Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Cu Pyram în turneu de Rodica Mandache


Retrăiesc mental locurile pe unde am trecut cu acest spectacol ce are în el ceva miraculos, acest spectacol diferit de celelalte bune si foarte bune în care joc, acest spectacol marginalizat de un mic juriu suferind ,,de a nu fi spectacolul cel mai bun al momentului", cum este el de fapt.

Pyram and Thisbe 4 you e teatrul reînviat al copilăriei din apropierea metrului pătrat din începuturi.

Povestea despre spaţiul ludic în care nu-ţi mai aparţii, stări extatice, incantaţii şi sonorităţi, mişcări spectaculoase, zbor, aterizare în cele patru puncte cardinale. E unul dintre spectacolele care este făcut cu un ascuţit simţ al datoriei, căci regizorul îşi arată partea lui vulnerabilă şi dragostea pentru actorie şi actori, îşi pune vizibil întrebările dureroase pe care le îmbracă în haina comică. Spectacolul are în temelie o întrebare haină -Mai are cineva nevoie de teatru? Regizorul a luat o mână de actori (cu siguranţă sunt alţii mai buni pe lume, dar noi suntem cei aleşi), ia frământat bine, i-a condimentat subtil, i-a condus într-o manieră curtenitoare şi lapidară, spre copilărie, spre adolescenţă spre vârsta la care ai toate răspunsurile, căci în acest spectacol toţi actorii au 17 ani. Fie că în buletin au 70 sau 25! Ei doamne!

După puteri noi actorii am încercat să transformăm maturul nostru în adolescenţă. Ce era sigur e că lucrând la acest spectacol, nu mai eram aceiaşi în interiorul nostru.

Cu acest spectacol care ne-a adus numai bucurii am plecat cu autocarul în deplasări spre festivalurile primăverii.

Întâi la Buzău. Acolo am avut prima revelaţie, acolo am înţeles ce nu au ştiut cei care „fac evenimentul". Pentru că, atunci când Dumnezeu te mângâie pe cap neştiutul devine ştiut, totul se schimbă, viaţa ţi se descifrează, viaţa cu sensurile ei adânci şi dimensiunile cosmice. Publicul a înţeles asta.

Spectacolul lui Dabija este un răspuns la frământările noastre dureroase. Şi ale lui, cum spunea Camus: „Uneori trebuie să ne închipuim că toţi sisifii pot fi fericiţi". Şi noi, actorii, şi publicul, căci vremurile sunt mereu grele, mereu sezonul e sărac şi publicul nu trebuie înşelat. La Buzău, râsul publicului era inexprimabil. Râs copilăresc care uită de toate. Un râs frumos şi dureros, pentru că amintea de lucruri adevărate.

De la Buzău am plecat la Satu Mare. Acolo a fost şi mai şi. Succes mare. Aplauzele unui public elegant care a rămas în condiţia lui de public de teatru. Nu fâşie pungi, nu mănâncă, nu bea în timpul spectacolului, e îmbrăcat frumos, respiră implicat şi-şi ia hrana spirituală din Shakespeare-via-Dabija. Publicul educat de la Satu Mare datorează asta şi repertoriului gândit de directorul teatrului, Andrei Mihalache, şi tuturor sacrificiilor ce implică asemenea alegeri.

Încerc să ordonez tot ce vreau să spun, dar eu sufăr din copilărie de lipsa de rigoare. Plec alergată de temperament şi bucurii să spun ce vreau să spun. Am plecat iar cu autocarul spre Pasul Prislop sau Tihuţa, spre Iaşi, de unde, odihniţi aveam să plecam la Chişinău, la Bitei.

Frumos drum, harnică ploaie, oboseala şi Iaşul meu drag unde m-am născut. Starea era minunată şi mi s-a facut o poftă de joc turbată. S-ajungem mai repede şi să jucăm Pyram şi Thisbe. Şi-am jucat la Teatrul Cehov. A fost cel de-al 32-lea spectacol, ştiam că publicul se va bucura, şi chiar şi cel mai duşmănos spectator va râde cu poftă de cel puţin şapte ori. Dar eram undeva unde publicul ne va recepţiona cum?

Şi-abia acolo am înţeles. Actorii deveniseră ceea ce Nichita Stănescu a spus despre ei: „copil fugit din jocuri". Am ştiut adevărul pe care-l trăiam până atunci fără să-l conştientizez, că spectacolul dă soluţii şi răspunsuri, că-ndeamnă mintea la dialectică. Este drept că traversam grăbit o perioadă de viaţă alergată, care nu prea mai are nici credinţă, nici iubire. Spectacolul lui Dabija te supune unui test sufletesc

- Pe actori îi situează la limita de sus a conştiinţei artistice
- Pe public îl trezeşte, îl face fericit şi-i dă de-un leu putere.

Am văzut că spectacolul surprinde şi că respiră ceva tandru şi foarte cunoscut şi de mult pierdut.

Chişinăul şi Festivalul Bitei -Bienala Teatrului „Eugene Ionesco" ediţia a IX-a a propus adunarea teatrului sub motto-ul „Pentru o lume mai bună". Au fost spectacole de teatru, muzică, dans din zece ţări ale lumii.

Au fost japonezii cu Metamorfoza dupa Kafka - pus de acel regizor Osamu Matsumoto, care s-a ocupat de montări din opera kafkiană toată viaţa, Teatrul din Moscova al lui Roman Viktyuk - cu un curajos Romeo şi Julieta. Shakespeare şi Cameristele de Jean Genet. Teatrul din Batumi, Georgia, cu spectacolele lui comice, ironice şi absenţe amintind de Abuladze, „Budinca din banană şi gutuie cu cognac şi rom". Un spectacol semnat Petru Vutcărău după celebrul text al lui Brian McAvera- povestea Olgăi Khokhlova, singura soţie a lui Picasso. „Natură moartă cu nepot obez" al lui Ion Săpdaru cu Teatrul Naţional din Iaşi, şi nu în ultimul rând un straniu spectacol despre iubire făcut pe cântecele lui Visotski cu Teatrul Cinematograf din Moscova, ceva fantastic, pentru că actorii sunt surdomuţi. Spectacol care m-a uluit şi tulburat.

Le-nşir frumos pentru a vă spune că publicul a fost supus unui trata-ment-şoc pentru suflet şi totuşi pe noi ne-au primit regeşte.

Şi mă-ntorc la Pyram and Thisbe for you, această construcţie simfonică care tratează lenea noastră egoistă atât de omenească şi stupidă cu un preaplin de simţire euforică.

Spectacolul lui Dabija vorbeşte despre demnitatea nicicând trădată a fiinţei ce trudeşte-n teatru - actorul, dar şi muncitorul.

Şi când e vorba despre asta publicul reacţionează cu inteligenţă şi rafinament. Spectacolul lui Dabija este un strigăt de pe munte: „Măi copii, veniţi la teatru să vă bucuraţi", să existaţi, să redeveniţi ce-aţi fost în anii mai tineri.

La Chişinău, după spectacol am fost invitaţi la televiziune, am dat interviuri, am răspuns la întrebări la conferinţa de presă. La televiziune ne simţeam vedete, fotografii uriaşe rulau în spatele nostru, aveam identitate de VIP. La una din întrebări am simţit ghiontul în plină figură: Ce era cu scaunele îngrămădite în ţarcul de sârmă de pe scenă?

Şi-am răspuns la o întrebare pe care eu nu mi-o pusesem, aşa: E un regizor al spectacolului care se numeşte Alexandru Dabija, cu alegeri simple de repertoriu, dar întrebările pe care le pune cu spectacolele lui sunt tulburatoare. Spectacolul se adresează oricărui fel de public. Dar pentru că trăim într-o perioadă de viaţă rece şi străină, fără credinţă şi fără cărări de la unul la altul, nici publicul nu mai e public, nu mai respiră, nu mai simte nu mai râde în acelaşi timp cum miraculos era odată -când se realiza farmecul inimitabil al întregului - de aceea stufişul nostru de mărăcini e o îngrămădire de scaune care trebuie să stea la pritocit şi la procesat pentru a se reedita minunea. Dabija face asta şi publicul redevine public cu inteligenţa interiorizată şi cu inima arzândă.

Acum când scriu acest raport plin de semnificaţii pentru mine sunt la Festivalul de la Sibiu. Afişul e plin de nume mari de tot: Peter Brook, Purcărete, Mănuţiu, actriţa Miriam Goldsmith.

Emoţii mari şi dorinţa ce te pierde: să fac cel mai bine, să fiu cel mai bine! Şi totuşi, aici publicul a reacţionat fantastic, deşi era şi „lume ra" la spectacol, în sală. Dar pe stradă oamenii depuneau cu vorbe frumoase ofranda lor.

Când joc acest spectacol nu uit să-i mulţumesc lui Dumnezeu, lui Shakespeare şi lui Dabija (mă dau bine pe lângă tine, Sandu). Şi închei cu răspunsul unei actriţe tinere din Chişinău care, felicitân-du-ne pentru spectacol, a spus: „Oh! Ce frumos a fost! Era foarte dificil să rămâi pe scaun!"

P.S.: Şi de altfel, Alexandru Dabija este singurul regizor care a scris bine apreciindu-l pe Radu Afrim, regizorul meu preferat şi cel mai bun dintre cei mai buni dintre tineri.