Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Destinul unui rezistent: Pavel Chihaia de Gheorghe Grigurcu


Unul din aspectele deplorabile ale epocii comuniste l-a constituit, după cum prea bine se ştie, bifurcarea destinelor scriitoriceşti: unii autori au înţeles a-şi păstra integritatea conştiinţei, cu preţul nu doar al interdicţiei de exprimare, dar şi cu cel al unor grave distorsiuni existenţiale, mergînd pînă la pierderea mijloacelor de trai, a libertăţii şi chiar a vieţii, alţii s-au înrolat în cohorta propagandistică a partidului-stat, beneficiind, mai cu seamă la începuturile regimului, de consistente cîştiguri şi privilegii. Desigur a existat şi o categorie, să zicem aşa medie, în funcţie de dozarea compromisului, după cum s-au înregistrat şi cazuri de recuperare morală, e drept foarte puţine (cel mai frapant e al lui Dan Deşliu, un soi de Tvardovski autohton). Ipostazele conştiinţelor "pure", în rîndul scriitorilor rămaşi în ţară, sînt şi ele relativ puţin numeroase. Deşi merită atenţia şi stima noastră cu prisosinţă, împrejurările dinainte, ca şi, vai, cele de după 1989, n-au favorizat mediatizarea lor, menţinîndu-le frecvent într-o injustă penumbră. Unul dintre scriitorii şi cărturarii aparţinînd, după ştiinţa noastră, acestei categorii este Pavel Chihaia. Născut în 1922, rămas orfan la cinci ani, a cunoscut de timpuriu sentimentul singurătăţii, care l-a ajutat, după cum ne mărturiseşte, a se adînci în sine şi a scruta lucrurile din preajmă spre a vedea ce se ascunde dincolo de aparenţele lor: "Desigur, viaţa sufletului a primit, pe lîngă trăsăturile etapelor vîrstei şi acea confruntare cu împrejurările dramatice ale deceniilor care au urmat adolescenţei, cînd am devenit prizonier al acestor crude şi nefireşti terori comuniste". Stăpînit de idealuri literare, scrie la 17 ani o piesă de teatru, Viaţa ascunsă, urmată de cîteva nuvele, de o altă operă dramatică, La farmecul nopţii, şi de romanul Blocada. Se integrează acelui înfrigurat intermezzo dintre 1945 şi 1948, cînd spiritul liber al culturii româneşti a mai putut avea o ultimă pulsaţie luminoasă înaintea lungii nopţi totalitare, urmînd cursurile Facultăţii de litere din Bucureşti, scriind cronici plastice în ziarul Timpul, apoi la Ecoul, ambele sub direcţia lui Grigore Gafencu, ale cărui opinii politice le împărtăşea. Este călduros apreciat de către Petru Comarnescu: "M-am dus în ziua şi ora fixată şi Petru Comarnescu m-a primit cu entuziasmul şi generozitatea care îl caracterizau. Mi-a dăruit aprecieri calde despre Viaţa ascunsă, vorbindu-mi despre originalitatea temei, despre autenticitatea trăirilor, despre lipsa de convenienţe în legătură cu relaţiile dintre personaje. M-a întrebat şi despre situaţia mea materială în acel Bucureşti la sfîrşit de război şi i-am mărturisit că am terminat studiile, dar, că, fără perspective, va trebui să mă întorc la Constanţa, unde, nici acolo, nu puteam prevedea un mod de a-mi duce existenţa. Mi-a propus să trec un examen pentru un post de impiegat la Direcţia Generală a Teatrelor, pe care l-am obţinut". Piesa Farmecul nopţii, tipărită la Editura Fundaţiilor Regale, în 1945, capătă Premiul scriitorilor tineri, iar romanul Blocada, tipărit, prin prieteneasca benevolenţă a lui Aristide Blank, la Editura Cultura Naţională, în 1947, a fost retras din librării şi distrus în aprilie 1948. Prigoana începea. Tînărul scriitor intră într-o perioadă pe care, cu trist umor, a denumit-o "de hibernare", cu o durată de 12 ani, în decursul căreia glasul muzei a fost aproape redus la tăcere: "Nu am realizat decît unele traduceri din poeţi englezi (rămase manuscrise pînă de curînd) şi am început să-mi notez, foarte rar şi pe furiş, pagini dintr-un roman. Lucram pe şantier cincisprezece ore la rînd, restul timpului rătăceam căutînd un loc de muncă. Viaţa interioară a avut o firească continuitate, fiind totuşi întunecată - desigur, fără a-şi pierde identitatea - de evenimentele care s-au succedat, cu reflexele mele şi ale altora la aceste demonice agresiuni. (...) Am înfruntat singurătatea copilăriei, acum eram condamnat să înfrunt adversitatea nimicitoare a Sovietelor. Am rătăcit într-o lume străină, fără ţel". Iată situaţia unui ins care a refuzat compromisurile!
O ameliorare intervine în momentul în care, în zorile "liberalizării" îngăduite tactic de cîrmuirea comunistă, Pavel Chihaia e angajat de către George Oprescu, directorul Institutului de istoria artei, care i-a fost profesor la Facultatea de litere, la secţia medievală a Institutului. Scriitorul recunoaşte că e nevoit astfel "a lua viaţa de la capăt". Iniţial fără pregătirea trebuitoare, a trecut, constrîns de circumstanţe, la studiul artei Evului mediu, sarcină pe care şi-o asumă cu o rîvnă exemplară: "Nu am evitat aventura. De altfel, nu aveam de ales. Deşi colegii îmi erau foarte binevoitori şi favorabili, nu le-a trebuit multă vreme să se lămurească cît de îndepărtat, cît de inocent mă aflam faţă de preocupările lor. (...) Am început să studiez nu numai cu disperarea celui ce are în faţă alternativa pierderii locului de muncă, dar şi cu o curiozitate tot mai admirativă pentru tot ceea ce tăinuiau vechile opere de artă". Rezultatele n-au încetat a se arăta. Ajutat şi de "fervoarea" sa anterioară pentru literatură, filosofie, artele minore, de contactul cu studiile faimoase ale unor Pierre Chaunu, Alberto Teneti, Jacques Le Goff, Georges Duby (pe ultimul a avut bucuria a-l cunoaşte personal, mai tîrziu), Pavel Chihaia ajunge la a opera analogii între operele de artă veche studiaite şi alte referinţe ale timpului lor, de ordin pluricultural, încercînd a stabili "criterii de judecată şi apreciere mult mai largi". Pornind de la temele legate de arta românească a secolului al XIV-lea şi vechile noastre cetăţi de scaun, Curtea de Argeş şi Cîmpulung, specialistul format din mers elaborează un important studiu, Immortalité et décomposition dans l'art du Moyen Age, apărut la Madrid, în 1988, în care se răsfrînge şi experienţa timpurie a frecventelor plimbări, în timpul copilăriei şi adolescenţei, prin cimitirul din marginea Constanţei: "Vizitele în cimitir mi se însoţeau de amintirea mamei, dar poate şi de chemarea ciudată a viitoarei mele vocaţii". Impozantele tomuri intitulate Artă medievală (I-V, Ed. Albatros, 1998) depozitează contribuţiile acestui istoric al artei format prin jocul potrivniciilor convertite în act constructiv.

O altă etapă a biografiei deloc armonioase a lui Pavel Chihaia l-a constituit exilul. Începînd din 1948, cînd "a devenit limpede că americanii ne-au abandonat", autorul Blocadei a încercat în repetate rînduri a părăsi temniţa care devenise România comunizată. Una din aceste tentative alcătuieşte subiectul nuvelei d-sale cu final tragic, Fugă în paradis, scrise în 1958. Evadarea izbuteşte abia în 1978, cînd scriitorul pleacă cu soţia, aşezîndu-se mai întîi în Franţa, unde însă "era foarte greu de trăit", apoi la München, unde li s-a asigurat locuinţă, un ajutor îndestulător şi, în scurtă vreme, locuri de muncă. Dar fiul emigranţilor a fost nevoit să rămînă în ţară. Aşadar a intervenit una din acele tipice încercări dureroase la care autorităţile statului concentraţionar îi supuneau pe cei ce nu doreau altceva decît exercitarea, firească în lumea civilizată, a drepturilor omului: "S-a pus problema alegerii între libertate şi prezenţa - alături de noi - a copilului. Am ales libertatea, cum a spus Arhur Köstler, care, după ce a întîlnit această mult dorită libertate, s-a sinucis. Matei a putut pleca cam după un an, datorită intervenţiei personale a preşedintelui Giscard d'Estaing, dar pentru soţia mea a fost o dramă pe care i-am impus-o". Ajuns, în fine, într-o atmosferă pe deplin respirabilă sub unghi civil şi moral, Pavel Chihaia îşi continuă travaliul de istoric de artă, închinat Evului de mijloc, publicînd trei cărţi în Danemarca, una în Spania, una în Germania, precum şi o serie de studii. În paralel, reia un vechi manuscris literar, romanul Hotarul de nisip, produs în contextul nefavorabil al anilor 1952-1954, în care e vorba de persoane care trăiau drama persecuţiilor comuniste, ca şi de o încercare ratată de evadare din lumea subordonată Sovietelor. Apare însă un fenomen în măsură a determina o formă de alterare mai puţin aparentă, însă nu mai puţin gravă pe care o suferea personalitatea creatoare, din pricina contextului total inacceptabil: "La o lectură a romanului, la jumătate de secol după scrierea lui, şi anume după Revoluţia din 1989, cînd gîndeam că a venit vremea să-l public, mi-am dat seama că personajele au un contur prea real, par consemnate într-un jurnal şi nu distribuite într-un roman". Ceea ce reprezenta pentru mari creatori precum Marcel Proust sau Robert Musil aspiraţia nobilă a "veridicităţii", devine aci un prejudiciu! "Tentaţia realităţii, constată cu stupefacţie autorul, ignoră la mine obligaţiile estetice, imprimă o monotonie cenuşie povestirii, iar personajele apar diluate de desfăşurarea timpului real, deoarece nu am ţinut cont de convenienţele literare". Prin urmare presiunea realului monstruos e atît de mare încît dezavantajează ficţiunea, ştirbeşte însăşi condiţia operei de artă. E un soi de realism... antisocialist!
Pavel Chihaia aparţine aşa-zisei "generaţii pierdute" româneşti (sintagma Gertrudei Stein e reluată în cu totul alt cadru istoric şi uman), care-i înmănunchiază pe cîţiva scriitori afirmaţi în perioada dintre 23 august 1944 şi începutul anului 1948, cînd stăpînirea comunismului a ajuns la apogeu, scriitori marcaţi de o neîmplinire în grade variabile, din păcate insuficient cunoscuţi de noile generaţii. Între ei se numără romancierii Mihai Villara (Frunzele nu mai sînt aceleaşi), Theodor Cazaban (Parages), Alexandru Vona (Ferestrele zidite). Legăturile literare din tinereţe ale lui Pavel Chihaia îi includeau pe Vladimir Streinu, Mihai Crama, Şerban Cioculescu, cu ultimul declarîndu-se "întreaga viaţă prieteni nedespărţiţi". Rămîne ca cercetătorii să reconstituie articulaţiile culturale şi politice, raporturile personale, atmosfera acelui răstimp pierdut în clarobscurul unei vitrege istorii. Între subiectele ce li se impun figurează neapărat două. Unul îl reprezintă cenaclul înfiripat în jurul lui Petru Comarnescu: "După război, în jurul lui Petru Comarnescu, în casa sa din str. Icoanei nr. 10, s-a format un cerc din care făceau parte Theodor Cazaban (în prezent la Paris), Ruxandra Oteteleşanu, Florian Nicolau, Teohar Mihadaş, Alexandru Husar, Margareta Sterian, subsemnatul. Nu după mult, s-a alăturat cercului şi Petru Dumitriu, proaspăt licenţiat al unei facultăţi din München, care avea să scrie cărţile sale remarcabile Preludiu la Electra şi Euridice, apărute în editura Fundaţiilor Regale. S-a organizat o serie de şezători în cercuri de cultură, eu însumi îmi amintesc că am citit împreună cu Sorana Gurian la Facultatea de medicină, altădată cu Geo Dumitrescu şi Ion Caraion". Altul este activitatea asociaţiei "subversive" Mihai Eminescu, care a dăinuit între anii 1946 şi 1948, opunîndu-se programatic sovietizării ţării, compusă din Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet, Teohar Mihadaş, Dinu Pillat, Gheorghe şi Lucia Fratostiţeanu şi Pavel Chihaia. Mai participau la riscantele întruniri Marie-Alype Barral, secretar al nunţiaturii catolice din Bucureşti, traducător al lui Eminescu în limba franceză, părinţii Francisc şi François de la biserica Saint Vincent de Paul, Ion Petrovici, Gheorghe Tomaziu, Petre Năsturel, Michel Gr. Sturza, Ion Bunea, Eleonore de Wied, Alexandru Tzigara Samurcaş. Rezistenţa morală a acestora a fost însoţită de o sumă de acţiuni de ajutorare a intelectualităţii prigonite şi, în speţă, a celor închişi pe nedrept: "Apelul asociaţiei a ajuns, prin părintele Barral, la forurile internaţionale din SUA, Franţa şi Belgia care s-au implicat cu generozitate în acţiunea noastră. Ne-au venit ajutoare (alimente, medicamente, haine de iarnă) depozitate la legaţia belgiană, de pe bulevardul Dacia, apoi la Facultatea de medicină, decanul facultăţii, Gr. T. Popa fiind solidar cu acţiunea noastră. Le transportam cu taxiul şi cu maşini particulare, schimbate succesiv pentru a nu fi identificaţi". Se înţelege că au urmat arestări şi condamnări la închisoare, pentru unul din participanţi cu o urmare tragică (Constant Tonegaru, care a murit în detenţie, în 1952) - Lucruri de un dramatism a cărui ignorare îi lipseşte pe tinerii de azi de stimul etic ce-ar putea veni din cunoaşterea completă a unei epoci în care, aparent, laşitatea, impostura, oportunismul, trădarea au ocupat întreaga scenă. În realitate, zona Răului a fost mai puţin extinsă decît am fi dispuşi a crede, contrabalansată de luciditatea activă, de temeritatea, mergînd pînă la eroism, a unor personalităţi despre care se vorbeşte nedrept de rar.
Întrebat ce l-a determinat a se opune cu statornicie şi energie comunismului, Pavel Chihaia a răspuns că e vorba de consecvenţă cu propriul ideal, pe care, în suişul vieţii, se cuvine să-l păstrezi şi să-l mărturiseşti", ceea ce nu e o chestiune de orgoliu, ci doar de demnitate: "Unii s-au întrebat desigur: ce este această demnitate? Aş răspunde: fidelitatea faţă de tine însuţi, fără legătură cu mersul lumii, cu societatea, chiar cu cei pe care îi iubeşti. La o altă definiţie s-a gîndit, desigur, Petru Dumitriu - care mi-a fost prieten pînă ce drumurile şi vederile noastre s-au despărţit, una din dramele generaţiei, printre cele mai dureroase - cînd mi-a făcut o mărturisire pe care nu o pot uita. Ne aflam amîndoi în cercul Petru Comarnescu şi ne plimbam într-o după amiază însorită (era prin 1946) de-a lungul lacului din parcul Herăstrău. Petru Dumitriu era un interlocutor care gîndea şi se exprima în mod deosebit. Traversam peluzele înverzite şi discutam despre eforturile comuniştilor de a robi societatea românească, în primul rînd intelectualii - ceea ce s-a întîmplat nu după multă vreme. Şi atunci Petru mi-a încredinţat un gînd al său (nu voi uita privirea lui aţintită către viitorul sumbru care ne aştepta pe toţi), că în societatea care urma să apară nu vor mai fi decît stăpîni şi sclavi. Deci vor fi cei care vor conduce şi o masă de orbi supuşi care vor înfăptui ceea ce li se va porunci. Şi a adăugat cu vocea lui profundă, gîndind la acest viitor care i se releva: "Eu nu vreau să fiu sclav. Nu îndur sclavia". În clipa aceea, pentru întîia oară, am simţit că un principiu important mă desparte de Petru Dumitriu. A fost ca şi cum s-a adîncit o prăpastie şi fiecare am rămas pe o altă margine. În sinea mea mi-am spus că fuga de sclavie nu poate fi demnitate, că demnitatea mea este a sclavului care îşi păstrează iubirea de semeni şi o lumină interioară alta decît a raporturilor sociale". După care urmează precizarea judicioasă că, în lagărul comunist, sclavia sub călcîiul inevitabilului "demon superior" reprezenta o condiţie generală, în raport cu care însă oamenii se puteau manifesta divers. Sclavii erau pe atunci de două feluri. Unii care, temîndu-se de mizerie şi persecuţii, sau avînd doar acel "sentiment respingător al sclaviei", care te îndeamnă "a trăi după cum ţi se porunceşte, în turma nedefinită", semnau diabolicul pact care le asigura o sclavie privilegiată, de nivel "înalt". Şi alţii care, solidarizîndu-se cu valorile trecutului, cu cei închişi ori asasinaţi, cu cei prigoniţi, "rămîneau mai departe sclavi fără privilegii".
Pavel Chihaia - Legendele unei lumi posibile, Ed. Jurnalul literar, 2000, 208 pag., preţ neprecizat.