Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
d-ale ghilimelelor de Ştefan Cazimir

mai întâi, puţină etimologie. Neuitatul meu coleg şi prieten, Romulus Vulpescu, cunoscător excepţional al limbii române în toate registrele şi subtilităţile ei, nu scria şi nu rostea niciodată „ghilimele”, ci exclusiv „ghilemete”. El rămînea astfel fidel etimonului francez „guillemets”, atestat prima oară în 1677 şi provenit dintr-un diminutiv al numelui propriu Guillaume, tipograful care a inventat şi a folosit cel dintîi semnele citării1 . Cum şi de ce s-a trecut în româneşte de la „ghilemete” la „ghilimele” (în dicţionarul lui Şăineanu găsim forma intermediară „ghilemele”) nu sînt capabil să explic. Ceea ce mă preocupă în ceasul de faţă este relaţia mea de-a lungul timpului cu aceste buclucaşe semne tipografice.

Pe vremea cînd, în calitate de asistent, făceam seminar de literatură română cu 5 grupe ale anului III Filologie, studenţii aveau obligaţia de a alcătui cîte un referat pe semestru. În săptămînile rezervate acestora trebuia să citesc pe brînci, spre a alege la fiecare grupă referatele cele mai bune şi totodată spre a-i depista pe cei certaţi cu normele onestităţii ştiinţifice, suferind – după o expresie a lui Blaga – de „amnezia ghilimelelor”. Operaţie relativ lesnicioasă, întrucît sursele accesibile erau puţine şi le cunoşteam bine pe mai toate. Într-un rînd însă, deşi aveam certitudinea plagiatului (doi studenţi din grupe diferite scriseseră despre Creangă în termeni absolut identici), izvorul rămînea obscur. Pînă la urmă l-am găsit totuşi – unde credeţi? În manualul de liceu ! La seminar le-am făcut celor doi cîte o morală straşnică, iar unuia – inspiraţie de moment – i-am cerut să deschidă cartea la o anumită pagină şi să citească de acolo un anume paragraf. (Toţi studenţii aveau pe bănci ediţia Creangă îngrijită de G. Călinescu). Împricinatul, nedumerit dar docil, s-a conformat şi a citit: „Şi iaca aşa cu cireşele, s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: «Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag».” Rîsetele în cascadă ale grupei au marcat o sancţiune mai severă decît oricare alta.

Mai tîrziu, ajungînd conferenţiar, lupta cu plagiatorii de ambe sexe s-a mutat la un nivel mai înalt, respectiv la acela al lucrărilor de diplomă. Şi nu doar la cele îndrumate de mine, ci şi la multe altele, chiar în timpul susţinerii orale în faţa comisiei de examen. O sumară răsfoire scotea la iveală, destul de frecvent, fenomenul de clivaj stilistic, cînd autorul tezei copiase din surse diferite, fără a-şi da seama că nu „rimează” între ele. Cel mai nostim episod s-a petrecut atunci cînd i-am spus unui candidat : „Ceea ce admir îndeosebi la dumneavoastră este fluenţa expunerii, articularea perfectă a frazelor” etc., etc. Şi mă apuc să citesc, cu emfază calculată, prima pagină a lucrării. Candidatul suportă 2-3 minute, după care mă întrerupe spunînd: „– Asta e din prefaţa dumneavoastră la Delavrancea, dar am mai schimbat cîte ceva…” Eu : „– Nu, n-aţi schimbat nimic şi bine aţi făcut!” Restul textului era compus din fragmente preluate de la Emilia Milicescu, Al. Săndulescu ş.a. Conducătorul lucrării, care îi făcuse referat favorabil, nu era prezent la susţinere, altminteri penibilul situaţiei ar fi urcat la cote superioare.

Noul ministru al Educaţiei, în cursul audierii sale de către comisiile parlamentare de specialitate, a elogiat nivelul înalt al învăţămîntului românesc, adăugînd că „este păcat că umbrim aceste valori [...] printr-o scoatere în evidenţă a unor elemente nu atît de importante, cum ar fi plagiatele, mai ales că nu prevede nicăieri legea respectivă că trebuie să punem ghilimele la un text pe care îl preluăm” (s.m.) Vă puteţi imagina prăbuşirea lăuntrică trăită de mine cînd am aflat că lupta mea de decenii împotriva plagiatelor se situa în afara legii ! Ministrul, culmea, are dreptate: nicio lege în sensul adevărat al cuvîntului, adică adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedinte, n-a stipulat vreodată obligativitatea ghilimelelor la un text preluat. Şi tot astfel, nicio lege n-a prevăzut pînă acum interzicerea virgulei între subiect şi predicat, nici necesitatea semnului – după un enunţ interogativ. Putem aşadar scrie, ad libitum, „Cum am ales un asemenea ministru?” sau „Cum am ales un asemenea ministru”. Remuşcările mele faţă de cei pe care i-am năpăstuit de-a lungul vremii cu pretenţia absurdă de a-şi marca sursele prin ghilimele sînt, de bună seamă, tardive, mai ales că vina între timp s-a prescris. Ceea ce nu mă împiedică să- mi aplec ruşinat fruntea şi să le spun cu toată convingerea: „Peccavi! Peccavi! Peccavi!”2

Ştefan Cazimir

______________
1 Cf. Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau dictionnaire étymologique et historique, Librairie Larousse, Paris VI, 1964, p. 360.
2 Cf. Cartea a doua a regilor, 12, 12.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara