Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Despre literatură cu bucurie:
Cum se împacă literaţii cu muzicienii de Ioana Pârvulescu


Destinatari:
Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu

Dragi prieteni,

Posteritatea îşi bate joc de scriitori în variate feluri. Vlahuţă, care în 1893 refuzase intrarea în Academia Română, cu o lăudabilă cunoaştere a propriului loc în literatură, primeşte palma posterităţii prin admiterea lui "onorifică" în Academia Republicii Populare Române, în 1948. Sigur, scriitorul nu avea nici o posibilitate să refuze şi de data asta, cum cu siguranţă ar fi făcut-o, fiind mort de trei decenii. În 1893 avusese şi un motiv mai omenesc să renunţe deopotrivă la onoare, cât şi la avantajele materiale pe care le avea un academician: fusese respins (cum avea să i se întâmple mai târziu şi lui Caragiale) de la premiile Academiei. Vlahuţă, care era un om dintr-o bucată îşi va fi spus că nu se poate cu o mână să iei şi cu alta să dai, cu un ochi să desconsideri şi cu altul să preţuieşti.

În anii sfârşitului de secol, Vlahuţă e în culmea gloriei şi îl admir cu atât mai mult că nu şi-a pierdut capul. Ţine conferinţe cu săli pline la Ateneu, editează împreună cu dr. Alceu Urechia, prietenul lui Caragiale, revista Vieaţa şi, mai ales, publică, în 1894, la Editura Librăriei Graeve & Comp., romanul Dan, care, în lipsa de producţii de gen a timpului, are un succes uriaş. Mărturisesc că, în studenţie, m-am străduit din răsputeri să-l citesc şi mi-a fost foarte greu. Dar dacă azi cartea e datată, nu înseamnă că n-a adus ceva nou la vremea ei. Probabil că dacă i-am fi întrebat pe contemporanii lui, care-i citeau poeziile cu accente eminesciene, proza vag psihologică şi sentimentală şi publicistica prea variată pentru a intra sub o singură etichetă, Vlahuţă ar fi fost socotit unul dintre favoriţii nemuririi. Astăzi abia dacă ştim din el un titlu de poem, Unde ni sunt visătorii?, un vers, "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei", şi un destin uman: e prietenul lui Eminescu şi al lui Caragiale. Literar, îl încadrăm la sămănătorişti şi cu asta am spus totul. Cărţile lui n-au rămas în circuit, deşi pe vremuri se studia cu forţa România pitorească, dar din motive extraliterare. În schimb, aşa cum spune Ibrăileanu, căruia încă o dată îi constat intuiţia, paginile sale sunt o "mărturie pentru sufletul intelectualilor de la sfârşitul veacului al XIX-lea". Despre acest suflet aş vrea să vă vorbesc şi eu, cu atât mai mult cu cât anul acesta se împlinesc 90 de ani de la moartea lui Vlahuţă, petrecută la 19 noiembrie 1919 şi nu cred că evenimentul va stârni prea multe manifestări.

În revista săptămânală Vieaţa unde Vlahuţă ţine, intermitent, o rubrică de portrete literare ale contemporanilor semnată cu pseudonimul Radu, are umorul să-şi facă şi un autoportret. A apărut în ianuarie 1894, când autorul avea 35 de ani. E scris după reţeta epocii, care conţine un strop de umor, puţină melancolie, o plăcută lejeritate a tonului şi dialog de tip clin d'oeil cu cititorul. Ca să nu se deconspire îşi botează portretul Eu şi îşi modifică vârsta: "32 de ani (...pe onoarea mea!). Înalt, blond, ciupit puţin de vărsat - fără asta aş fi fost un băiat frumos, mi-au spus-o mulţi. Când merg pe stradă mă fac preocupat şi gânditor, numai de-al naibii ce sunt. De multe m-am apucat, şi nimic n-am isprăvit. Eu însumi, când mă observ, mi se pare că sunt o făptură la care natura a lucrat câtva timp cu drag, şi pe urmă s-a plictisit şi s-a apucat de altele. N-am citit mult, dar întotdeauna am înţeles şi-am gândit, pe-o pagină, mai mult decât era scris". Iată cum se strecoară, aici, una dintre cele mai frumoase definiţii ale artei de a citi: să nu te mulţumeşti cu ce e servit de-a gata, în pagină, să duci mai departe rândurile scrise, să meditezi la ele. Din portret mai citez, pe sărite: "De şapte ani fac gazetărie: n-am altă carieră, şi nici n-o caut. Escroc de-aş fi fost, ş-încă n-aş fi schimbat atâtea nume, în aceşti şapte ani". Într-adevăr, Vlahuţă e un publicist harnic, ubicuu. Are, de-a lungul anilor, nenumărate pseudonime, între care Alecu, Ada, Ave, Jehovah, Lupu, Prof. Dorin Jacotă, Decor, Spic, Mirmidon, Minuzio, Vale, Vlahul şi diverse variante de iniţiale. Portretul se încheie astfel: "Amicii mei găsesc că am talent, mai ales când şi eu cred despre ei aceasta; iar cei pe care i-am...nemulţumit sunt de părere c-aş fi un idiot. Curios...pe cari să-i cred? Pe cei dintâi, nu mai încape vorbă!" Destul de actual, mi se pare mie, şi cu o autopersiflare de bună calitate. Ce-i drept, când citeşti articolele lui Vlahuţă, îi vezi şi limitele: are, în genere, toate prejudecăţile timpului său. Unele preluate de la marii lui prieteni, altele născute din nevoia de a li se opune. Oare noi suntem altfel?

În revista Vieaţa mai e un portret care interesează posteritatea, cel al lui Eminescu. Vlahuţă, cu 8 ani mai mic decât poetul, dă o mărturie sociologică cât se poate de interesantă despre cum era privit Eminescu de tineri pe la 1880. În gimnaziu, citindu-i poeziile şi nuvela Sărmanul Dionis, îl admira deja pe poet până la idolatrie. Îşi construise mental un portret romantic al autorului iubit, după chipul şi asemănarea lui Dionis: tânăr, subţire, înalt, palid, cu plete ondulate, mergând "ca un somnambul, parc-ar pluti". Venit la Bucureşti, unde începe Facultatea de Drept şi, ca mulţi poeţi din epocă, n-o termină, Vlahuţă caută, timp de trei ani, să-şi întâlnească idolul, după portretul-robot al imaginaţiei. Într-o zi, întorcându-se cu câţiva prieteni de la Universitate, aude pe unul, în dosul Pasajului Român azi dispărut (care lega, prin celebrele lui trepte, Calea Victoriei de Câmpineanu), "Uite, Eminescu!". Şi, povesteşte Vlahuţă: "Toţi ne oprim să-l vedem. Un domn în vârstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii...îl văd suindu-se-n tramvai". Ce m-a interesat din această poveste este aura pe care Eminescu o avea deja în rândurile studenţilor, între care şi Vlahuţă.

De ce v-am ales însă pe voi, care sunteţi muzicieni, interlocutori într-o scrisoare despre un scriitor minor (ca să nu spun un mic minor) cu inimă mare? Iar minor, în acest caz, înseamnă altceva decât în muzică. Pentru că zilele trecute am dat la un anticariat de nişte reviste interbelice, din 1935 şi 1936, Muzică şi poezie, care sper să vă intereseze şi în care am descoperit o altă faţă a lui Vlahuţă: cea de "sponsor", nu numai financiar, ci şi sufletesc al unui muzician, Dumitru-Georgescu Kiriac. Am auzit în toate iernile copilăriei mele acest nume. De câte ori mergeam, de Crăciun, la colinde, şi se anunţa programul, cele mai cunoscute şi mai frumoase cântece i se datorau lui D.G.Kiriac. Nu ştiu sigur cât e prelucrare folclorică şi cât compoziţie cultă - poate mă lămuriţi voi -, dar ştiu că vocea limpede a coristei care citea programul spunea aşa: Moş Crăciun cu plete dalbe de Dumitru Kiriac. Sau O, ce veste minunată de Dumitru Kiriac. Astăzi s-a născut Cristos de Dumitru Kiriac - după cum vedeţi n-aveam cum să-i uit numele. Tocmai de aceea am tresărit când, alături de alţi literaţi, Arghezi, Bacovia, Elena Văcărescu, am descoperit în primul număr al revistei (noiembrie 1935) şi un bogat teanc de scrisori, cu Al. Vlahuţă expeditor şi Dumitru Kiriac destinatar. Este prefaţat, sumar şi fără vreo in­formaţie utilă, de Const. Brăiloiu de care v-am auzit vorbind, mai ales pe Valentina, autoare, între altele, a unei istorii a muzicii. Meritul lui Brăiloiu este însă de a fi publicat integral cele 15 epistole, după ce le-a primit de la văduva lui Kiriac şi înainte de a le dona Acade­miei Române. Scrisorile acoperă intervalul 1892-1896, în care Vlahuţă e extrem de ocupat: un volum de nuvele, ziaristică, romanul-bestseller Dan, vândut cu 3, 50 lei chiar în Pasajul Român, conferinţe, poezii, iar în viaţa personală naşterea unui copil. Cât despre Dumitru Kiriac, el are în octombrie 1892, la data primei scrisori, 26 de ani şi urmează Schola Cantorum din Paris. Vlahuţă alear­gă pe la toţi oamenii influenţi ai timpului, la Constan­tin Esarcu, omul căruia îi datorăm Ateneul, la prietenul Alceu Urechia, îi roagă să intervină pe lângă notabi­lităţi politice ca Take Ionescu sau Kretzulescu. Scopul era să obţină o bursă comodă pentru tânărul în a cărui stea crede cu tărie, să-l pună pe roate ("pe rulete"). Dar să n-o mai lungesc şi să vă citez din cea dintâi scrisoare:

Joi 8 Octombre 1892

Iubite frate Kirică,
Am pus şi pe Exarco şi pe Urechia pe capul lui Creţulescu. Te poţi convinge din alăturata lui scrisoare că e al nostru. Dar alaltăeri am făcut o scrisoare lui Exarcu pentru a-i reaminti şi formula în scris meritele şi perspec­tivele tale artistice - şi sper că acele patru pagini vor fi decizive când se vor citi în Consiliul-Creţulescu, căci cu acest scop erau scrise.

Nu crede că te voiu lăsa acolo fără bursă. Ce-ţi pasă de lichelele care-şi aştern mai devreme şi mai moale decât noi? Lasă-i să treacă, tu vezi-ţi de treabă. Noi nu te vom lăsa să suferi şi să te-nece nevoile prin străini. Am mai multe izvoare pentru tine: sunt de-abia la cel dintâi - şi, preum vezi, sunt departe de a fi descurajat. Peste câteva zile sper să-ţi dau veşti sigure şi palpabile. Pân-atunci sunt nerăbdător de a te şti instalat în Conservator şi pus pe rulete acolo. Deci nu întârzia de a-mi scrie.
Pe-aici încurcături politice interne şi externe, de la cari s-aşteaptă schimbări în guvern, sau chiar de guvern, la venirea Regelui din Sigmaringhen.
Pe la începutul lui Nbre. îţi va veni şi Iorga. Vezi nu uita ce ţi-am spus. Cultivă-l că-i băiat bun.
Încolo tot cum ne ştii. Toţi întreabă de tine, te doresc şi-ţi prevăd un viitor strălucit. Te sărut cu dor,
Vlahuţă
Când o să ne mai scăldăm în Siret?

Veţi vedea, în numărul de săptămâna viitoare, cum tensiunea din scrisori creşte, pe măsură ce obstacolele în obţinerea banilor sporesc, însă proporţional creşte şi strădania şi dragostea de frate mai mare a lui Vlahuţă. Mai există astăzi asemenea oameni? Mulţi literaţi au defectele lui, dar câţi au calităţile lui? Unde ni sunt visătorii ca Vlahuţă, cei care să-şi pună visul şi banii în destinul altora?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara