Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
despre inutilitatea textului critic de Mircea V. Ciobanu

colocviul despre critică inclus în programul Festivalului „Două state – o singură literatură” (se întâmpla la Chişinău în toamna lui 2017) propunea câteva teme de discuţie. Am lăsat în grija cunoscătorilor discuţia despre dicţionarele literare. Instrumente necesare pentru recuperarea unor informaţii (biblio-, dar şi biografice), acestea au devenit în ultimul timp, mai ales pe segmentul literaturii contemporane, un câmp (de luptă sau agricol, după caz) pentru confruntarea versus cultivarea orgoliilor. Recunoscându-le utilitatea (apelez şi eu la ele), pe partea asta, de istorii ale literaturii, prefer antologiile – o bună alternativă, cu informaţia biobibliografică (de dicţionar, adică) minimă, dar în schimb cu mostre, fie şi subiectiv selectate, de producţie literară.

O temă mai pe placul meu se conturase, vag, între primul şi al doilea subiect adus tangenţial în discuţie: polemicile literare (la noi, mai ales: paraliterare; confruntări de ifose, nu de reflecţii şi proiecte). Tema a murit însă de la sine, pentru că la noi nici măcar revistele literare (care, în mod normal, coagulează grupări literare şi reprezintă platforme estetice distincte) nu polemizează pe chestiuni principiale, estetice şi ideologice, ci se hărţuiesc – atunci când se coace mărul discordiei – mai curând pe motive de vanităţi.

Păcat. Energia aceasta, folosită – de exemplu – în confruntări, fie şi generaţioniste (dintre „antici” şi „moderni”, vorba vine) ale ideilor literare, ale concepţiilor şi platformelor artistice, ar aduna pagini de veritabilă istorie a literaturii! Dar nu se produc, cel mai adesea, decât un soi de desfiinţări/ anulări reciproce. Cu rare excepţii (remarcasem un început – doar început! – de polemică, ideologică şi generaţionistă, dintre maiorescieni şi „noii gherişti” de la „Observator cultural“).

O altă problemă atinsă a transferat dezbaterea pe terenul social şi politic, punând în discuţie un motiv mai vechi: Unirea (cu majusculă, deşi e vorba mai curând de ne-unire). Mi-aş fi dorit să privim acest subiect în strânsă legătură cu spiritul critic. Eşecurile şi ineficienţa multor acţiuni „unioniste” (inclusiv cele de pe terenul literaturii) eu le văd şi ca pe o consecinţă a lipsei spiritului critic.

De vreo trei decenii, încercăm să ne regăsim identitatea şi unitatea spirituală. Ne citim reciproc cărţile, indiferent de ce parte a Prutului locuim. Ne angajăm în proiecte comune, ne publicăm textele în reviste şi la edituri care nu ţin cont de frontiera politică. Scriem nu numai în aceeaşi limbă, ci şi în acelaşi limbaj artistic, folosim aceleaşi coduri estetice. Ne sincronizăm (parcă). Dar spiritul critic a lipsit în cvasitotalitate în aceste relaţii. Neam promovat şi ne-am susţinut reciproc, dar mai curând pe criterii de fidelitate, amiciţie, fraternitate şi solidaritate decât pe principiile meritocraţiei. Or, asta crea inevitabil disconfort şi discrepanţe: pe fiecare segment se stabileau ierarhii şi lanţuri valorice, dar „fraţii” erau (sau insistau să fie) deserviţi peste rând.

nu prea mulţi s-au revoltat atunci când, din considerente fraterne, au fost promovate, cu bună ştiinţă, opere literare abia pasabile sau chiar mediocre. În schimb, toată lumea s-a impacientat atunci când unii critici „de dincolo de Prut” au fost mai puţin îngăduitori cu „fraţii” (trataţi, aproape obligatoriu, ca obidiţii şi umiliţii familiei). Or, în cazul în care recunoaştem că există o singură literatură (şi ea chiar există, fie şi din simplul motiv că prea multe texte literare produse de scriitori din afara frontierelor României sunt deja asimilate de literatura naţională comună), atunci şi criteriile de evaluare trebuie să fie unice, fără concesii.

Iar dacă în prezent literatura din Basarabia e mai puţin observată (pe primele rafturi, cele vizitate de publicul larg), nu trebuie să ne revoltăm pe critic, ci să încercăm s-o facem mai vizibilă. Şi nu atât prin promoţii zgomotoase, cât prin construcţii literare comparabile cu cele produse în „Regat”. Am zis „comparabile” din modestie funciară, nu pentru că aş nega totalmente eventualitatea apariţiei unui talent dincolo de toate comparaţiile. Puţin probabil, nu însă şi imposibil.

Adevărata sincronizare s-a produs acolo unde concesiile lipsesc şi actorii de pe scena literară sunt trataţi egal (egal de necruţător, voiam să zic). Oricât am înţelege că actorii au nevoie de aplauze, acestea au un ecou jalnic atunci când susţin un comediant din milă sau din motivul că are un handicap. Actorul arată lamentabil în acest caz. O laudă nemeritată, din generozitatea unui critic-prieten, dăunează – în timp – enorm. Ireversibil, uneori.

În fine, a treia temă care îmi venise în minte e cea despre inutilitatea scrisului critic, azi. Întrebarea este: eu, de fapt, atunci când fac critică, pentru cine scriu? Întreb deoarece, pe de o parte, tocmai pentru acest gen de scriitură sunt angajat (ba şi remunerat, uneori). Şi dacă directorul revistei care mă angajează să scriu cronici literare exprimă dorinţa cititorului său (aşa se întâmplă şi cu editorul de carte, şi această angajare mă decretează – pe responsabilitatea angajatorului – drept profesionist al scrisului), ar trebui să însemne că cineva ar vrea să mă citească. Dar pe de altă parte, când lumea a cam uitat drumul la librărie şi bibliotecă, pe cine îl mai interesează un text despre cărţile necitite? Cine să fie enigmaticul cititor pe care mizează directorul revistei atunci când mă angajează şi chiar îmi plăteşte pentru asta?

Precizez că mă refer aici strict la cronica de carte, ca mostră de critică de întâmpinare, nu la multele – foarte multele! – texte promoţionale în esenţa lor, scrise adesea la rugămintea autorului sau editorului. Nici la adnotările desfăşurate ale cărţilor, tipărite în reviste mai curând cu titlu de semnale editoriale. Toate – cu gândul să placă (şi) autorului.

Să fie limpede: autorii cărţilor despre care scriu nu ar trebui să intre în acest calcul. Ar fi absurd să scriu pentru ei, consumând spaţiul revistelor, de vreme ce am (sau pot obţine uşor) e-mail-ul fiecăruia, ca să- i spun ce cred despre cartea lui. Şi atunci cine îmi este cititorul?

cărţile de critică le citesc, de regulă, criticii. Nu prea mulţi, adică. Şi, eventual, comentatorii de texte în scopuri didactice. În acest context, atunci când se produce o inflaţie de comentarii pe marginea unui text, visul criticului este ca lectorul, în toiul triumfului vreunui autor, să oprească o clipă tobele şi alămurile, ca să întrebe: dar ce părere are despre asta şd.e.ţmvc ?

Numai că visul acesta se topeşte, imediat. Pentru că,de fapt, cel mai activ feed-back îl primesc tocmai de la cei pe care îi excludeam din ecuaţie: autorii cărţilor recenzate. Marea descoperire pe care o făcusem cu prilejul iniţierii în această meserie e că adevărul – orice adevăr! – este întotdeauna critic. Şi cine s-ar bucura să fie pieptănat în văzul lumii? Or, critica (o contrabalanţă a gloriei) este, prin tradiţie, un exerciţiu public, o execuţie în piaţa literaturii. Până şi colegii-scriitori care ţi-au aplaudat un anumit gen de cronici – tocmai pentru că erau „critice”, tranşante, fără menajamente – s-au îmbufnat atunci când le-au fost recenzate, pe aceleaşi criterii, propriile texte. Am înţeles că nu scriu degeaba, că există un feed-back (şi încă unul destul de energic) la strădaniile analitice ale criticului.

Şi atunci poate că eu cochetez, geamurile sparte fiind, pentru critic, adevăratele aplauze (un coleg îmi explica astfel reacţia dură a unui autor, „clasic în viaţă”: tu nu îi ataci gloria, tu îi strici business-ul!). Or, nu sunt aceste reacţii (fie şi violente ca limbaj, cel mai adesea atacuri la persoană, nu replici pe text) cea mai bună dovadă că cineva, totuşi, mă citeşte?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara