Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Difficiles Nugae de Stefan Cazimir

Mici satisfacţii ale istoricului literar: să descopere detalii trecute cu vederea de alţii, să stabilească punţi inedite între lucruri dispersate în timp şi spaţiu. Izvorul acestor bucurii este, mai totdeauna, hazardul. Ca în cele două cazuri prezentate mai jos.

Delavrancea „răzbunat”

Cine n-a citit cu delicii scrisoarea adresată de Caragiale lui Alceu Urechia (7/20 iulie 1905), în care e relatată în detaliu o recentă vizită a lui Delavrancea la Berlin? Veritabilă schiţă umoristică, oaspetele fiind zugrăvit în culorile cele mai acide, mai ales sub aspectul dispreţului său ostentativ faţă de producţiile artei germane: „Mai vezi-ne de acolo dta ce figură facem în faţa Reichstagului (Parlamentul imperiului), între statua lui Bismarck şi Siegessäule. Eu stau umilit, ca un şcoler incapaţe, mă rog, iar d. profesor mă muştruluieşte la Estetică : făcînd cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată («Uite, boule!») una cîte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat. - Il a voulu faire grandieux!... Mprţ!... Stup’pizi!... Nu vezi, mă, că sunt imbecili! n-au talent, mă!”

Ar fi cazul să ne întrebăm: cîtă dreptate avea sau nu Delavrancea în judecata lui asupra Reichstagului ? Construcţia a fost realizată de arhitectul Paul Wallot, care obţinuse premiul I la un concurs desfăşurat în 1882. Piatra fundamentală fusese pusă de Wilhelm I pe 9 iunie 1884, după ce Bismarck dăduse citire pergamentului introdus în ea. Înscăunat în 1888, Wilhelm al II-lea constată că lucrările avansează prea încet. Îl convoacă deci pe Wallot şi îi reproşează, între altele, înălţimea prea mare a cupolei, care risca s-o întreacă pe „sora” ei de vizavi, respectiv cupola palatului imperial ! „Hai să spunem şaptezeci de metri – concede kaiserul –, dar niciunul mai mult.” Spre a preveni alte obiecţii, Wallot pune în vîrful cupolei un lanternou surmontat de coroana Hohenzollernilor; „cînd Wilhelm al II-lea a văzut cupola clădirii înălţîndu-se pe cer alături de poarta Brandenburgului, i-a scăpat exclamaţia: «Gipfel der Geschmacklosigkeit» (O culme a prostului gust)”1. Inaugurarea a avut loc pe 5 decembrie 1894. „Palatul [...], cu cupola sa greoaie, pe care era aşezată o coroană încărcată cu sculpturi şi decoraţiuni de bronz, a stîrnit de pe atunci ironia berlinezilor, mînuitori, după cum se ştie, ai unor metafore tăioase. Chiar de a doua zi, ei îl porecliseră: «Dric clasa întîi».”2 Suficient, am putea zice, pentru a-l socoti „răzbunat” pe Delavrancea. În urma incendiului provocat de nazişti la 27 februarie 1933, edificiul a stat în părăsire timp de şase decenii, pînă după reunificarea Germaniei, cînd restaurarea lui a fost încredinţată unui arhitect englez, Norman Foster. Noua cupolă, de forma unei calote sferice, e realizată din material transparent, iar o scară în spirală le permite vizitatorilor să contemple integral panorama oraşului. Pe un perete interior, în preajma intrării, arhitectul a conservat inscripţiile lăsate de soldaţii sovietici, care ocupaseră clădirea pe 1 mai 1945. Cu alte cuvinte: „Vergiss nicht, Hans!”.

Hanny la Oituz

„În seara cînd s-au întîlnit / Ea se-ndrepta cu pas grăbit/ Spre locuinţă.// El îi oferă braţul său,/ Dar ea-i răspunse: «Domnul meu,/ N-am trebuinţă!»” Romanţa lui Hanny a circulat mai ales însoţită de o melodie, cea care, putem bănui, îi slujise lui Miron Radu Paraschivescu ca punct de plecare al inspiraţiei lirice. Dar care a fost, la origine, suportul textual al melodiei ? „Este vorba de Romanţa logodnicei de la Oituz, cîntată de Marioara Cinski la Iaşi în timpul retragerii de la 1917, în spectacolul La noi.”3 O foaie volantă indica drept autor al muzicii pe Jacques Moisescu, iar al textului pe căpitanul N. Kir... Reproducem două terţine spre a se observa, comparativ cu Hanny, identitatea prozodiei : „Iubitul meu nu este prinţ,/ Nu are loc şi nici dorinţi / Să stea-n palate, // Sub vifor aprig de obuz, / El şade-n vale la Oituz/ Şi crunt se bate.”

Habent sua fata... canti!

___________
1 Edouard Calic, Arde Reichstagul, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p.73.
2 Ibid., p. 75.
3 Mircea M. Ştefănescu, Cîntecul revoluţionar şi patriotic românesc, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984, p. 286.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara