Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre urechile de tablă ale unui poet din Nord: George Vulturescu de Nichita Danilov

Aşa-mi vine câteodată / să dau cu cuţâtu-n piatră”, aceasta poate fi considerată deviza sub care se desfăşoară, pe arii când mai ample, când mai înguste, întotdeauna însă având un ritm bine articulat, de spirală înscrisă în cercuri concentrice, lirica lui George Vulturescu, un poet din Nord, din vechiul neam al costobocilor, cum se defineşte el, care ştie a mânui la fel de bine cosorul, dar şi versul, bătându-l pe nicovală la cald şi la rece, până se încovoaie şi devine flexibil ca un râs sacerdotal.
Având întotdeauna, cum se spune, arma la tureatcă, poetul nu se sfieşte a o folosi cu graţie, dezarmându-i pe prieteni şi punându-i în gardă pe duşmani. Cuţitul, piatra şi lemnul constituie elementele de bază din care se construieşte printrun efort incantatoriu, şamanic, poezia sa. Sunt elemente durabile ce au menirea să ducă mesajul poetic dincolo de „mode şi de timp”, spre Olimpul înconjurat de umbrele strămoşilor risipite în frunze, în iarbă, în ape şi văi. Din când în când, în peisaj apare şi un al patrulea element, fierul, simbolul veacului în care trăim, dar şi aurul, amestecat cu bronzul: „Prejudecata că picăturile de ploaie se aud / doar pe acoperişurile de tablă / a făcut să se înmulţească oamenii cu urechile de tablă”. Ar fi fost poate mai bine, lasă să se înţeleagă poetul, dacă s-ar fi înmulţit urechile de paie sau urechile de stuf, cele de draniţă, de ţiglă sau de olane. Oraşul însă a dezrădăcinat oamenii, tabla zincată a încorsetat casele şi iată care sunt acum consecinţele. Pe unde te duci, dai peste oameni cu urechile ciulite de tablă, care nu mai aud foşnetul vîntului ce încreţeşte apa şi leagănă brazii, nu mai aud ropotul ploii susurând în burlane, ci doar şirul vorbelor clevetitoare picură din nourii grei pe pământ. Poetul nu precizează despre ce fel de tablă e vorba: de zinc sau de cupru sau poate de aur. Urechile stau la pândă pe acoperişuri, iar înlăuntru timpanele răsună asemenea tobelor, umplând sufletele de nelinişte şi teamă. Tăcerea se ridică dinlăuntru şi răzbate-n afară, căutând să anihileze ropotul vorbelor fără şir. Oamenii ies cu faţa înfrigurată în prag, pun mâna streaşină la ochi şi scrutează depărtările, în aşteptarea semnelor Apocalipsei. Din mulţimea vorbelor clevetitoare ce se scurg prin burlane în conştiinţă, oamenii aleg câte un capăt de frază, câte un cuvânt sau doar o silabă, menită să le aducă în inimi o rază de speranţă. Fiind mai aproape de cuvânt, auzul e mai perfid decât vederea, el leagă sunetele în fraze, răsucindu-le ca pe nişte frânghii grele, înnodate la capete, dar şi la mijloc. Înţelesurile migrează dintr-o parte în alta a conştiinţei, umflându-se ca nişte pânze de corăbii, menite să ducă rostirea în largul unei mări înşelătoare, cu ţărmuri ce se strâng sau se lărgesc, în funcţie de starea noastră lăuntrică bântuită de anxietate. De aici şi întrebarea poetului: „Oare coala de hârtie (cu înscrisuri pe ea sau fără) – răsucită / făcută sul, poate fi o trâmbiţă?” Întrebarea se propagă, asemenea undelor unui lac contaminat de o piatră, înlăuntrul subiectului (al poetului, adică) stârnind un labirint de posibile răspunsuri. Odată ce cuvintele izvorăsc din conştient, dar şi din subconştient, pot ele anima cu vârtejul lor locul pustiu unde răsună trâmbiţa îngerului la unison cu cea bătrânului nebun de la ospiciu, mărşăluind triumfător pe aleile parcului din preajmă, vestind apropierea judecăţii de Apoi? Sunetele ei le percep cei ce şi-au cusut pe creştet urechi de tablă, nu două, ci un şir întreg, asemenea mâinilor zeului Şiva. La ce ne pot servi mai multe urechi, odată ce şi două, pentru sufletul omului, sunt de prisos?! Sunetele prefăcute în abur intră pe una şi ies pe cealaltă! Cuvintele se contorsionează, frazele se răsucesc în aer asemenea flăcărilor unui foc de paie ce arde în noi la ceas de seară, apoi se prefac în praf şi cenuşă, pe care vântul le îngrămădeşte pe sub streşini şi porţi. Privind această vâlvătaie de vorbe fără rost, poetul strânge picăturile de ploaie în căuşul palmelor sale tremurătoare şi, răcorindu-şi faţa, scrie un poem. Între timp, zgomotele ruginesc, potopind melcii urechilor, care îşi arată corniţele pe crestele acoperişurilor potopite de o rece şi calmă lumină lunară sub care strălucesc întunecat, din loc în loc, nu hornuri, ci pietre funerare, acoperite de literele unui alfabet uitat. „Ta-ra-tata!... Ta-ra-ta-ta!” sună trâmbiţa îngerului. „Ta-ra-ta-ta!... Ta-ra-ta-ta!” şi „Toratata! Tora-tata!” răspunde cea a bătrânului alienat cu gura lipită de burlanul găurit al azilului. Între timp, în spital, dar şi la hotelul de vizavi, arcurile canapelelor scârţâie asemenea unor harmonici abisale, acompaniate de puhoaiele de corbi, întorşi de la vărsătoarea oraşului, unde au scormonit toată ziua cu ciocurile lor printre resturile menajere în căutarea unor relicve ale unui trecut apus pentru totdeauna. Scormonind prin mulţimea de cârpe, de ambalaje strivite, de sticle goale de bere, de pamperşi, tampoane de vată şi seringi folosite de bolnavii de sida, dar şi de cei ce-şi inoculează în vene heroină, ghearele scot la iveală rotiţele unui vechi orologiu menit să bată ora finală. Înfăşurat într-o mantie de tunete şi fulgere, poetul contemplă „aristocraţia stejarilor de pe Pietrele Nordului”, sub cuibul de ciori, din care picură „găinaţul literelor”, asemenea unor strălucitoare medalii, în „urechea surdă a Nopţii”. „Lăudat fie Domnul! Lăudat fie stejarul”, rosteşte el, contemplând scaunul gol de lângă focul vecinic, unde zac şapte securi aruncate în iarbă, alături de şapte sicrie din care ies umbrele celor şapte prieteni plecaţi în lumea de dincolo. „E mereu liber un loc lângă foc – murmură poetul - / un foc al cărui frig îl trezeşte din când în când / ce văd ei în locul acela gol, pe cine văd / nu ştiu. // Şapte stejari au tăiat pentru focul lângă care stau draniţe de lemn / pentru şapte fântâni nu se / vor mai face din trunchiurile lor / scânduri pentru şapte sicrie / nu se vor mai ciopli / nici şindrilele pentru acoperişul bisericii.” Se vor ciopli în schimb sunetele din care se va înălţa un templu sacru pentru urechile de tablă şi cele de cârpă aruncate pe acoperişul de aur al turlei bisericii de lemn. Ele se vor transforma în trâmbiţe, căci, se întreabă poetul stând în jilţul gol de lângă foc, de ce am avea nevoie de gură ca să putem vorbi, n-am putea oare articula cuvintele cu ajutorul timpanelor înălţând un imn îngerilor nebuni ce ne veghează din ceruri?!
Semnele, metaforele lui George Vulturescu, spune distinsa doamnă Irina Petraş în prefaţa volumului Grota şi literele, piatra, cuţitul, lemnul şi ochiul sunt „un cod personal avar de decupare, de întoarcere înspre vârstele revolute, şi ţinere sub control a datelor scripturale existenţiale”. „Lumea sa e una care se înalţă înăuntru, ceea se subminează ceea ce ochiul valid, comun, văzător în afară, aduce în spaţiul scriptural. Poetul nu înfăţişează stări şi peisaje, ci le imaginează”, apelând, desigur, la memoria sa ancestrală, cum se întâmplă în Scaunul gol de lângă foc sau în splendidul poem, punctat de dramatice umbre şi lumini, Moartea câinelui, unde realul şi imaginarul alcătuiesc un tot comun. „Cuvintele se împletesc în pagină precum nuielele / în gardul caselor noastre de Sub Codru. / Îţi vine să te uiţi la contururile de dincolo. // Ca şi câinele meu Ursu s-a uitat peste gard / la vecinul meu Cosma. El i-a aruncat / un boţ de mămăligă / cu ace de gămălie şi sticlă pisată. / A hăpăit totul, bietul, ca să nu vadă cei din ograda lui.” Sticla i-a intrat în intestine, sîngele a început să susure pe la colţurile gurii. Privirea fixă a devenit imploratoare. Câinele cerşea moartea şi a fost omorât de o lovitură de sapă a mamei. Aflând vestea, poetul-copil a căzut în genunchi, a urlat, a lătrat asemenea câinelui, s-a atârnat de frânghiile clopotniţei, dangătul clopotelor s-a revărsat peste sat. Câinii din sat au început să urle, iar urechile de tablă de pe acoperiş s-au pleoştit. Nouri grei s-au abătut peste dealuri. Tunetele şi fulgerele au tropăit în curtea casei ucigaşului, dar nu l-au omorât. Animalele din gospodăria lui au fugit, iar trupul i s-a acoperit de „bube negre”. Pedeapsa a fost una cruntă, căci omul nu a putut muri decât atunci când şi-a cerut iertare în faţa copilului.
Coborând din Nord, poetul George Vulturescu înnoadă şi deznoadă semnele şi însemnele apocalipsei din noi, ştiind că „nimeni nu poate vedea ceea ce ar fi vrut”, căci Dumnezeu ascunde sub pietre, dar şi sub litere, frumuseţea şi concreteţea lumii în care trăim.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara