Despre motivarea ştiinţifică a ortografierii sunetului î prin litera i am scris în mai multe rînduri, începînd cu un articol mai amplu, Despre ortografia limbii române fără patimă (şi fără ideologie şi fără politică), în revista "Cronica", 1993, nr.8-9, şi terminînd cu o exprimare mai sintetică - Cuvîntul autorului - într-o introducere sui generis la Gramatica limbii române, publicată la Editura Polirom din Iaşi (1997, 2000)
Revin acum, provocat de o intervenţie a domnului Alex. Ştefănescu, De ce scriu cu â din a, în revista România literară nr.38 din 2002, întrucît m-a surprins să citesc sub semnătura sa argumente pe care le consideram proprii altor categorii de "apărători" ai ultimei "reforme" ortografice, care - cum bine se ştie - nu a trecut dincolo de înlocuirea literei î cu litera â, ceea ce co-respunde întru totul "esenţei" numeroaselor "reforme" produse după 1990 în societatea românească.
Deci, de ce scriu şi susţin scrierea cu î din i ?
l. Mai întîi, din motive ştiinţifice: ortografia limbii române literare se întemeiază pe principiul fonetic, ceea ce înseamnă o singură literă pentru un acelaşi sunet.
2. Apoi, pentru modul în care "reforma" a fost impusă, prin respingerea arogantă a punctului de vedere al lingviştilor, români şi străini, al profesorilor de Limba şi literatura română din învăţămîntul universitar şi liceal şi prin mistificarea adevărului privind istoria ortografiei limbii române.
Acest al doilea motiv m-a determinat să intervin, acum, întrucît văd reluate aceleaşi "argumente".
S-ar putea reţine, cel mult, din intervenţia lui Alex. Ştefănescu regretul că intelectualii români nu au trecut la scrierea "cu â din a, pentru a demonstra că se situează într-un raport de continuitate cu perioada interbelică." Ar fi fost aceasta, într-un anume sens, o poziţie similară cu cea din 1932, cînd, după ce, în februarie, Academia Română votase Proiectul Puşcariu de reformă a ortografiei limbii române, în care se excepta de la redarea sunetului î prin litera î doar familia cuvîntului român, în mai s-a reintrodus litera â, după ce filologii fuseseră rugaţi să accepte a face "concesii sentimentului naţional." şi să voteze "în favoarea sentimentelor noastre adînci". Dar lucrul acesta nu era posibil, în 1992, în condiţiile în care modul de a impune "noua" ortografie purta, de la început, mărcile rămînerii în interiorul mentalităţii comuniste, abia aceasta îndreptăţind aprecierea care are, în mod cu totul nejustificat, o altă direcţie, în comentariul lui Alex. Ştefănescu: "Ne-am îndrăgostit se pare de lanţurile noastre. Ni le-am desfăcut cu un fel de părere de rău, iar câteva verigi le mai păstrăm şi azi, intrate adânc în carne."
Preşedintele Academiei Române, domnul acad. M. Drăgănescu, imediat după 1990, ca şi cum aceasta ar fi fost prima urgenţă, luînd iniţiativa schimbării ortografiei (adică a înlocuirii lui î cu â, şi nimic altceva!), atrăgea, cu severitate, atenţia că limba nu este a lingviştilor, ci a întregului popor român şi, în consecinţă, a pus întrebări poporului: "De cîtva timp întreb colegi ai Academiei Române, oameni de cultură, lingvişti, muncitori care au vîrsta necesară sau cultura necesară pentru a aprecia diferenţa dintre â şi î." Evident, ţăranii lipseau de la acest sondaj, pentru că "nu au cultura necesară"(!), dar nu ştim de ce lipseau profesorii, învăţătorii. Şi nu ştim de ce nu au fost întrebaţi academicieni, lingvişti, scriitori etc. din Republica Moldova, din regiunea Cernăuţi, că doar şi românii de aici fac parte din poporul român, sau nu? Şi nu ştim de ce au mai fost întrebaţi lingviştii dacă răspunsul lor trebuia oricum respins. Ceea ce s-a şi întîmplat, fără nici o ezitare. La Iaşi, propunerea de a se organiza dezbateri în această problemă a fost luată în serios şi Facultatea de Litere, Institutul de Filologie Română "A.Philippide", Societatea de Ştiinţe Filologice, Inspectoratul Şcolar, profesorii, învăţătorii s-au adunat, chiar în incinta filialei ieşene a Academiei Române şi în chiar după-amiaza zilei deschiderii "Zilelor Academice", cu convingerea că iniţiatorul propunerii va dori să fie prezent şi să intervină. Convingerea s-a dovedit neîntemeiată; Preşedintele nu a participat, cu toate că se afla în incinta instituţiei chiar în timp ce avea loc dezbaterea. Dezbaterile de la Iaşi s-au publicat apoi într-o carte, au urmat Apeluri şi Moţiuni ale Congresului V al Filologilor Români, ale Conferinţei Naţionale de Filologie "Limba română - azi" (mai multe ediţii anuale), avînd între semnatari savanţi de renume: Eugen Coşeriu, Mioara Avram etc., Apelul oamenilor de ştiinţă, academicieni, profesori universitari (între ei Silviu Berejan, Anatol Ciobanu etc.), scriitori, alte categorii de intelectuali din Republica Moldova, prin care se solicita un lucru simplu: constituirea unei comisii de specialişti care să elaboreze într-un timp raţional un Proiect de reformă a ortografiei limbii române. Nici o consideraţie, nici un răspuns. S-a cerut părerea unor lingvişti străini. Scrie lingvistul suedez Alf Lombard, foarte bun cunoscător al limbii române: "Academia română a dorit să cunoască şi părerea unui observator din străinătate. Mi-a făcut onoarea să mă roage să mă pronunţ asupra chestiunii respective.[...] Pare că nu ne putem apropia de scop mult mai mult decît au putut reformatorii din 1953 şi 1965. Primii au generalizat folosirea literei î, cei din 1965 au introdus cu tact o rezervă de caracter tradiţional. Eu personal votez, în concluzie, pentru statu-quo." (Despre folosirea literelor â şi î, în "Limba română", 1992, nr.10, p.531) Nu a avut ecou nici acest punct de vedere. Să fie aceasta "demnitatea" de care vorbeşte domnul Alex. Ştefănescu: "Academia română a salvat situaţia, ne-a obligat să fim demni."
Argumentele pentru respingerea vechii ortografii?
În Raportul de susţinere a "noii" ortografii, prezentat în 1992, Academia Română considera că avea "datoria să scoată din limba română un cap de pod străin", introdus de ocupant şi de puterea comunistă. "Este stalinistă ortografia din 1953.", s-a repetat în mai multe rînduri şi ni se spune acum din nou. Două lucruri sînt adevărate: (l). Ortografia din 1953-1965 s-a instituit în timpul regimului comunist, (2) Sistemul ortografic a fost precedat de o "ramă" - introducere encomiastic-stalinistă. Atît. Pentru că, altfel, întemeierea acestei ortografii avea caracter ştiinţific. Este adevărat că ortografia unei limbi este în bună măsură convenţională, dar nu este arbitrară şi nu este chiar independentă de structura fonetică a unei limbi. în acest sens, cea mai importantă reformă în istoria ortografiei limbii române s-a produs odată cu înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, una din reformele extrem de importante din vremea domniei lui Al.I. Cuza. Iar alfabetul latin a trebuit să fie adaptat, pe de o parte, caracterului latin al limbii române (al cărui nerv esenţial stă în sistemul, gramatical, lexical şi chiar fonologic, nu în scrierea ei şi, de aceea, nu poate fi scos nici cu penseta, nici cu alte instrumente mai sofisticate!), pe de alta, principiului fonetic, impus de caracterul preponderent oral al limbii şi culturii române. Iar, în acest sens, spun savanţii români şi străini, litera î e mai aproape de realitatea fonetică a lui i. (Vz. Alf Lombard, A. Scriban, Em. Vasiliu ş.a.)
Dacă vrem să păstrăm metafora "capului de pod" sau sintagma "loviturii date limbii şi culturii române" (cum se scrie în acelaşi Raport), atunci, trebuie să avem în vedere două lovituri, acestea, extrem de grave: (1) transformarea limbii române în limbă de lemn, împotriva creativităţii şi, deci, a libertăţii profunde a fiinţei umane, (2) atacarea unităţii şi identităţii specifice a limbii, culturii şi poporului român, prin construirea tezei aberante a existenţei unei limbi moldoveneşti distinctă de limba română, cu consecinţe foarte grave derivînd de aici: ideea, tot aberantă, privind existenţa a două popoare diferite, şi a două culturi diferite. Cît efort s-a făcut pentru înlăturarea acestui real cap de pod? Ce ajutor au primit cei care au făcut eforturi în acest sens?
Revenind pe terenul strict lingvistic, oricîte eforturi s-au făcut şi se mai pot face, e greu de înţeles de ce este mai latinesc â din a decît î din i, de vreme ce amîndouă sînt semne româneşti, prin care se exprimă grafic sunete cu originea în sunete latineşti: a, i, e, o, u? Au subliniat-o lingvişti şi oameni de seamă din cultura noastră, scriitori, critici literari care au scris şi după reforma din 1932 cu î din i, nu din nonconformism, ci din respect pentru o anumită întemeiere ştiinţifică: A. Philippide, G. Ibrăileanu, G. Pascu, E. Lovinescu etc. între aceştia şi August Scriban, neiubit de regimul comunist, care publică, în 194l, unul din cele mai importante Dicţionare ale limbii române, recurgînd peste tot la litera î şi exprimîndu-şi foarte ferm punctul de vedere în Introducere: "Ortografia trebuie să fie simplă la români.", mergînd cu interpretarea şi dincolo de problema ortografierii sunetului î:" Dacă natura a făcut din latinu anima românescu inimă, "crima" e tot aşa de mare ca şi cînd scriu Romîn în loc de Român, latineşte Romanus." (Aceeaşi idee este exprimată de alţi lingvişti, români şi străini: A. Philippide, A. Meillet, R. Lepsius, Alf Lombard). G. Pascu, alt mare lingvist român, şi el neiubit de puterea proletară, care recurgea la litera î în lucrările sale Sufixele româneşti, Dictionnaire Etymologique Macédo-roumain, fundamentale pentru lingvistica românească, edita, în 1938, Amintiri de Ion Creangă, "clasic al literaturii române", folosind tot numai litera î din i. în legătură şi cu acest sunet, însuşi Titu Maiorescu reţinea ca fundamentală exigenţa simplităţii: "Criteriul alfabetului este dar acesta: litere numai pentru atîtea sonuri cîte sunt neapărat trebuincioase spre deosebirea înţelesului cuvintelor... Litera nu are altă treabă decît să mă conducă pe cît se poate de iute afară de sine spre auz şi înţeles." (Despre scrierea limbii române). Fără îndoială că în acelaşi sens trebuie interpretată şi o însemnare-manuscris a lui Eminescu: "Legile fonologice ale limbii române şi ortografia care rezultă din ele." (Ms. 2266). Exigenţa va fi statuată riguros în principiu de A. Philippide: "Culmea adaptării între scris şi limbă stă în aceea că pentru fiecare element simbolizat să ai cîte un simbol."
Cît priveşte posibilitatea pe care o are un străin, evident, din lumea romanică occidentală, de a recunoaşte cu uşurinţă termeni precum cîmp, scris câmp sau pîine, scris pâine (recunoaştere "obscurizată" de scrierea lor cu î din i), oare nu ar trebui să ne îngrijoreze imposibilitatea lor de a recunoaşte corespondentul din propria limbă pentru termeni precum rîs şi surîs, cînd sînt ortografiaţi râs, surâs sau înger, ortografiat cu î din din i, deşi provine din latinescul a, păstrat în aceste limbi: ange, angelo, angel, precum şi în engleză, limbă de şi mai largă circulaţie: angel ?
"în sfârşit, scriu cu â din a - încheie Al.Ştefănescu - , pentru că aşa scriau înainte de instaurarea comunismului aproape toţi clasicii noştri de la care am învăţat limba română... Dacă Eminescu scria "Veronică dragă, îţi sărut mâinile", cum să scriu eu mîinile?"
Cam hazardată sintagma "aşa scriau clasicii înainte de..."! Pe clasici noi i-am citit în pagină tipărită, iar cărţile lor au circulat şi mai circulă încă înscrise în sisteme ortografice diferite. în orice caz, nici unul din clasici nu a scris în ortografia de după 1932. Cine-ar vrea să vadă, de exemplu, cum scria Eminescu, ar trebui să meargă la manuscrise şi aici ar vedea că sunetul î avea aproape tot atîtea variante cîte vocale latineşti îi stătuseră la bază. Cîteva exemple numai în interiorul relaţiei a - i / â - î . Eminescu scrie "Zilele trec aurie şi orele surid", "O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezee/Cu diadema-i de stele, cu surisul blând, vergin". Respectîndu-l pe Eminescu, Perpessicius, tipăreşte în vol. II, al variantelor la Antume (apărut în 1943): "Sta zîmbind de amintirea-i" (p.310), "Numai c-o singură zîmbire".
Dar dacă venim la scrisorile poetului, invocate de Alex. Ştefănescu, alte întrebări se impun: Dacă Eminescu i se adresează Veronicăi: "Draga dulcea şi ăngereasca şângereascaţ mea Cuţă" (p.120), de ce nu ne deranjează să scriem "Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă" (p.119)? Numai pentru că aşa s-a tipărit în vol. Dulcea mea doamnă/Eminul meu iubit (Iaşi, Polirom, 2000)? Şi din aceleaşi motive nu scriem "Veronică scumpă,... tu fin şi palid chip de ănger/ânger" (p.89), ci "... chip de înger" (p.85), şi nu ne deranjează, nu scriem "un urît şi un pustiu în sufletul meu", aşa cum scrie Eminescu (p.410), ci "un urât şi un pustiu în sufletul meu" (p.406), nu "urît de ei" (p.95), ci "urât de ei". Dar dacă în acelaşi volum se respectă ortografia lui Eminescu, cum ar trebui să scriem: mâţă sau mîţă: "Te sărut de mii de ori, dulce mîţă ce eşti, mîţ-ţă " (p.397, p.395)? Dar scrînciob, scris astfel de Eminescu, pentru că aşa se intitula cotidianul "redijat" de Caragiale, alt clasic al limbii şi literaturii române: "...alături cu Timpul s-a mai dat vent unui alt alt ziar "Scrînciobul" devenit quotiodian şi redijat de Caragiali."?
Şi o ultimă întrebare: Cînd ar trebui să-şi considere intelectualul român salvată demnitatea, cînd îi respectă într-adevăr pe clasici (scriitori, lingvişti, filologi, filozofi), în spiritul şi foarte adesea şi în litera lor şi cînd încearcă să stea aproape de adevărul ştiinţific, sau cînd îşi însuşeşte limba de lemn în care se construiesc fraze precum: "Limba este opera poporului român şi a oamenilor săi de cultură, din biserică şi din literatură şi din ştiinţă.", "Academia nu a delegat pînă în prezent lingviştilor drepturi depline şi suverane asupra limbii române literare.", "Limba nu este a lingviştilor." (acad. M. Drăgănescu), "Prin renunţarea la â din a se extrage cu penseta nervul latin al limbii române."(Alex. Ştefănescu)
