Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cum se gîndeşte viaţa printre cărţi de Ioan Holban

Cu Vitraliul şi fereastra. Poeţi români contemporani (Editura Şcoala Ardeleană, 2015), Irina Petraş continuă un proiect amplu de explorare a literaturii noastre contemporane, început mai demult cu Literatura română contemporană. O panoramă, Panorama criticii literare româneşti. Dicţionar ilustrat 1950-2000 şi continuat cu Oglinda şi drumul. Prozatori români contemporani, volum apărut în anul 2013. A venit acum rîndul poeziei de azi, pe care Irina Petraş o abordează, deopotrivă, în orizontul unor epoci istorice – „Reiau, în această carte, texte despre poezia contemporană şi comentarii la un volum sau altul într-o încercare de radiografiere a semnalmentelor specifice literaturii noastre postdecembriste, în continuitate cu cele două mari perioade din trecutul recent: interbelică şi comunistă”, scrie criticul literar în prima frază a Argumentului cărţii –, dar şi în perspectiva a ceea ce ar trebui să fie paradigmele, mişcarea internă a formelor liricii, în înţelesul unor metafore fragile, în fond: vitraliul şi fereastra: „Titlul, Vitraliul şi fereastra, trimite, cum se poate deduce, la oscilaţiile între poezia ca transfigurare, a modernităţii, şi poezia ca transcriere, a ultimelor decenii. Cea dintîi – deasupra lumii, într-un efort de captare a esenţelor; cea de-a doua – în văzul lumii, exhibînd neputinţa de a ajunge la esenţe. Vitraliul are vechime, înălţime, armonie, mister. El depinde de lumina de afară, dar nu renunţă la luminile proprii şi la interpretarea intermediată a lumii. Prin vitraliu, se încheagă paradoxul lui ca şi cum. Interogată, căutată, lumea rămîne, ba, mai mult, e chiar conservată ca poveste, mit, taină. Frînturi de esenţe se strecoară printre cioburi şi propun simfonii. Fereastra, în schimb, e a poeziei care priveşte în faţă realul, îi înregistrează mizeria, urîtul, concreteţea, fără a mai tenta o salvare sau sperînd, copilăreşte, că dezvrăjirea îi va fi contrazisă. Cu vitraliul ne aflăm în plină orchestraţie euritmică. Vitraliile sunt înalte, pline de culoare. Zumzetul, foşnetul, cîntecul sunt depline, iar poemul se desfată în de sine, cu superbia celui care, ştiinduse trecător, are acces la veşnicii. Muritudinea e doar un chenar valorant, discret şi vag ameninţător, cît să condimenteze plinătatea clipei. Mai aproape de noi, geamul sumbru al realului priveşte el în interiorul poemului şi îi ameninţă armonia”.

Vitraliul e, aşadar, al transfigură- rii, al modernităţii, în timp ce transcrierea, fereastra, vor fi fiind ale „ultimelor decenii”. Despărţirile, nete în viziunea Irinei Petraş, pot crea destule confuzii pentru că, iată, cărei (căror) perioade aparţin transfigurarea, vitraliul, modernitatea, cîtă vreme le regăsim în toate cele trei epoci evocate? Dar transcrierea, fereastra? În fond, nici controversatul criteriu generaţionist, cum nici această împărţire care vrea să răspundă nu la întrebarea din „zona didactică” – „ce vrea să spună poetul/poezia?” –, ci la aceea care priveşte structurile interne ale discursului liric – „ce/cum vede poetul/poemul realul?” – nu sînt de folos. În privinţa epocilor, între transcriere şi transfigurare, perioada postdecembristă – „ultimele decenii” – nu are un specific al ei, anul 1990 nu este unul important pentru istoria literaturii noastre, poeţii de primă linie ai generaţiilor din perioada comunistă continuînd să tipărească volume, unele, în chip evident, peste valoarea estetică a celor de dinainte, iar „nouăzecismul” care imaginează, cel puţin la nivelul retoricii grupării de la Cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin, o reînnoire, prin demolarea optzecismului şi structurarea unei noi paradigme, s-a dovedit un continuator al temelor şi motivelor lirice majore din poezia generaţiei ‘80 (ce ne facem dacă epocile invocate de Irina Petraş se comportă asemeni paradigmelor literare şi democraţia postdecembristă nu face decît să continue perioada comunistă?!); o demonstrează, recent, temeinic şi fără echivoc, de pildă, Gabriela Gheorghişor în admirabila sa carte Cristian Popescu. Arlechinada tragică. În fapt, între transcriere şi transfigurare, între a exprima exprimabilul şi a exprima inexprimabilul pendulează toată poezia şi fiecare poet care contează, de la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, pînă azi; transfigurarea, vitraliul se regăsesc, pentru a rămîne între poeţii din sumarul cărţii, la Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Horia Bădescu, dar şi la George Vulturescu, Lucian Vasiliu, Al.Muşina, Simona Popescu ori Radu Vancu, cum, la fel, poezia ca transcriere a realului, fereastra, se pot identifica la Ion Cocora, Dinu Flămând, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, dar şi la Gabriel Chifu, Magda Cârneci, Aurel Pantea, Ioan Pintea, Călin Vlasie ori Claudiu Komartin, Ioan S.Pop, Ion Zubaşcu şi Marius Chivu. Nici epocile, cum nici vitraliul şi fereastra nu lasă să se vadă diferenţa specifică şi nu fixează ceea ce se numeşte, cu o sintagmă obosită, „vîrstele liricii” noastre; chiar şi atunci cînd poetul pare doar a transcrie realul şi a-l privi prin fereastra care îi arată mizeria, urîtul, concreteţea, el trans-figurează, ceea ce va fi privit se transferă în vederea (secundă) unde se construieşte poemul. Totul – şi aici are dreptate Irina Petraş – se supune intenţionalităţii literare, refuzînd teoria „expresivităţii involuntare”, lansată „cu delicii”, cum spune, de Eugen Negrici.

Irina Petraş îşi gîndeşte viaţa printre cărţile cărora le explorează cu voluptate subtextul, iar zarva şi scandalul nu se află printre priorităţile sale: „Niciuna dintre dezvăluirile bune sau rele despre viaţa lor de oameni subt vremi nu a atins în vreun fel locul cărţilor lor în lista memoriei mele, care alege exclusiv prin metoda relaţiei-directe-cu-textul, numită şi lectură”, scrie apăsat Irina Petraş, desfăşurînd, discret dar ferm, flamura maioresciană a valorii estetice. Astfel, criticul demontează cîteva idei primite cum sînt cele privind criza poeziei (cît despre criza limbajului poetic, ne-am lămurit: încă din anii ‘60 i se îngînă prohodul), inflaţia poetică, dezinteresul publicului (larg) faţă de literatură; poezia are un public restrîns şi nici măcar nu e a tuturor criticilor literari, spune Irina Petraş, iar argumentele, învăluite, adesea, de un fermecător umor „ardelenesc” sînt, înainte de toate, ale bunului-simţ: „Există o criză a poeziei, azi, manifestată prin mediocritate, inflaţie poetică, dezinteres al publicului faţă de literatură? Da, dacă avem în vedere toate epocile poetice de cînd scrie omul/românul poezie. Nu, dacă se sugerează că azi s-ar întîmpla lucrurile altfel decît odinioară. De poezie au nevoie anumiţi oameni, iar alţii o duc foarte bine fără ea (...) Cititorul împătimit de poezie a fost şi rămîne o raritate (...) O carte strîmbă nu pune în pericol literatura adevărată (...) Poezia e consacrată într-un sens ramificat, multiplu”. Plecînd de aici, Irina Petraş vorbeşte despre consubstanţ ialitatea poeziei şi sacrului, o idee fertilă care a dat, între altele, o carte precumMemoria Fiinţei. Poezia şi Sacrul a lui Horia Bădescu, dar şi afirmarea unei utopii a abatelui Brèmond care spunea, iată, că poezia e o rugăciune profană: nici poeţii mistici – nota undeva Romul Munteanu –, ca Angelo Silesio, Paul Claudel, Maurice Carème, nu pot răspunde acestui deziderat. De o fierbinte actualitate sînt observaţiile Irinei Petraş asupra ideii de ruptură în poezia noastră: „Delimitările prea stricte în isme şi generaţii-în-divorţ nu fac decît să tulbure, inevitabil, inutil şi la suprafaţă, apele. Acestea îşi văd de drum şi de curgere într-o continuitate firească. Partea tare şi durabilă a literaturii are rădăcini care asigură perenitatea şi nu visează rupturi împotriva naturii. Răzvrătirile periodice, fie ele şi generaţionale, sunt atributul absolut firesc plătit înaintării”. La noi, e adevărat, n-a fost o „bătălie pentru Hernani”, altfel încît poezia, literatura, în general, ne arată un continuum unde se aglutinează, în epoci diverse, opere consacrate, dar şi tineri nervoşi, iconoclaşti, repede, însă, (re)integraţi în lumea pe care tocmai au contestat-o; „răzvrătirea” a fost un reper al înaintării, cum spune Irina Petraş: aşa s-a întîmplat cu Ion Vinea care, în Manifest activist către tinerime, striga „Jos Arta căci s-a prostituat!” ori cu Gellu Naum – „domnii ne aleg poemele după panglicuţe ca pe curve”, nota acesta, cu ironie şi sarcasm, în Drumeţul incendiar –, pentru a da doar două exemple, dar de la ei, cu ei, poezia a înaintat: nimic din toate acestea, însă, în zarva unor tineri nervoşi de azi, de pe internet, după care literatura nu doar că nu înaintează, dar vrea să fie înlocuită cu un limbaj argotic, al înjurăturii şi grobianismului, în care omul-kitsch, fără lecturi şi fără „manere”, înveleşte, ca într-un cocon (pentru a-i da foc), lumea valorilor. În echilibru şi decenţă răspunde Irina Petraş tirurilor cu gloanţe oarbe ale tinerilor care par să conteste însăşi lumea unde au crescut: „Ruptura se manifestă numai între literatura bună şi literatura proastă. Îmi pot imagina perfect un dialog consistent şi paşnic, cu multe, bogate «recunoaşteri», între, să zicem, Nichita Stănescu, Ioan S.Pop, Dan Coman şi Claudiu Komartin, între Ana Blandiana, Marta Petreu şi Miruna Vlada, între Marin Sorescu, Ion Mureşan şi Dan Sociu”.

Între formele „pregnante” ale literaturii tinere, Irina Petraş recunoaşte douămiismul, „o realitate care trebuia să poarte un nume”, dar nu ni se spune care sînt particularităţile noii realităţi literare: dacă e vorba doar despre atitudine („Între tineri, de altminteri, diferenţele de atitudine sunt vizibile, se poartă dezbinări, reticenţe, vanităţi, orgolii”.) e prea puţin, oricum. Irina Petraş aplică pe scrisul celor optzeci şi unu de poeţi din sumarul cărţii o sumă de concepte proprii, teoretizate în cărţi anterioare (genosanaliza, locul şi locuirea, declinarea, singularitatea, vederea, vedenia, viziunea, întoarcerea refulatului), dar, mai ales, muritudinea pe care poetul de azi o recuperează dintre „viitorurile” sale; mai mult, criticul identifică diferenţele specifice între modernitate şi postmodernitate în funcţie de poziţia poetului nu în raport cu sine şi cu lumea, ci faţă de moarte. Dintre cei aproape o sută de poeţi, lipsesc nume foarte importante (Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Daniel Turcea, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Traian T.Coşovei, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu, Nicolae Coande etc.); sînt analizate, în schimb, cărţi ale unor poeţi pe drept sau, puţini, pe nedrept uitaţi în vînzoleala reţelelor de socializare şi prin cvasidesfiinţarea scării de valori. Inventarul e incomplet, dar autorii şi cărţile, cîte sînt, au parte de acţiunea unui spirit critic tăios, într-o ironie caldă, însă. Într-o altă ordine, în cercetarea foarte serioasă, de referinţă din Vitraliul şi fereastra, reţin atenţia scrisul artist (“Exilatul e cel fără acasă, drumeţul e cel fără casă”), dar şi arta portretului, pe care criticul ar trebui s-o exerseze mai des; iată-l, de pildă, pe Ion Mureşan: „Ion Mureşan îşi numără cărţile, toate, pe degetele de la o mînă. În ciuda acestei aparente puţinătăţi a operei, este, neîndoielnic, unul dintre numele de marcă ale poeziei contemporane. E nu doar un foarte bun poet, ci şi un abil şi discret agent literar al propriei opere, prin operă înţelegînd nu (numai) cărţi, ci poeme purtate în desagi, spre desfătarea unui public de toate calibrele. Festivalurile de poezie din toate colţurile ţării îl au ca invitat de onoare. El nu citeşte poezie, ci propovăduieşte, neobosit, o atitudine poetică, o stare lirică, o nelinişte tradusă în vers memorabil. Căci tot operă înseamnă şi prezenţa sa fizică, vibraţia pe care o stîrneşte şi o întreţine în jurul său, trăirea lucid aburită a propriei poezii şi buna conducere a textelor proprii”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara