Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Dansul – între iluzie tehnologică şi concreteţe de Liana Tugearu

Festivalul Naţional de Teatru din acest an a încorporat în desfă- şurarea sa şi trei spectacole de dans. Cum despre cel al Andreei Tănăsescu, Exil în pământul uitării, am scris pe larg în paginile României literare, mă voi opri asupra celorlalte două, situate din mai multe puncte de vedere la poluri opuse, dar fiecare dintre ele propunându-ne deschideri specifice erei postmoderne în care vieţuim.

Trilogia Stereoscopică, prezentată la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, a cuprins lucrările coregrafului, compozitorului şi realizatorului de film, Billy Cowie, filmate în tehnica 3D. Cum nu am văzut filmul Avatar, am venit pentru prima oară în contact cu această tehnologie cu ocazia acestui spectacol. Computerul a introdus, mai demult, în viaţa omului obişnuit, realitatea virtuală. Tehnica 3D tinde să-i dea acestei noi lumi o tot mai mare consistenţă. Şi în timp ce lumea reală pare a se înceţoşa, lumea ireală se conturează tot mai pregnant şi convieţuieşte cu cea aievea. Un exemplu elocvent îl constituie ştirea recentă că o hologramă 3D, care a împrumutat vocea unei artiste şi a căpătat şi un nume, Hatsune Miku, a devenit superstar în Japonia. Tot astfel, şi relaţia noastră de spectatori cu interpretele celor trei piese ale lui Billy Cowie ne-a creat continuu senzaţia unei mult mai mari apropieri faţă de personajele sale decât cea posibilă în realitate.

Realizatorul acestor piese este, în egală măsură, autorul regiei, coregrafiei, a muzicii şi a textelor poetice însoţitoare ale mişcării. „Sunt terenul/ Sunt solul/ Sunt pământul…” începea să ne spună vocea care însoţea dansul Sarei Popova, culcată la sol, care întindea mâinile spre noi (aflaţi la balcon) şi părea că este gata să ne atingă, în piesa denumită In the Flesh (În carne vie). Şi tot astfel, privirea ei părea îndreptată direct către ochii fiecăruia dintre noi. Invers, în The Revery Alone, Eleonore Ansari, pe care trebuia să o privim culcaţi pe o saltea, părea că se mişcă deasupra noastră, agăţată de tavan. Doar în Tango de soledad ne uitam la nivelul obişnuit al privirii noastre, văzând-o însă pe Amy Hollingsworth în adâncime, în alte planuri decât cele reale. Textul care însoţea mişcările ei ne sugera, la un moment dat, într-un anume sens, irealitatea creată de Billy Cowie pentru noi: „trei-patru/ calcă fără să păşeşti”, ca personajele sale care păreau că fac mişcări pe care de fapt nu le făceau. Şi, în ansamblu, tot acest joc între realitate şi iluzie tehnologică - în care nici nu mai apucăm să ne dumirim cât este valoare artistică în sine, stăpâniţi fiind de surpriza noutăţii - constituie chiar una dintre datele postmodernităţii.

Pe cu totul alte coordonate, dar la fel de specifice epocii noastre, s-a situat şi spectacolul Trespass, prezentat la Bucureşti de compania engleză de dans contemporan StopGap. O companie independentă şi totuşi finanţată de Consiliul pentru Arte al Marii Britanii – o formulă inexistentă în spaţiul nostru românesc. De astă dată, proprie concepţiei zilelor noastre era dorinţa de a şterge orice inegalitate, dând o şansă egală tuturor, prin integrarea în companie a unor persoane cu dizabilităţi şi încorporându-le în spectacole într-o manieră remarcabilă. De altfel, Laura Jones, una dintre dansatoarele companiei, a fost prima persoană cu dizabilităţi motorii care a absolvit un profil coregrafic al învăţământului mediu din Marea Britanie. Şi tot specific perioadei artistice pe care o trăim este şi referinţa din titlul spectacolului – Trespass – la arta stradală, un fenomen global al secolului 21. Există şi un album, disponibil în librăriile noastre, Trespass. A History of Uncommissioned Urban Art, de Carlo McCormick, Mark and Sara Schiller, Ethel Seno, o istorie a acestei arte netranzacţionate, care nu se comercializează şi este accesibilă tuturor; o ilustrare a acestui fenomen, pus în valoare de lucrările a 151 de artişti din patru generaţi, pornind de la originile sale locale şi pană la momentul actual, când graffiti de pe zidurile mai tuturor oraşelor lumii au devenit o manifestare globală a artei din spaţiul social urban. Merită să ne aplecăm şi asupra originii cuvântului trespass, care înseamnă încălcare (a legii), abuz, încălcare a limitelor, întrucât locul, timpul, suportul material, pe lângă desenele în sine, depăşesc toate limitele tradiţionale ale artei, acest gen rămânând „copilul-problemă al expresiei culturale”.

Dincolo însă de încadrarea ambelor spectacole în tendinţele generale ale acestui început de secol 21, punctul complet opus al creaţiilor companiei StopGap, faţă de realizările tehnic iluzioniste ale lui Billy Cowie constă într-o maximă concreteţe a configurării expresiei scenice, plecând de la o intensă punere în valoare a fizicalităţii interpreţilor săi – dansatoarele Lucy Bennett, Sophie Brown şi Laura Jones şi dansatorii Chris Pavia şi David Willdridge.

Spectacolul Trespass a cuprins lucrările a doi coregrafi. Pentru piesa sa Within/Înăuntru, coregraful Thomas Noone a folosit fundalul gol al scenei Centrului Cultural MAI, cu toate detaliile zidului şi instalaţiile ţevilor vizibie. Pe muzica compozitorului spaniol Pedro Navarrete, care foloseşte în crea- ţiile sale instrumente tradiţionale indiene, dar şi o harpă, coregraful a atras-o pe Laura Jones într-o lume pe care i-o propuneau celelalte personaje, o lume cu mişcări explozive, o înlănţuire de duete şi solo-uri şi scene de grup, de un dinamism impetuos. Tot astfel, şi lucrarea lui Rob Tannion, Splinter/ Frângerea, pe muzica de inspiraţie japoneză a lui Jim Pinchen şi în regia lui Vicki Balaam – directorul artistic şi totodată fondatoarea, cu 14 ani în urmă a companiei – a mizat în primul rând pe confruntări fizice maxime între parteneri, rezolvate însă cu lejeritate şi eleganţă. În formula de teatru-dans, integrarea personajului cu dizabilităţi era atât de bine făcută încât uitai pur şi simplu pe parcursul desfăşurării partiturilor de dans, atât în duete cât şi în scenele de grup, că dansatoarea are acest handicap. Costumele inspirate contribuiau şi ele la desenul vioi şi armonios al imaginii scenice, în ansamblul ei. Dar caracteristica principală a piesei – şi se pare a genului de dans practicat în general în această companie – este exploatarea limitelor propriei corporalităţi a fiecăruia dintre dansatori, limite situate şi ele, ca şi arta stradală, într-o extremitate a câmpului artistic, dar cert integrabile valoric acestuia.

Compania StopGap a fost adusă în România de British Council, în cadrul unui larg program desfăşurat în 13 ţări din sud-estul Europei, New Work New Audiences, care mizează pe artă ca pe principala oportunitate a dialogului intercultural, aşa cum s-a dovedit din plin a fi şi recentul spectacol Trespass, prezentat la Bucureşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara