritul, gluma, umorul propriu urmuzian, specific numai lui! Fapta aceasta nu arată prietenie, nu însemnează pătrundere sufletească, nu-i cunoaştere! Sau poate influenţa prietenilor să fi fost atât de hotărâtoare!
Cât a trăit Urmuz, prietenii au prins numai nota caricaturală a manifestărilor lui: Dv. singur spuneţi: „prietenii noştri făceau haz de el”; iar cei de la revista „Unu” pomeneau adesea de o notă „bufă”, speculând – în folosul temei lor – moartea tragică a distinsului meu frate, moarte, pe care, dintr-un sentiment de pietate, nici familia lui nu o discută. Nimeni – însă – nimeni n-a înţeles că accentele groteşti ale lui Urmuz nu erau decât strigătul lui de dezgust, cauzat de lumea şi viaţa ce-l înconjurau! Ar fi stat să judece mai mult prietenii, dacă i-ar fi înţeles complexitatea lui sufletească. Nu neg: poate fi adevărat ceea ce fratele meu a spus – acum vreo douăzeci de ani – lui Traian Popescu – ca fond însă, ca formă, nu! Dar dacă ar mai putea vorbi Traian Popescu, v-ar povesti ceea ce fratele meu i-a spus în ajunul zilei de 23 noiembrie 1923. Ar repeta poate şi doctorul că n-a stat de vorbă mai mult cu el atunci ... căci a doua zi, Urmuz n-a mai fost! Aci e secretul sinuciderii lui.
Oricare ar fi cauza, o sinucidere rămâne o sinucidere: tot ce poate fi mai banal azi, motiv de senzaţional. S-audă şi să vadă încă Urmuz, ar fi amarnic mâhnit de cele ce se ţes în jurul sinuciderii lui. De aceea, vă rog, cu toată durerea şi pietatea sufletului meu, cu toată cinstirea şi preţuirea ce o datorez fratelui meu şi Dv., prietenului de demult, nu mai atingeţi această chestie în nici unul din articolele Dv., rugând pe cunoscuţii Dv., pentru respectul memoriei prietenului, să facă acelaşi lucru. Vreţi să-i cinstiţi amintirea? Comemoraţi-l! Scrieţi despre opera lui, scrieţi despre noua şcoală literară, al cărui premergător a fost. Faceţi analiza operei lui, făcând-o lumii întregi cunoscută: în această operă rară se vor găsi „geniu şi originalitatea”. Vorbiţi despre sufletul lui prea delicat pentru timpul şi spaţiu în care i-a fost dat să trăiască. Cercetaţi cea mai mare durere omenească: „lupta dintre năvalnica putere de creaţie artistică şi greutatea exteriorizării ei”, durere de care n-a fost străin Urmuz. Şi câte nu s-ar putea spune de către cei mai abili critici muzicali, dacă Demetrescu-Buzău şi-ar fi putut exprima – complet – în muzică, adâncimea marelui şi mult alesului său suflet! În operă găsim valoarea omului, nu în meschina viaţă de toate zilele, fie ea chiar viaţa unui geniu!

Cu speranţa că mă veţi înţelege, mulţumesc.
Eliza Vorvoreanu,
născ. Ionescu-Buzău

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara