Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre bucuriile simple ale simţurilor de Gabriela Gheorghişor

Cartea simţurilor, Dan C. Mihăilescu (editor), Epilog de Lidia Bodea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 291 pag.

Se publică, de ceva vreme, volume colective pe diferite teme de viaţă cotidiană. Îmi vine în minte titlul lui R. Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate. Nu-i vorba de o legătură directă cu pragmatismul filosofic american, dar astfel de culegeri creează iluzia democratizării discursului ori a solidarităţii între elite şi mase.

De pildă, editurile ART, Polirom, Humanitas au încercat să atragă în mrejele lecturii un public mai larg, momindu-l cu poveştile unor personalităţi (scriitori, eseişti, regizori, critici literari etc.) despre primii blugi, primul sărut, despre bunici, case, stagiu militar, muzici, mâncăruri, copilăria în comunism şi altele asemenea. Prima parte a unui titlu precum Şi eu am trăit (în comunism) este semnificativă pentru paradigma de construcţie a volumelor.

Cartea simţurilor, „un jam session dedicat alchimiei senzoriale”, este coordonată de Dan C. Mihăilescu. Deloc firoscos, mai degrabă un hedonist al culturii, editorul nu şi-a propus o dezbatere filosofică de tipul empirism vs. raţionalism. În Scrisoarea-invitaţie (devenită Prefaţă), Dan C. Mihăilescu lansează câteva întrebări orientativstimulative. Textele primite (nu toate inedite) vor fi grupate în trei secţiuni: Arcanele aducerii-aminte, Senzorium fabulatoriu, Între „aroma lumii” şi „simţirea minţii”. În prima secţiune predomină les petites histoires, biografismul, perspectiva subiectivă, proustianismul rememorărilor. Gabriel Liiceanu, Mihai Mănuţiu, Dan C. Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Horia- Roman Patapievici, Tania Radu, Antoaneta Ralian şi Cătălin Ştefănescu scriu despre propria ierarhie a simţurilor, despre „madlenele” copilăriei sau despre (ne)plăcerile senzoriale. Nu lipsesc însă reflecţiile, fie şi succinte, de ordin general, pentru o mai dreaptă cinstire a simţurilor. De exemplu, Gabriel Liiceanu ne trimite la Phaidros, dialogul despre frumuseţe al lui Platon: după Cădere, Dumnezeu „nu ne-a trântit în veci porţile Paradisului în nas. Ne-a lăsat simţurile, raze de splendoare pe care să ne putem căţăra. Când, în viaţa noastră sublunară, întâlnim strălucirea frumuseţii, amintirea lumii din care am căzut se trezeşte în noi. E o boare, o adiere, e o ameţeală, alteori e un rapt. Simţurile, aceleaşi care ne pun în contact cu lumea trecătorului şi a părelniciei, tot ele, când descoperim frumosul, ne transportă înapoi. Ele ne aduc în minte, sub forma unor tresăriri fulgurante, spectacolul Fiinţei pure”. Dan C. Mihăilescu distinge între „acuitatea senzorială” şi „beţia simţurilor”, prima putând duce la „revelaţie în carnalitate”. În dezacord cu „ostracizarea şi diabolizarea simţurilor în istoria literaturii religioase”, el vede în „hora simţurilor” un „dulce filtru pentru degustarea bucuriilor dăruite de Dumnezeu în egală măsură trupului, ca şi inimii, sufletului şi minţii”. Tot Dan C. Mihăilescu aminteşte, ca un fel de concluzie, despre „nevoia de cultură” şi despre „educaţia senzorială ca temelie a gustului estetic”. Din păcate, în Cartea simţurilor nu există şi o abordare antropologică. Antropologia simţurilor (pe care, în spaţiul autohton, Nicolae Panea o redefineş te ca o „antropologie a subtilităţii”) tocmai despre asta vorbeşte: simţurile „nu sunt doar realităţi fiziologice, ci şi realităţi culturale, constructe sociale, cu o devenire modulată de educaţie”.

Cel mai proustian text al volumului îi aparţine lui Angelo Mitchievici, o meditaţie despre timp, plecând de la amintirea senzorială. Fragmentele sale, prin expresivitatea stilului, sunt, pur şi simplu, literatură: „Eforie Sud este camera secretă pe care o deschide madlena mea, întotdeauna aceeaşi, mirosul sulfuros de nămol al băilor reci, miros care nu mai invocă diavoli cutumiari, ci umbrele unor cucoane pahidermice cu ceva borţos în mişcări, unse cu noroi. Femei tremurând piftios care-şi întorceau tuberculii coapselor de pe o parte pe alta în soarele fierbinte al amiezii, noroiul crăpându-le pe piele şi sudoarea ieşind mâzgos de acolo, ca din răni supurânde. Lacul nemişcat în faţa turmei de animale greoaie învelite în pansamentul călduţ al mâlului. Eram cu mama în slipul ei caraghios, slip demodat chiar şi atunci. (…) Bureţii sutienului depozitau apa precum cocoaşele unor cămile în deşert. Pe partea dreaptă se aflau nudiştii bărbaţi, cu puţele unse şi ele cu noroi, atârnând fleşcăit ca nişte bucăţi de furtun, cu coaiele spânzurând precum contragreutăţile unor pendule, unul mai sus, altul mai jos. (…) Toţi unşi parcă cu păcură, de unde un aspect bizar de ciori cotonogite, păşind crăcănat, cu un fel de vehemenţă obraznică, pe nisipul ce le ardea tălpile”. Cătălin Ştefănescu descrie, cu mare poftă, inclusiv literaturizantă, două produse gastronomice savurate în copilăria sa, Varenichi şi pampuşte: „pampuşca e rumenă, ca o rusoaică nurlie, care nu-şi vede niciodată vârfurile degetelor de la picioare, din cauza sânilor”.

A doua secţiune, Senzorium fabulatoriu, conţine bucăţi de proză semnate de Ana Barton, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu şi Ioana Pârvulescu. Scrisul lui Mircea Cărtărescu are, se ştie, o extraordinară bogăţie senzorială. Fragmentul Din Floreasca este o incursiune anamnetică în copilăria mică, din care persistă spăimos „mirosul de mucegai al penicilinei” injectabile. În Ieşirea Anei Blandiana, un fost deţinut redescoperă gustul libertăţii prin percepţia senzorială a lumii din afara închisorii. Un nas şi o gură de Radu Paraschivescu ne introduce în universul parfumurilor şi al cofeturilor, prin intermediul unor surdo-muţi. Lista aromelor şi meniul dulciurilor sunt îmbietoare până la leşin. Învăţăturile maestrului Corbin ar putea funcţiona ca sloganuri publicitare pentru o drogherie. Transcriu una dintre ele: „Sufletul femeii se veştejeşte fără parfum”. Dincolo de cele cinci simţuri anatomice, se pot inventaria multe altele, inefabile ori datorate devierilor semantice ale termenului simţ (despre care glosează Antoaneta Ralian în Jocul de-a simţurile). Astfel, povestirea Adrianei Bittel, Concordanţa timpurilor, ne prezintă un personaj redactor care are simţul limbii, iar A doua umbră a Ioanei Nicolaie narează despre clarviziunea onirică sau simţul divinaţiei viitorului. Ultima secţiune a Cărţii simţurilor, Între „aroma lumii” şi „simţirea minţii”, mi s-a părut cea mai inegală. Viziunea teologică asupra simţurilor, căreia i se subsumează majoritar intervenţiile de aici, efasează (simbolic) nu doar simţurile, ci şi simţul analitic sau literar. Se reţin însă textele lui Andrei Pleşu (un fragment din celebrul studiu Despre îngeri) şi Victor Ieronim Stoichiţă (O adiere, în care criticul de artă analizează pânza lui Vittore Carpaccio, Viziunea Sfântului Augustin, îmbinând hermeneutica textului epistolar cu cea a imaginii picturale).

În cea mai mare parte a ei, Cartea simţurilor este o carte a evocării bucuriilor simple, cum ar zice Noica. În spatele senzorium-ului fiinţei stă un întreg cortegiu de emoţii care defineşte umanul. De aceea, volumul reprezintă şi un elogiu implicit al simţurilor. Lipsa ori avarierea unora dintre ele este o experienţă traumatizantă (un „naufragiu”, cum spune Lidia Bodea în Epilog). Cartea oferă o lectură plăcută, senzuală, tocmai bună pentru o zi de vară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara